Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher

(SUA, 2014)

Regia: Bennett Miller

Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.

”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 

Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

House of Cards - Season 2

Motto: 

Glamis, and Cowdor, and King hereafter!

Jon Richardson, parafrazând din ”Macbeth” în ”House of Cards” (Paul Seed, 1990)

Într-o săptămână în care viața politică (din România) a bătut filmul politic (de oriunde), uneltirile machiavellicului Frank Underwood par aproape înduioșător de naive. Lupta sa pentru putere, în care îi are ca adversari pe președintele SUA, pe Raymond Tusk, baronul energiei nucleare, pe câțiva chinezi și pe o grămadă de politicieni, pare atât de îndepărtată de manevrele totalitare ale PSD-ului. E drept, Frank mai ucide din când în când câte o persoană incomodă, dar să presupunem că și Dragnea face la fel (Relax, it's a joke!) Până la urmă, aceasta a fost una dintre problemele principale pe care le-am avut cu primul sezon din ”House of Cards” (și cu alte creații similare, precum ”The Ides of March”) - cu cât mai impresionante se vor a fi aceste jocuri de culise, cu atât mai mult par să fie doar politics as usual, pe care rivalii (și anume Republicanii) nu reușesc să le speculeze, pentru că acest lucru nu este în interesul scenariștilor. Celelalte probleme sunt că cel puțin a doua jumătate a sezonului a fost mult prea subțire, iar finalul lipsea parcă cu desăvârșire, lăsând nenumărate fire narative deschise.

Modul în care primul episod (pardon, Capitol) din a doua serie rezolvă aceste din urmă probleme trebuie lăudat. Sezonul debutează brusc, ca un procedural, alergând după toate firele lăsate deschise în prima parte, păcălindu-ne că acestea vor fi urmărite în continuare și închizându-le sub ochii noștri unul după altul. Expedierea personajului jucat de Kate Mara merită să devină unul dintre twist-urile legendare din istoria televiziunii, despre care nu avem voie să vorbim pentru a nu strica plăcerea celor care sunt „în urmă”. Frank însuși apare destul de puțin în acest prim episod și nu ni se adresează direct decât în ultimul cadru, cu prilejul unui superb monolog, care se încheie cu un close-up pe butonii cu inițialele personajului nostru principal: F. U.!

Restul sezonului continuă cam în stilul cu care prima serie ne-a obișnuit. Stilistic, în ciuda celor cinci regizori diferiți, show-ul arată tot prea uniform. Cele mai sonore nume, David Fincher și Joel Schumacher, nu revin, însă un pic de prospețime este adusă de cele două nume feminine care primesc câte un episod de căciulă - Jodie Foster și Robin Wright, în debutul său regizoral. Unele personaje importante din primul sezon sunt împinse în eșalonul terț sau secund, altele sunt scoase mai mult în evidență (în special Raymod Tusk, Doug Stamper, Rachel Posner și Remy Danton) și, bineînțeles, sunt introduse și câteva fețe noi (precum înlocuitoarea lui Frank ca Whip al Camerei, denumită, cu lipsă de subtilitate, Jackie Sharp). Cele mai semnificative îmbunătățiri sunt amploarea mai mare a rolului lui Robin Wright (deși Claire îi este mult mai fidelă lui Francis în această a doua parte) și faptul că, la sfârșitul celor 13 episoade (pardon, capitole), există un pic de suspans, un crescendo, un punct culminant și un final adevărat, care ar putea la fel de bine să încheie serialul, nu doar să fie o punte către un (mult așteptat, de altfel) al treilea sezon.

La un an după apariția primului sezon, modelul de distribuție promovat de Netflix cu acea ocazie (dar și cu ”Lilyhammer”, ”Hemlock Grove” etc.) nu s-a impus. Ideea că oamenii preferă să vadă un serial întreg într-un week-end este contestată în aceste săptămâni de ”True Detective”, senzaționalul serial HBO, al cărui fiecare episod este destul de solicitant pentru audiență, aceasta însă întorcându-se fidelă în fiecare duminică seară (sau luni, în cazul românilor). De asemenea, folosirea internetului ca unic mijloc de distribuție încă nu este fezabilă, fapt dovedit tocmai de ”House of Cards”, al cărui prim sezon a fost, totuși, lansat pe DVD și Blu-Ray în State. Iar, între timp, show-uri distribuite pe internet de mai mică notorietate și cu mai puține pretenții, nu ezită să se îndrepte înspre televiziune când le este oferită ocazia (ultimul exemplu: ”Broad City”, produs de Amy Poehler). Sigur, piața media este încă în curs de rearanjare. Sincer, mie îmi pasă mult prea puțin despre lumea televiziunii, dar sunt atent la ce se întâmplă, pentru că aceste lucruri pot afecta modul în care sunt făcute și distribuite filmele „de cinema”. Atâta timp cât accesul va fi cât mai larg, informațiile cât mai la îndemână și barierele arbitrare ale frontierelor naționale vor cădea, eu mă mențin optimist. Revenind ”House of Cards”, acest al doilea sezon m-a făcut să vreau să îl văd pe al treilea mai mult decât primul m-a făcut să vreau să îl văd pe cel de-al doilea. Așa că ne dăm întâlnire din nou peste un an, interval în care promit să încerc să văd integral cele trei sezoane ale mini-seriei britanice „originale”.

Rating (pentru sezonul al doilea): 3/5 (deși aproape că aș urca cu o jumătate de punct)

Motto de final:

Cry "Havoc!" said he who fought chaos with chaos and let slip the dogs of war
Kevin Spacey parafrazând din ”Iulius Caesar”

Her (SUA, 2013)

Her

(SUA, 2013)

Regia: Spike Jonze

Cu: Joaquin Phoenix, Scarlett Johansson, Amy Adams, Rooney Mara

Rating: 4/5

Anticipând inevitabila fuziune a speciei umane cu tehnologia, care va face ca majoritatea hobby-urilor, activităților și preocupărilor noastre de zi cu zi să pară triviale și obsolete, Spike Jonze ne oferă această stranie poveste despre un bărbat al viitorului apropiat care se îndrăgostește de sistemul său de operare. ”Samantha” este fiica precoce a lui Siri și verișoara binevoitoare a lui Hal 9000, iar în plus ar vocea lui Scarlett Johansson. Repertoriul ei muzical nu se limitează la A Bicycle Built for Two, având practic acces la întreaga muzică pe care omenirea a uploadat-o pe internet, plus din când în când își compune propriile melodii (una dintre ele nominalizată chiar la Oscar). Relația dintre ”Samantha” și Theodore este prezentată ca una cât se poate de reală, deși nu lipsită de momente stânjenitoare cărora cu greu le-am putea găsi corespondent în relațiile inter-umane (precum secvența în care Samantha angajează o amantă surogat pentru Theodore). 

Sunt convins că, pentru generațiile ulterioare, ”Her” va putea părea naiv. Acest lucru nu este neapărat neașteptat, fiind soarta pe care o împart multe filme science-fiction odată ce viziunea lor despre viitor este confruntată cu realitatea. Nu ajută nici faptul că tonul este unul destul de dulceag, chiar siropos, iar estetica glossy mizează pe apropierea cu comedia romantică, gen în care ”Her” se poate încadra cu ușurință. Iar comparativ cu filmele sale anterioare, în special dubla Being John Malkovich și Adaptation., Jonze nu pare să vrea să fie deloc malițios sau incisiv și pare să își dorească să atragă un public cât mai mare. Trebuie însă să recunosc că toate aceste lucruri nu m-au deranjat. Am apreciat concentrarea cu care Jonze (ca scenarist și regizor) s-a dedicat acestei relații, dorind să ne-o prezinte în ultra-amănunt, pe întreaga durată a evoluției sale. Devotamentul său pentru personajele sale este evident nu numai în complexitatea cu care îl înzestrează pe Theodore, cel cu care ar fi logic să ne identificăm, dar și în faptul că ”Samantha” este la fel de umană, chiar dacă este doar „o voce care vin din calculator”. Ea reprezintă, de asemenea, una dintre rarele exemple în care o inteligență artificială nu este doar o mașină rece și calculată, ci o „persoană” capabilă de o întreagă gamă de emoții și sentimente. În plus, ea evoluează mult mai repede, iar finalul aparent trist al acestei povești îi regăsește pe oameni abandonați de sistemele lor de operare, care merg toate să trăiască on a higher plane.

”Her” este unul dintre favoriții la câștigarea Oscar-ului pentru scenariu original (reușită care l-ar putea într-o companie selectă de filme distinsă cu acest premiu, dar ignorate la celelalte categorii importante, precum ”Citizen Kane”, ”Pulp Fiction” și mai apropiatul ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”). Este regretabil, însă, faptul că Joaquin Phoenix nu a fost nominalizat pentru rolul său, pățind-o la fel ca Oscar Isaac, trecut inexplicabil cu vederea pentru ”Inside Llewyn Davis”. Iar Amy Adams, care aici joacă rolul prietenei de o viață a lui Theodore, este nominalizată pentru rolul său (principal!) din ”American Hustle”, dar nu ar fi stricat să fie recunoscută și pentru filmul de față. Intrat oarecum pe ușa din spate în această cursă după statuete aurite, împins de câteva premii ale criticilor de film, ”Her” s-a dovedit un film mai dificil decât pare la prima vedere. Sincer, mi-e greu să-mi imaginez pe cineva căruia să nu îi placă, în special când echipa de producție a făcut toate eforturile ca filmul să fie plăcut ochiului. Dar înțeleg că temele pe care le propune s-ar putea să nu fie cele mai accesibile și nici abordarea lor nu este chiar „mură-n gură”. 

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.