Thursday, September 29, 2011

Habemus papam (Italia/Franța, 2011)

Habemus papam
(Italia/Franța, 2011)




Regia: Nanni Moretto
Cu: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Nanni Moretti

Rating: 4/5

Cel mai recent film al lui Nanni Moretti (prezentat, dar nepremiat la Cannes) este unul dintre cele mai bizare (în sensul bun) filme ale anului. Începe cu imagini filmate la ceremonia de înmormântare a Papei Ioan Paul al II-lea, după care îi urmărește pe cardinalii în conclav. Fiecare dintre ei se roagă să nu fie ales, iar figurile celor ale căror nume sunt citite par împietrite de groază. Într-un final, cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales, dar fix înainte de a-și face prezența ceremonială pe balcon, are o cădere nervoasă. Toate mijloacele spirituale și medicale sunt fără efort, așa că este chemat un psihanalist (Nanni Moretti), ateu, dar care pare singura speranță a Vaticanului. Totuși, filmul nu este un fel de ”Cu Papa la psihiatru”, pentru că Melville reușește să părăsească incinta cetății și să se piardă pe străzile Romei, întâlnind tot felul de oameni, inclusiv o trupă de actori, care îi reaprind fosta pasiune pentru teatru. Între timp, psihanalistul, obligat să rămână în Vatican, îi antrenează pe cardinali într-un turneu de volei, împărțindu-i după continentul de proveniență. 


Filmul are un ton ireverențios față de cutumele și dogmele catolice, dar are o mare „virtute” - îi prezintă pe cardinali ca pe niște simpli oameni (o comparație pe care am citit-o altundeva zicea ca niște „pensionari într-un cămin de bătrâni”). Problema lui Melville este tocmai aceasta, că este un simplu om, destul de slab și fără ambiții, care nu vede în el lucrurile mărețe pentru care a fost ales conducător al bisericii de către colegii săi (și, implicit, de către Dumnezeu). Această contradicție lovește într-un punct teologic esențial, natura divină a „procedurii” de alegere a Papei și infailibilitatea acestuia sunt negate din start de Moretti.


Totuși, chiar dacă filmul este în mod evident realizat dintr-un punct de vedere ateu, nu cred că trebuie insistat prea mult asupra acestui aspect, fiindcă nici chiar Moretti nu insistă. El pare mult mai preocupat de a scoate de la Piccoli o interpretare de zile mari. Acesta redă prin gesturi, expresii și doar puține replici (multe dintre ele incoerente) toate procesele de conștiință și frământările unui om neremarcabil pe umerii căruia s-a așezat o mare responsabilitate, la care, în devastator de simplă realizata scenă finală, va și renunța. Ritmul și tonului filmului, precum și fuga personajului principal mi-au amintit de un alt film italian, „Il regista di matrimoni” de Marco Bellocchio, mai degrabă decât alte filme de Moretti (deși nu mă afirm ca specialist în cinematografia italiană recentă). 

Voit comic, nerealist și iconoclast, „Habemus papam” este unul dintre cele mai interesante filme ale anului. Este și o revenire în formă pentru Moretti ca regizor, iar Michel Piccoli bifează un excelent rol în ceea ce este, probabil, ultima parte a carierei sale.


Tuesday, September 27, 2011

Material reciclat (VII)


Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.



Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.





Monday, September 19, 2011

Emmys?


Cum am mai spus deja, nu prea sunt consumator TV, oricât de populare ar fi reality show-urile, documentarele sau serialele americane, deci nici premiile Emmy nu mă atrag (oricum, nu atât de mult cât să fac predicții). Dintre chestiile nominalizate nu mă uit decât la ”Mythbusters” (ocazional), ”House” (care nu câștigă nimic), ”The Daily Show” (care câștigă în fiecare an) și la unele animații. 

Dintre premiile date anul acesta, trebuie amintit că Scorsese a câștigat pentru ”Boardwalk Empire” și ”Mildred Pierce” (pe care trebuie să îl văd când HBO va programa un maraton) a curățat la categoria Mini-Serie/Film TV. Dar singurul premiu cu adevărat interesant este cel pentru serial de animație, unde ”Futurama” a câștigat pentru episodul ”The Late Philip J. Fry”. Având în vedere că serialul a fost întrerupt timp de câțiva ani, apoi a renăscut pe un alt canal și de-abia în sezonul din vara aceasta pare să-și fi regăsit suflul din epoca de glorie, primul lor Emmy vine atât ca o meritată recunoaștere cât și ca o necesară încurajare.





Saturday, September 17, 2011

Drive (SUA, 2011)

Drive
(SUA, 2011)


Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Ryan Gosling, Carey Mulligan, Bryan Cranston, Albert Brooks, Ron Perlman

Rating: 4/5

Categoric, ”Drive” nu este un film pentru publicul de multiplex, chiar dacă este, probabil, cel mai accesibil film al lui Refn. Povestea este relativ simplă - un tânăr garagist și part-time șofer cascador pentru filme este din când în când și getaway driver pentru tot felul de jafuri. Unul dintre acestea - la care participă doar pentru a-l ajuta pe soțul vecinei care i-a căzut cu tronc (jucată de Carey Mulligan) este de fapt o capcană din care nu sunt prea mult emoduri de a ieși. Pe acest schelet clasic de noir, Refn nu adaugă prea multe lucruri poveștii, dar pune la bătaie stilul propriu, caracterizat de lungi secvențe atmosferice, cu puțin dialog și răbufniri bruște de violență sau suspans. De asemenea, filmul este foarte incitant din punct de vedere vizual, Refn având fler în a folosi culorile (în special acel blue-verzui al nopții și roșul puternic), în a găsi unghiuri neobișnuite și în a filma din mână - look-ul filmului este undeva la granița dintre noir, exploitation și cinema independent american, ”Drive” nefiind cu adevărat niciunul dintre acestea.


Poate că e greu ca cineva să aprecieze filmul dacă nu cunoaște măcar câteva dintre celelalte filme ale lui Refn sau aparentele surse de inspirație pentru acest proiect. ”Le Samourai” a lui Melville pare să fie foarte la modă în a fi citat în zilele astea (vezi și „Americanul” de anul trecut), iar alte comparații făcute frecvent au fost cu ”Bullitt”, ”Mulholland Drive” sau ”Scorpio Rising” (acesta din urmă este, în mod special, de luat în seamă). Dar, pentur mine, filmul cu care ”Drive” este cel mai ușor de comparat este ”Taxi Driver”. Povestea este în mare parte superpozabilă (lipsesc peștii și prostituatele minore, dar personajul principal este la fel de borderline), finalul este aproape la fel de ambiguu, filmările din interiorul mașinilor sunt foarte asemănătoare și, nu în ultimul rând, prezența lui Albert Brooks în distribuție. Nu știu dacă DeNiro, ca președinte al juriului la Cannes anul acesta, a observat aceste asemănări când i-a dat premiul de regie lui Refn, dar este clar că a avut destule motive să rezoneze cu acest film. Totuși, ”Drive” nu este numai un film despre alte filme și, deși duce mai departe tradiția protagonistului anti-erou tăcut, dar eficient (practic, singurul tip de protagonist din filmografia lui Refn), trage propriile concluzii despre rolul său ca solist al filmului și despre modul în care evoluează/se încheie relațiile cu celelalte personaje.


”Drive” este un exemplu de ce se poate face bine cu imaginea digitală. Dacă în trecut am avut exemple mai puțin reușite de filme făcut în digital (”Public Enemies” al lui Michael Mann sau chiar filmul anterior al lui Refn, ”Valhalla Rising”), se pare că în ultima vreme cineaștii au început să fie mai dibaci cu noua tehnologie, pe măsură ce aceasta a evoluat și ea. Și, în final, ar fi nedrept să nu amintim actorii care au asigurat succesul acestui film, în special Ryan Gosling, neașteptat de bine distribuit în rolul principal, Carey Mulligan, care nu are prea multe de făcut, dar prezența ei este de neuitat, duo-ul negativ Brooks-Perlman și, nu îl ultimul rând, Bryan Cranston, angajatorul lacom al lui Gosling, cel mai straniu personaj al întregii povești. Am anumite rezerve în privința filmului, dar fie și numai fiindcă este un film care pune în dificultate animalele de multiplex, merită să fie apreciat măcar de un public ceva mai cunoscător într-ale filmului. 



Friday, September 16, 2011

Bab el hadid (Egipt, 1958)

Bab el hadid
(Egipt, 1958)


Regia: Youssef Chahine
Cu: Farid Shawqi, Hind Rostom, Youssef Chahine

Rating: 4/5

"Bab el hadib" („Stația Cairo” sau „Poarta de fier”) este un film egiptean plasat în totalitate în jurul gării din titlu. Personajul principal este șchiopul Qinawi (interpretat de Youssef Chahine, regizorul peliculei), un marginalizat și bătaia de joc a tuturor care își duce existența de mizerie ca vânzător de ziare. Hanouma, o tânără voluptuoasă care vinde ilegal băuturi răcoritoare celor care traversează stația, este obiectul fizației sale și Qinawi încearcă să o cucerească. Dar ea este logodită cu hamalul Abu-Sirih și nu are nici cea mai mică intenție să ia în serios. Iritat de jocurile Hanoumei, Quinawi clachează și, inspirat de o crimă din ziare, îi pregătește sfârșitul.


Povestea sună a ”Porgy & Bess” regizat de Hitchcock, dar filmul are câteva trăsături aparte. Dincolo de culoarea locală, redată în stil neorealist, filmul are o structură narativă originală și un ton aparte. Naratorul este proprietarul standului de ziare și reviste, angajatorul lui Qinawi, cel mai bun pentru a lua locul povestitorul. Filmului nu îi lipsește deloc umorul, mai ales în prima parte, pentru ca apoi, încet-încet să se infiltreze un sentiment de neliniște și amenințare tăcută, până când totul explodează în final. Și ar mai trebui notate cele câteva subplot-uri: Abu-Sirih încearcă să își organizeze colegii într-un sindicat, pentru a nu mai fi exploatați, intrând în conflict cu cei câțiva privilegiați ai situației actuale; doi îndrăgostiți se întâlnesc în secret etc. Toate acestea rămân fără o finalitate clară, dar contribuie decisiv la modul în care simțim acest film.

„Bab el hadib” are secțiuni întregi care se desfășoară aproape în timp real. Are și confruntări pe viață și pe moarte în care câte o mână ridică un cuțit pentru a-l înfinge în dușman. Filmul este „copilul” filmului noir american și al neorealismului italian - una dintre cele mai incitante descoperiri și unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am văzut în ultima vreme.






Wednesday, September 14, 2011

Material reciclat (VI)

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.


”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.




Material reciclat (V)

„La cérémonie” (Claude Chabrol, 2005)


La cérémonie
Am mixed feelings in privinta lui Chabrol. Am vazut, probabil, cam un sfert din cele 50-60 de filme ale sale, iar cele care imi plac cel mai mult sunt cele timpurii, in special din anii '60 (si de obicei cu Stéphane Audran), dar mi-a placut si ultimul sau film, "Bellamy". In schimb, perioada sa "de mijloc", cu toate reiterarile sale hitchcock-iene si variatiuni pe aceleasi teme date, ma lasa rece (in afara de vreo doua care chiar ma enerveaza), iar filmul meu preferat al sau din anii '70 - '80 - "Les Fantomes du chapelier" - nu pare sa fie apreciat de prea multa lume.
Revenind la filmul de fata, din pacate nu pot sa spun prea multe nici de bine nici de rau. Desi nu stiam despre ce e vorba, am banuit incotro o sa mearga in momentul in care a aparut Huppert. Pe de alta parte, nu este un film plictisitor, are un ritm bun in timp ce trece prin seria de set-up-uri si reveal-uri hitchcok-iene, personajele sunt mai mult decat simple stereotipuri si le avem laolalta pe Isabelle Huppert, Sandrine Bonnaire si Jacqueline Bisset (cu siguranta un plus).
Regia lui Chabrol are ceva aparte si de obicei o apreciez.... Modul in care trece dintr-o camera in alta, de exemplu, oprindu-se asupra unor detalii precum telefonul la care Sophie asculta o conversatie la un moment dat sau felul in care foloseste diferite MacGuffin-uri sunt fermecatoare, chiar daca nu sunt folosite pentru mare lucru. Cat despre lupta de clasa si alte teme, e interesant ca Chabrol aduce in discutie analfabetismul intr-un astfel de thriller, dar eu tind sa simpatizez de data aceasta cu burghezii, oricat de idioti ar fi.
”Goodbye, Dragon Inn” (Tsai Ming-Liang, 2003)

Goodbye, Dragon Inn 
"Dragon Inn" (sau "Dragon Gate Inn") este un film timpuriu regizat de King Hu, pionier si maestru al genului wuxia. "Goodbye, Dragon Inn" este plasat la vreo 40 de ani distanta, intr-un cinematograf taiwanez, unde o mana de oameni se aduna pentru o ultima proiectie sa urmareasca filmul de mai sus. Dintre toate filmele lui Tsai Ming-Liang in care aparent nu se intampla nimic, acesta este cel in care, aparent, se intampla cel mai putin.

Si totusi, mai multe povesti sunt prezentate sau macar sugerate.Un turist japonez intarzie la film, dar oricum pare mai interesat de a agata alti spectatori de sex barbatesc su diferite smecherii. Femeia de servici/casierita schiopa cutreiera holurile cinematografului, urmarindu-l discret pe proiectionist (care apare intr-un singur cadru, cred). Iar doi dintre actorii din filmul vechi (unul dintre ei cu nepotul de mana) se intalnesc si rememoreaza pe scurt epoca lor de glorie.

Sigur, filmul pune la incercare rabdarea oricarui spectatori, dar cadrele sale lungi invita mai degraba sa te pierzi in imagini decat sa urmaresti firul narativ al evenimentelor (care, oricum, nu prea exista. "Goodbye, Dragon Inn" probabil nu este cel mai bun film al lui Tsai, dar atesta stilul sau (aproape) inconfundabil si este plasat intr-o locatie pe care Tsai a mai vizitat-o in trecut. Iar temele sunt aceleasi: singuratatea, nostalgia, trecerea timpului si legaturile invizible dintre oameni (sau lipsa acestora).





Sunday, September 11, 2011

Colombiana (SUA/Franța, 2011)

Colombiana
(SUA/Franța, 2011)


Regia: Olivier Megaton
Cu: Zoe Saldana, Michael Vartan, Callum Blue

Rating: 1.5/5

Nu poți să te aștepți la prea multe de la genul de filme pe care Luc Besson le produce în mileniul acesta și, totuși, este imposibil ca un film precum „Columbiana” să nu îți lase un gust amar. Povestea se poate rezuma drept Hanna vs. Scarface (cu un pic de Kill Bill), însă foarte schematică și previzibilă. Regizorul Olivier Megaton are, trebuie să recunosc, un nume excelent (Michael Bay trebuie să fie gelos), dar nu reușește mai mult decât vreo două-trei scene de acțiune mai reușite, restul filmului fiind compus de scene care nu sunt de acțiune, dar sunt regizate ca și cum ar fi... Explozii, împușcături, rechini, crime de tot felul, urmăriri și așa mai departe... acestea sunt mijloacele artistice ale lui Megaton. Dialogurile sunt atât de slabe, pline de clișee și prost redate de actori încât scenele în care, cică, ar trebui să ajungem să cunoaștem personajele mai bine efectiv opresc filmul în loc.


Zoe Saldana este o prezență atractivă și Megaton profită de ea, mai ales fiindcă nu apare decât după ce a trecut deja o jumătate de oră din film. Acest început este cea mai slabă parte a filmului. Nu devine mult mai bun după aceea, dar măcar își găsește o protagonistă pe care să o putem urmări. În rest, ceilalți actori nu fac prea multe. Se chinuie să își rostească replicile stupide cu accente cât mai ciudate și vorbesc când în engleză, când în spaniolă, uneori chiar în cadrul aceleași propoziții. „Columbiana” este unul dintre cele mai slabe filme din 2011 ajunse pe ecrane și, deși pare ciudat, nu pot să nu fiu un pic dezamăgit. Astfel de filme pot să fie amuzante și antrenante, dar din păcate nu este deloc cazul aici.

Saturday, September 10, 2011

Yukinojô henge (Japonia, 1963)

Yukinojô henge
(Japonia, 1963)


Regia: Kon Ichikawa
Cu: Kazuo Hasegawa (x2), Fujiko Yamamoto, Ayako Wakao

Rating: 5/5

Cei care mai citesc pe aici știu, probabil, că nu dau „nota maximă”, „cinci din cinci”, decât foarte rar și că 4.5/5 este, în teorie, cel mai înalt calificativ pe care îl dau. ”Răzbunarea unui actor” este una dintre foarte puținele excepții, un film care nu poate fi încadrat în vreun gen, o operă transcende subiectul pe care îl prezintă, perioada în care a fost făcut și, sincer, chiar formatul cinematografic. În același timp, este un film  care abordează teme profunde, iar scheletul dramei este foarte shakespearian, dar nu este deloc greu de urmărit sau foarte serios, ci, din contră, entertaining, vioi, cu explozii de culoare și un pacing aproape perfect. 


Mai multe lucruri se întâmplă în „Răzbunarea unul actor”. Povestea interpretului de roluri feminine care vrea sa se răzbune pe oamenii de afaceri care i-au ruinat părinții alternează și se intercalează cu povestea unui hoț care fură de la săraci și dă la bogați. Ambele personaje sunt jucate de același actor, Kazuo Hasegawa, și sunt roluri cât se poate de diferite. Primul este foarte teatral, se bazează foarte multe pe machiaj și pe vocea subțire, în timp ce al doilea este mult mai modern, mult mai cinematic. Pentru fiecare rol, Hasegawa dezvoltă și un limbaj corporal aparte. Yukinojo, actorul, pare greoi și pe scenă se exprimă prin mișcările caracteristice pentru kabuki (sau cum se numește), dar este un adevărat „atlet”, precum o dovedește în scenele de luptă. Yamitaro, hoțul, are o postură mai impozantă, dar se mișcă mult mai natural. 


Mai multe alte subplot-uri sunt schițate, dar ceea ce le unifică pe toate sunt temele principale ale filmului: corupție, trădare, răzbunare, foame de avere, cu un pic de comentariu social pe alocuri etc. Însă, luat în ansamblu, „Răzbunarea unul actor” este un film despre film, teatru, actorie, arta povestirii și punctele în care acestea se întâlnesc. Stilul în care filmul este făcut (tăieturi de montaj rapide, culori vii, contrastante, unghiuri de filmare și încadraturi inedite, suprapuneri de imagini, decoruri simple care câteodată dispar, fiind înlocuite de un fundal negru sau monocrom) ne face să reevaluăm posibilitățile cinematografiei ca artă vizuală și ca mediu narativ.


Nu am mai văzut decât un singur film de Kon Ichikawa, ”Tokyo Olympiad”, senzaționalul său documentar din 1965, montat ca un thriller de proporții. „Răzbunarea unul actor” este mai greu de catalogat.. este în același timp reprezentație teatrală, montaj experimental, un clasic „thriller” despre răzbunare, horror/thriller psihologic, artă poetică, film cu samurai, poveste de dragoste tragică și câte și mai câte...

Wednesday, September 7, 2011

Final Destination 5 (SUA, 2011)

Final Destination 5
(SUA, 2011)


Regia: Steven Quale
Cu: Tony Todd & a bunch of no-names, including a guy that looks a lot like Tom Cruise (or Christian Bale, in certain scenes...)

Rating: 2/5

Urmează un review foarte scurt pentru ca nu am prea multe lucruri de spus. FD5 e încă o variațiune pe tema binecunoscută, dar, ca precedentul film, este în 3D, așa că mecanismele deceselor acționează mai mult dinspre planul îndepărtat înspre cel apropiat decât de-a lungul ecranului. Sincer, realizatorii seriei încep să aibă probleme de imaginație: în fiecare scenă-cheie se pot observa oportunități ratate, iar finalitatea este de fiecare dată bruscă, neașteptată, încât tot set-up-ul a fost inutil. Dar, pentru ceea ce își propune și ceea ce este, nu pot să spun că nu mi-a plăcut. A trecut repede (chiar m-am mirat că deja se termină...), iar la sfârșit este un twist destul de irelevant, dar oricum amuzant. Singura plăcere pe care filmul o oferă sunt cele câteva apariții ale lui Tony Todd (cel mai bine cunoscut pentru rolul titular într-unul dintre horror-urile mele preferate, ”Candyman”).


Saturday, September 3, 2011

Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar


Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.



"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)






Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.

Friday, September 2, 2011

Summer Blockbusters 2011: Looking Back (in Anger?)

Bineînțeles, aș putea să scriu despre filme obscure europene sau asiatice în loc să mă leg de marile filme americane, dar mix-ul de multiplex din 2011 s-a dovedit unul divers din toate punctele de vedere, cu câteva reușite surprinzătoare și câteva eșecuri previzibile. Merită să vorbim un pic despre el, dar - atenție! - nu le voi judeca din perspectiva box-office-ului și sper că e evident că nu m-am chinuit să le văd pe toate. Câteva dintre filmele acestea sunt cele mai proaste ale anului, câteva sunt printre cele mai bune, dar cele mai multe sunt în categoria „producții de duzină”.

”Super 8”

The good ones
Super 8”, filmul lui Steven Spielberg J.J. Abrams, domină această categorie. Este o producție care are de toate: efecte speciale reușite, actori talentați, o poveste bună și câteva scene de acțiune care te țin cu răsuflarea tăiată. Unul dintre succesele mai surprinzătoare ale anului a fost ”Rise of the Planet of the Apes”, care punctează în ceea ce privește efectele speciale, substratul politic și actorii digitalizați (chiar dacă ceilalți sunt mai mult de decor). Acestea sunt cele mai bune două filme americane ale verii, dar nu trebuie să uităm de ”Harry Potter 7 partea a doua”, care a încheiat cu succes o serie foarte longevivă, dar nici de filmul care a deschis sezonul de blockbustere, ”Thor”, o stranie combinație de zei, super-eroi și conflicte Shakespeare-iene, regizată de Kenneth Branagh, care se distrează de minune și noi la fel, alături de el.

”Thor”

The ones that made me go ”Meh...”
Aici intră o serie de filme cu super-eroi, care își plasează acțiunea, fiecare, în diferite decenii ale secolului '20, dar, în „esență”, spun aceeași poveste: ”Captain America: The First Avenger”, ”Green Lantern” și ”X-Men: First Class”. Nu văd diferențe foarte mari între aceste filme. Toate par să aibă același checklist-uri asemănătoare și niciunul nu se îndepărtează prea tare de la forma prestabilită. În același timp, fiecare oferă măcar un motiv de vizionare: eternul conflict dintre Xavier și Magneto în ”X-Men” (de dat aceasta în interpretarea foarte talentaților James McAvoy și Michael Fassbender), un nou super-erou al „zgârciților” DC Comics (care până acum s-au mulțumit cu Batman) în ”Green Lantern” și cea mai fantastică poveste a celui de-al doilea război mondial (cu un final anti-climactic!) în ”Captain America”).

”X-Men: First Class”

Acestor filme li se adaugă ”Cars 2”, cea mai slabă animație marca Pixar, dar cu un design extraordinar și posibil foarte distractivă pentru copiii mici și ”Cowboys & Aliens”, un mix mai puțin reușit de cowboy, alieni, indieni, Indiana Jones, James Bond etc.care se remarcă prin distribuiția dominată de Harrison Ford și Daniel Craig, care par să fie născuți pentru a juca roluri (foarte masculine) de văcari pistolari.

”Cars 2”

The really horrible ones
Și, în final, două filme dintre cele mai proaste ale anului, ale căror titluri sunt mai lungi decât lucrurile bune care se pot spune despre ele: ”Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides” și ”Trasformers: Dark of the Moon”. Aceste filme par să nu aibă deloc respect pentru spectatori. Sunt previzibile, prost regizate și, în rest, incoerente. Evident, amândouă sunt în 3D, care este ceva mai bun în cazul celui de-al doilea film, dar nu îmbunătățește cu nimic experiența cinematografică în niciunul dintre cele două cazuri. Alternativa unui film de serie B bine făcut, precum ”Fright Night” sau a unui film european arthouse par de preferat acestor mamuți...

”POTC 4”


Thursday, September 1, 2011

Midnight in Paris (SUA/Spania, 2011)

Midnight in Paris
(SUA/Spania, 2011)


Regia: Woody Allen
Cu: Owen Wilson, Marion Cotillard, Rachel McAdams

Rating: 3.5/5

Problema cu Woody Allen este că fiecare nou film este fie „cel mai prost film al său”, fie „o revenire în formă”. În ultimii ani, primul lucru s-a spus despre ”Scoop”, ”Whatever Works” și ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, iar al doilea despre ”Match Point”, ”Vicky Cristina Barcelona” și, în sfârșit, despre ”Midnight in Paris”. Este greu de crezut că un regizor poate, în mai puțin de un deceniu, să să atingă nadirul de atâtea ori, dar este instant capabil să revină în mare formă cu următorul său film. Am văzut toate filmele lui Allen și câteva chiar de mai multe ori și știu deja că, în ceea ce îl privește, criticii nu trebuie ascultați: instinctul de turmă funcționează perfect, iar, în același timp, fiecare film slab al său are admiratori, iar fiecare capodoperă detractorii săi.


Adevărul este că între ultimul său film, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” și ”Midnight in Paris”, diferența nu este mare. Sigur, primul urmărește mai multe fire narative, iar al doilea se concentrează asupra unui singur personaj (interpretat de Owen Wilson, a cărui figură de prostănac lovable îl face un alter-ego allen-ian perfect), primul se petrece în Londra, al doilea la Paris și ”Midnight in Paris” are o intrigă fantastică, care amintește de unul dintre filmele mele preferate ale lui Allen, ”The Purple Rose of Cairo”. Dar personajul principal este tot un romancier nefericit, glumele sunt variațiune pe aceeași temă și ambele filme sunt, cel puțin pentru mine, la fel de distractive. Până și stilul este foarte asemănător... Spre deosebire de filmele sale mai vechi, Allen se apropie mult mai mult cu aparatul de filmat de actorii săi (ca și cum miopia sa ar fi progresat), iar cadrele lungi sunt ceva mai dinamice, evoluând de la planuri medii la prim-planuri, travelling-urile și pan-urile sunt mai complexe etc. 


”Midnight in Paris” plusează la capitolul decoruri/scenografie, dar și în ceea ce privește distribuția. Câteva cameo-uri interesante rup ritmul clasic al dialogului allen-ian (Kathy Bates, Adrien Brody), dar prezența cu adevărat „străină” este Marion Cotillard, care face un rol remarcabil. Mai trebuie amintită și Léa Seydoux, care are trei scurte apariții, într-un rol care ar fi putut fi un pic mai consistent. Mi-ar fi plăcut ca ”Midnight in Paris” să fie mai bun (nu este ”Vicky Cristina Barcelona”!), dar nu am fost dezamăgit. Cred că a îndeplinit cerințele pentru filmul anual obligatoriu de Woody Allen pe care mulți cinefili îl așteaptă. Ne rămâne acuma numai să ne uităm înspre următorul să film, cu titlul său foarte atrăgător, ”The Bop Decameron”.