Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Evrei de vânzare (România, 2012)

Evrei de vânzare

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Scenariul: Radu Gabrea, Magdalena Schubert

Rating: 4/5

„Petrolul, evreii şi germanii trebuie să devină mărfuri prioritare la export pe valută forte!”

Nicolae Ceaușescu

Numai luna trecută rula în cinematografe, în premieră națională, un documentar (de fapt, docu-dramă) semnat Radu Gabrea - „Trei zile până la Crăciun”, despre ultimele 72 de ore din viața cuplului Ceaușescu. Nici nu a început bine 2013, că Gabrea a reapărut pe ecrane (ceva mai discret, e drept) cu un nou film, tot documentar, de data aceasta spunând o poveste prea puțin cunoscută, cea a vânzării a mii (zeci, poate chiar sute de mii) de evrei de către statul român către Israel și țări din Occident în timpul regimului comunist, la schimb cu bani, utilaje petroliere, investiții, contracte și statul de țară privilegiată.

În ultimii câțiva ani, Radu Gabrea și-a asumat rolul de a „deconspira” istoria recentă a României, abordând subiecte aparent diferite (pogromul de la Iași, persecuția sașilor din Transilvania, Revoluția etc.), însă de fapt spunând diferite fațete ale aceleași povești: istoria „marginalilor” de la periferia regimurilor totalitare care s-au succedat de la sfârșitul anilor '30 până la căderea comunismului. Filmul de față continuă în aceeași direcție. Folosindu-se de un număr relativ mic de povestitori (istorici și martori ai evenimentelor), Gabrea trasează în doar 75 de minute o istorie care s-a întins pe aproape o jumătate de secol, apelând ori de câte ori este posibil la imagini de arhivă, documente din arhivele serviciilor secrete, stenograme din ședințe ale birourilor de Partid sau scrisori ale celor vânduți/cumpărați. Cu „Evrei de vânzare”, Gabrea bifează încă un capitol rușinos din istoria țării noastre. Mie mi-a plăcut destul de mult și, chiar dacă probabil este un film care s-ar simți mai bine la TV decât pe un ecran de cinema, m-a ținut interesat de la un capăt la celălalt, chiar dacă știam o parte din povestea pe care o spune. 

End of Watch (SUA, 2012)

End of Watch

(SUA, 2012)

Regia: David Ayer

Cu: Jake Gyllenhaal, Michael Peña, Anna Kendrick

Rating: 4/5

Sunt puțin surprins chiar și eu de rating-ul mare pe care i-l dau acestui film. ”End of Watch” arată precum un interracial buddy-cop movie la intersecția dintre ”Lethal Weapon” și ”Training Day” (care îl are în comun pe regizorul David Ayer, pe atunci doar scenarist), filmat parțial în stil found-footage (personajul interpretat de Jake Gyllenhaal își înregistrează misiunile) și care pentru o bună parte de timp este foarte episodic, prezentând diferite razii pe o perioadă de timp de câteva luni. Plasat în Los Angeles, într-o zonă cu criminalitate foarte ridicată și multiple conflicte inter-etnice pentru controlul traficului de droguri, filmul este unul dintre cele mai realiste, gritty și viscerale filme de gen făcute vreodată. Iar una dintre laudele supreme pe care filmul a primit-o a fost din partea lui William Friedkin - autor al ”The French Connection” - care l-a numit „probabil cel mai bun film cu polițiști făcut vreodată”.

Dacă filmele de acest gen mizează pe mis-match-ul artifical, glumeț, dintre cele două personaje, Gyllenhaal și Peña sunt foarte credibili în rolul a doi polițiști parteneri care sunt și foarte buni prieteni și petrec la fel de mult timp discutând despre soțiile lor pe cât patrulează pe străzile din South Central. Mai mult, spre deosebire de filmele anterioare scrise sau regizate de David Ayer (nu doar ”Training Day”, dar și ”Street Kings”), nu se insistă foarte tare asupra corupției sau problemelor de jurisdicție din interiorul forțelor de ordine. Ce contează aici este relația dintre cei doi protagoniști și lenta progresie a narațiunii înspre un showdown și un deznodământ pe care spectatorul le intuiește de ceva vreme, dar pe care personajele principale nu le pot anticipa. Un alt lucru interesant este că Ayer nu își glorifică personajele - deși aceștia își pun viața în pericol de mai multe ori pentru a salva multe vieți, ei nu sunt prezentați și nu se consideră ca fiind eroi. Momentul cel mai exemplificator în acest sens este discuția în care cei doi povestesc cum au fost certați de neveste pentru că s-au aruncat într-o casă în flăcări pentru a salva copiii altora. 

”End of Watch” a fost o surpriză plăcută și e cu siguranță un candidat pentru una dintre pozițiile din a două jumătate a topului de final de an. Dacă ar fi să am câteva rezervări în privința sa, ar fi faptul că pare să fi venit cu câțiva ani prea târziu, într-o epocă în care suntem supra-saturați de filme found-footage, care încep să devină din ce în ce mai neinteresante. Nu ar fi fost rău ca acest film să apară în aceeași perioadă cu ”Redacted”, un film destul de slab al lui DePalma, dar care simulează destul de dibace înregistrările „ad-hoc”, folosind nu numai înregistrări ale personajelor principale, dar și ale unor camere de supraveghere sau clip-uri postate pe youtube. Din acest punct de vedere, cred că este mai bine că ”End of Watch” este doar parțial found-footage și că acest stil de filmare este împrumutat și pentru cadre sunt evident filmat de un obiectiv „obiectiv”. O altă hibă ar fi ultima secvență, care încearcă să ne scoată din film cu zâmbetul pe față, ceea ce este inutil și contra-productiv, dar putem să ne închipuim că filmul s-a terminat cu 2-3 minute mai repede și să ignorăm acest aspect. 

Eva (Spania, 2011)

Eva

(Spania, 2011)

Regia: Kike Maíllo

Cu: Daniel Brühl, Marta Etura, Claudia Vega, Lluís Homar

Rating: 3.5/5

„Eva” este un SF spaniol plasat în 2041 despre Alex, designer de roboți care se întoarce acasă după o lungă absență pentru a termina un proiect pe care l-a abandonat mai demult: proiectarea unui robot-copil. Alex reia legătura cu fratele său David, dar și cu soția acestuia, Lana, o fostă iubită de a sa. David și Lana au o fată de 10 ani, Eva, un spirit liber care îl fascinează pe Alex, care este decis să o folosească drept model pentru robotul său. 

Evident, pentru primul său lungmetraj, Kike Maíllo nu a dus lipsă de surse de inspirație. Asemănările cu filmele lui Spielberg nu-i pot scăpa niciunui amator de SF: atât A.I. cât și Minority Report sunt citate aproape în direct. Pe de altă parte, design-ul robotului brut mi-a amintit mai mult de primele secvențe ale lui Robin Williams în Bicentennial Man, iar modul în care Daniel Brühl manipulează personalitatea androidului îmi amintește de gesturile regizorului interpretat de Al Pacino în S1m0ne (iar, într-adevăr, povestea de bază din „Eva” este mai aproape de Pygmalion decât de Pinocchio). Nu trebuie uitată nici imaginea laboratorului în care lucrează Alex, improvizat parcă într-o aripă a casei părinților săi, care amintește de cel al doctorului Frankenstein... concluziile se pot trage în continuare. Și aș mai menționa un foarte inteligent „furt” din 2001: A Space Odyssey, într-o secvență despre care nu pot să spun prea multe, fiindcă este spoiler, dar face referire la momentul în care HAL citește planul de pe buzele astronauților.

Și totuși, în ciuda multiplelor paralele care se pot trage, filmului nu îi lipsește nota de originalitate. Acțiunea se petrece într-un cadru înzăpezit, ușor dezolant, iar dacă ar fi să judecăm după mobilier sau automobile, nu părem că ne aflăm chiar atât de departe în viitor. Totuși, interfața-hologramă cu ajutorul căreia sunt proiectați roboții pare să fie dincolo de posibilitățile prezentului. Iar filmul este interesat de câteva teme interesante și de legăturile care se formează în interiorul unei familii (în special cele dintre părinți și copii), pe care le abordează prin acest device care este androidul din film. Maíllo nu merge însă până la capăt cu cercetările ei în acest domeniu, iar una dintre relațiile centrale ale filmului - cea dintre Alex și Eva - rămâne destul de ambiguă și lasă câteva semne de întrebare.

Și, în final, câteva cuvinte despre distribuție. Daniel Brühl este deja consacrat ca vedetă internațională, dar aceasta, din păcate, nu este una dintre interpretările sale cele mai bune. Marta Etura, care o joacă pe Lena, nu are prea multe de făcut, în mare parte fiindcă personajului îi lipsește complexitatea (deși este posibil ca Maíllo să îl fi amputat, preferând să se concentreze asupra lui Alex și Eva). Lluís Homar se descurcă ceva mai bine în rolul majordomului-android Max, dar Claudia Vega este cea care fură show-ul, cu un rol dificil, complex, stratificat, de care se achită cu brio și impunându-și propria personalitate.

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află. 

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Sfârșitul e aproape...

Cele două titluri (înșelătoare) din Competiția oficială prezentate astăzi sugerează catastrofe naturale: Vulcanul și Potopul.

Primul este o dramă islandeză, debutul în lungmetraj al lui Rúnar Rúnarsson. Personajul principal este un proaspăt pensionat pe nume Hannes (actorul aduce cu un Herzog mai bărbos și mai morocănos), care inițial este suicidar, dar încet încet apare dorința de a se schimba și de a-și reface relațiile cu soția și copiii, afectate de atitudinea sa mohorâtă. Mi-a plăcut filmul, este frumos filmat și bine jucat (posibil premiu de interpretare). Drama personajului este autentică, schimbarea sa este credibilă, iar decizia pe care acesta o ia înspre finalul filmului vine ca o concluzie logică a ce am văzut până atunci.

„Potopul”, în schimb, provine din Israel/Canada și aduce a A Serious Man light… Foarte light. Este o semi-dramă manipulantă, avându-l în prim-plan pe tânărul Yoni (care urmează să aibe Bar Mitzvah-ul peste câteva zile) și familia sa foarte disfuncțională: mama e adulteră, tatăl e suspendat de la lucru pentru că e stoned toată ziua, iar ambii părinți preferă să îl țină pe fratele oligofren al lui Yoni într-o instituție… Cam multe drame pentru un film atât de mic. Și, cu excepția unei singure scene (care se petrece într-o barcă), nu mi-a plăcut deloc cum a fost filmat (e drept, însă, că nici proiecția cu a fost corespunzătoare).

RO 2011 - Partea a 2-a: Copilăria lui Icar

L'enface d'Icare / Copilăria lui Icar

(România/Franța/Elveția, 2009)

Regia: Alex Iordăchescu

Cu: Guillaume Depardieu, Alysson Paradis, Carlo Brandt, Doroteea Petre, Sophie Lukasik

Rating: 1/5

Malpraxis

Debutul în lung-metraj al lui Alex Iordăchescu se remarcă mai degrabă prin faptul că este ultimul film al lui Guillaume Depardieu. Fiul lui Gerard s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, murind apoi în urma complicațiilor într-un spital din Franța. Având în vedere decesul protagonistului (plus celelalte tare, mai vechi, ale acestuia), îmi închipui că ”L'enfance d'Icare” a fost un film foarte greu de realizat, de terminat și, apoi de vândut. Iar acest lucru se vede.

În esență, filmul este povestea unui avocat care și-a pierdut un picior în urma unui accident de motocicletă. Pentru a-și recăpăta umanitatea, se înrolează în clinica unui savant dubios (nu departe de Faust sau Dr. Monroe), care vrea să descopere secretul nemuririi. Tratamentul pe care acesta i-l aplică pacientului Vogel (=pasăre... get it?) are efecte secundare neașteptate, iar filmul se afundă curând într-o stranie confuzie halucinatorie. Probabil Iordăchescu are impresia că face un film experimental, de factură lynch-iană, dar rezultatul nu atestă decât o lipsă de regie. Actorii par incapabili să înțeleagă sau să urmărească indicații regizorale sau regizorul nu știe să le ofere. Există o discordanță totală între jocul actorilor, iar munca regizorului de imagine Marius Panduru pare la fel de haotică, închistând personajele în cadre și decoruri fără personalitate. Nu dau, însă, vina pe Panduru, care este un DOP talentat (vezi și „Periferic”, „Cea mai fericită fată din lume”, „A fost sau n-a fost?”, chiar și „Eu când vreau să fluier, fluier”), iar în unele momente acesta pare să aibă chiar inspirație (precum un lungplan secvență în care Depardieu și Beandt discută la patul bolnavului, cu o fereastră în spate, cei doi părând simple siluete).

Problemele filmului continuă. Scenariul este inept, bazat pe fantasmagorii științifice și medicale. Montajul pare să pună cap la cap toate scenele filmate, fără nicio noimă, iar cele 100 de minute al filmului trec foarte, foarte greu... Cât despre Depardieu, el pare mai degrabă o fantomă cașectică pierdută într-un film care încetează să mai fie despre personajul său după primul act. Jocul său nu este grozav, dar lungile sale absențe (neexplicate!) din narativ atrag atenția asupra haosului total care - bănuiesc - a fost post-producția „Copilăriei lui Icar”, pe fondul unei proaste concepții inițiale.

Exit Through the Gift Shop (SUA/UK, 2010)

Exit Through the Gift Shop

(SUA/UK, 2010)

Regia: Banksy

Cu: Banksy, Thierry Guetta, Shepard Fairey, Rhys Ifans

Rating: 4.5/5

Acum câțiva ani, am fost foarte impresionat de un documentar excepțional, care folosea reconstituiri, imagini de arhivă și interviuri cu protagoniștii, pentru a spune povestea unui artist și performer talentat și dedicat artei sale - ”Man on Wire”. La fel de impresionat sunt, acum, de ”Exit Through the Gift Shop”, acest documentar (sau poate că nu...) despre un diletant devenit artist de succes peste noapte, fără a avea un stil propriu sau ceva de spus, ci doar profitând de hype-ul creat în jurul expoziției sale.

Filmul începe cu Banksy - unul dintre cei mai influenți artiști stradali, foarte preocupat de a-și păstra anonimitatea - așezat pe scaun, cu gluga pe cap, astfel încât să nu i se vadă fața și vocea distorsionată, spunând că filmul trebuia să fie un documentar despre el, dar tipul care vroia să-l facă era mai interesant, așa că acum este un film despre acesta din urmă. Îl cunoaștem astfel pe Thierry Guetta, un francez emigrat în L.A., obsedat să filmeze fiecare moment din viața sa. Viața acestuia se schimbă în 1999, când începe să-l filmeze pe unul dintre cei mai importanți artiști stradali ai vremii, parizianul Space Invader. Descoperindu-și noua pasiune, începe să filmeze și alți artiști stradali (ajungând într-un final să-l cunoască și pe Banksy), spunând că urmează să facă un documentar despre ei. Produsul final este, însă, de neurmărit, așa că Banksy preia realizarea filmului și îi recomandă lui Guetta să facă altceva între timp, eventual să încerce să facă o mică expoziție. Așa că Guetta se reinventează ca Mr. Brainwash și organizează o expoziție uriașă, pe care o promovează intens. Operele sale sunt copii/pastișe după Banksy, Blek Le Rat, Shepard Fairey, Andy Warhol și alții. Nimic original, dar totuși atrage o mulțime de lume și vinde lucrări „în valoare de” milioane de dolari, lăsându-i perplecși, nemulțumiți (și poate și ușor invidioși) pe cei pe care a început să-i filmeze și care l-au ajutat, mai mult din prietenie, să-și înceapă cariera de artist.

Deci, ”Exit Through the Gift Shop” este o satiră despre cum arta vulgară atrage prostimea și creează succes, spălând creierele. Dar se pune întrebarea dacă nu cumva totul este aranjat, dacă documentarul și o mare parte dintre evenimentele prezentate nu sunt o farsă elaborată pusă la cale de Banksy, mai mult sau mai puțin cu complicitatea lui Guetta. Totul pare credibil. Iar mesajul filmului pare în ton cu filosofia artistică a lui Banksy, omul care a „vandalizat” CD-uri cu muzica lui Paris Hilton, lipind pe ele mesaje precum ”90% of succes is showin up” sau ”Why am I famous?” Fie că e un fals sau nu, mesajul filmului nu se schimbă. Se schimbă eventual genul: dacă e real, atunci este un documentar. Dacă nu, atunci este un mockumentar absolut (nu unul tongue-in-cheek precum ”Borat” sau ”Take the Money and Run”). Nu cred că, doar urmărind filmul, îți poți da seama ce este el, iar ambelor teorii par să li se găsească argumente potrivnice. Ambiguitatea și discuțiile pe care acest film le provoacă nu fac, în acest caz, decât să sublinieze calitatea realizării sale. Oricum, părerile personale și inențiile lui Banksy sunt mai mult decât evidente, iar filmul este evident creația sa.

Tehnic, ”Exit Through the Gift Shop” este foarte bine realizat. În afară de câteva interviuri, filmul este compilat, în cea mai mare parte, din miile de ore de înregistrări făcute de Guetta de-a lungul anilor, cele mai multe dintre ele ne-etichetate. Acestea revelează lumea artiștilor stradali într-un mod unic, pe care numai cinematografia de guerilă l-ar putea reuși. Narațiunea (prin vocea lui Rhys Ifans) și muzica sunt reduse la minimul necesar, povestea fiind spusă prin intermediul montajului și a vocilor protagoniștilor, în special Guetta, care vorbește o engleză stâlcită, este incoerent și cel puțin ciudățel. 

Easy A (SUA, 2010)

Easy A

(SUA, 2010)

Regia: Will Gluck

Cu: Emma Stone, Penn Badgley, Amanda Bynes, Dan Byrd

Rating: 3.5/5

”Easy A” („Păcătoasa”) face parte dintr-o specie rară: comedia la care se râde și care reușește să fie și inteligentă. Deși trebuie să te prinzi că este inteligentă, nu e genul de film care îți spune de dinainte cât de deștept este... ahem... Nu cred că are rost să explic plot-ul filmului. Pe scurt, o serie de minciuni nevinovate o aduc pe Olive (Emma Stone), o elevă de 17 ani, în situația de a avea o reputație foarte proastă, iar viața ei începe să semene cu cea a eroinei din „Litera stacojie”. Sau cu un film de John Hughes...

Filmul începe cu o uluitoare secvență imersivă: într-un singur cadru, camera de filmat surprinde elevii care traversează aleile din curtea liceului, iar numele actorilor (care parcă ies din iarbă, într-un generic care amintește de cel din ”Panic Room”) servesc parcă drept indicatoare pentru direcția în care aparatul urmează să se întoarcă. Cadrul se termină odată cu intrarea lui Olive în cadru, împiedicându-se și căzând peste title card-ul care anunță: and EMMA STONE. Această inventivitate vizuală se pierde un pic pe parcursul filmului, dar revine în genericul de final, un alt singur tracking shot, lent, din punctul de vedere al unei mașini de tuns iarba pe care se găsesc Olive și noul său boyfriend (off-screen), ocolind alte nume care apar pe ecran.

”Easy A” se mai poate lăuda cu un alai impresionant de interpreți. Emma Stone este foarte bună în - cred - primul său rol principal și-mi confirmă bănuiala că ar fi o actriță foarte bună. În rolurile părinților săi, Stanley Tucci și Patricia Clarkson provoacă hohote de râs, iar multe dintre scenele lor au un aer de naturalețe, de improvizație, ceea ce cred că a fost decizia corectă (Will Gluck pare să fie un regizor capabil... să vedem...) În schimb, Thomas Hayden Church și Lisa Kudrow formează un cuplu mult mai disfuncțional (proful de engleză și psiholoaga școlii), iar personajele lor sunt cele mai interesante, în sensul că interpretarea ne permite să aflăm și să înțelegem multe despre ei, chiar dacă petrec destul de puțină vreme pe ecran. Marele Malcolm McDowell are un cameo ca directorul școlii, un rol minor și neimportant, dar reușește să fure o scenă cu atitudinea sa parcă în mod natural amenințătoare. Am uitat pe cineva? Sper că nu...

RO 2010 - Partea a 12-a: Eva

Eva

(România, 2009)

Regia: Adrian Popovici

Cu: Amy Beth Hayes, Vincent Regan, Michael Ironside, Patrick Bergin, Maia Morgenstern

Rating: 1/5

Wow! Are rost să explic despre ce este vorba? În mare, filmul este un fel de dramă/poveste de dragoste/telenovelă amputată, având ca fundal România de dinainte și în timpul Celui de-Al Doilea Război . Mondial. Este vorbin în engleză, cu actori britani în roluri principale și ceva români episodici, care vorbesc o engleză stricată, care pare câteodată să îi molipsească și pe vorbitorii nativi de engleză din acest film. Cum vorbesc actorii e o problemă, dar și mai mare problemă este jocul lor. Foarte puține scene le ies și niciuna nu arată a fi regizată.

Impresia pe care „Eva” o lasă este că realizatorii au pus cap la cap toate scenele pe care le-au filmat, omițând doar cele care dădeau sens poveștii. În vreo două locuri, parcă își amintesc că au uitat să zică ceva și atunci folosesc flash-back-uri inutile. Scenariul este varză, povestea nu este credibilă nici măcar o secundă, realitățile istorice sunt ignorate/necunoscute, iar replicile te zgârie pe urechi (în special excesul de voice-over afectatal eroinei). Cu excepția interpretei din rolul titular, Amy Beth Hayes, care măcar arată bine, restul actorilor sunt sub-mediocri, dar partenerul ei, Vincent Regan, este absolut groaznic.

Având pretenția de a fi filmat hollywood-ian, filmul arată șters, decolorat, și nu ca în ”Saving Private Ryan” (unde se încerca simularea inregistrărilor de arhivă), ci pur și simplu fad. Nu există nicio logică pentru când sunt folosite traveling-urile, când camera este fixă și când se filmează din mână - totul pare deci ad-hoc. A, da, și mai este muzica originală (?), oribil de fals-sentimentalistă, care îți urlă ce trebuie să simți, dacă altfel nu îți poți da seama. 

Mai e ceva? Probabil că da, dar m-am săturat...

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua 1

Weekend-ul acesta are loc la Cluj o retrospectivă a festivalului de film de animație Anim'est, care a avut loc între 8-14 octombrie la București. Programul este suculent, dar cred că nu o să apuc să prind decât câteva proiecții. Piesa de rezitență este ”L’illusionniste”, mâine, de la 20:00, la Cinema Victoria. Deocamdată, o încalzire ușoară:

Ének a csodaszarvasról

(Ungaria, 2002)

Regia: Marcell Jankovics

Rating: 3/5

„Cântecul cerbului fermecat” este opera unui veteran animator meghiar, Marcell Jankovics, care își propune să pună în imagini povestea formării poporului maghiar, de la legende de pe vremea totem-urilor și a zeităților zoomorfe (de unde și cerbul din titlu), până la domnia creștinantă a lui Geza (tatăl lui Istvan I). Pe parcursul poveștii, se alternează între o animație mai statică, picturală, care evocă realitatea și una mult mai stilizată, care evocă legendele. Îmi este greu să pun o etichetă pe aceasta din urmă, dar este o combinație între artă medievală, artă orientală, picturi naive și chiar elemente ale unor culturi mai indepărtate, precum  cea a amerindienilor. Nu cred că această tehnică funcționează tot timpul cum trebuie, dar impresionează morphing-ul folosit repetat, pentru diferite creaturi care se transformă în oameni sau în alte vietăți, obeicte sau constelații.

Narativ, filmului îi lipsește coeziunea. Încă nu sunt sigur că știu ce au vrut să trasmită realizatorii, dar nu mi se pare abordarea potrivită pentru o poveste care se vrea educațională. Legendele originii sunt puerile și lungite (cu ajutorul unor cântece destul de leșinate), iar frânturile de istorie care urmează par alese la nimereală, pe unele se insistă fără rost, astfel că sunt destule momente în care acțiunea nu evoluază și filmul parcă se oprește în loc. Până la urmă, este salvat totuși de animație, care surprinde prin gama bogată de culori aleasă și prin dinamismul pe care îl impune în cazul secvențelor fantastice și prin frumusețea peisajelor redate în secvențele de animație mai tradițională.

The Evictors (SUA, 1979)

The Evictors

(SUA, 1979)

Regia: Charles B. Pierce

Cu: Vic Morrow, Michael Parks, Jessica Harper

Rating: 2/5

”The Evictors” seamănă ușor cu un alt horror al vremii (chiar din același an, de fapt), ”The Amityville Horror”. Doi tineri însurăței se mută într-un oraș nou, într-o casă care pare perfectă. Dar, în timp ce soțul este la muncă toată ziua, tânăra soție începe să afle că această casă a fost locul unei serii de crime oribile, iar în scurt timp începe să fie terorizată de un bărbat misterios care tot dă târcoale casei.

Nu există prea multe sperieturi în acest film și nici prea mult suspans. Highligh-ul filmului este prologul, care se petrece cu vreo 20 de ani înainte de grosul poveștii, filmat în sepia-tone și care pare să aibă principalul rol de a strica surpriza twist-ului din final. Vic Morrow este o prezență anostă pe ecran. Pusă în prim-plan de cerințele scenariului, Jessica Harper (proaspăt lansată cu ”Suspiria” lui Dario Argento) face o figură destul de bună și duce greul unui film destul de șters cam din toate punctele de vedere. A, da, și e genul ăla de film în care negrul moare primul.

Einstein and Eddington (UK, 2008)

Einstein and Eddington 

(UK, 2008)

Regia: Philip Martin
Cu: David Tennant, Andy Serkis, Jim Broadbent

Rating: 2.5/5

Acum câteva săptămâni, când scriam despre You Don't Know Jack, mă plângeam de stilul anost al filmelor de televiziune. Iată un alt exemplu! ”Einstein and Eddington” spune în paralel povestea lui Albert Einstein și a fizicianului britanic Arthur Eddington, primul om de știință care a dovedit noua teorie a gravitației pe care Einstein o formulase. Fundalul acestei povești este Primul Război Mondial, în care Marea Britanie și Germania erau în tabere opuse (duh!), ceea ce a dus la conflicte și competiție în domeniul armamentului și între oamenii de știință ai celor două națiuni... Doar Einstein și Eddington se opun, aflați în căutarea adevărului...

Filmul acesta ar fi fost o ocazie perfectă pentru jocuri de lumini, demonstrații vizuale ale unor teorii științifice cu acompaniament muzical de Bach (chestii care se pot face și fără efecte speciale exorbitant de scumpe). În schimb, regizorii de oferă (ca metafore vizuale rudimentare) o machetă a sistemului solar, probabil de pe vremea lui Newton. Impresionantă lipsa de imaginație a realizatorilor!

Însă, cum a fost și cazul lui You Don't Know Jack, actorii salvează filmul, de data acesta chiar de la o catastrofă. Andy Serkis (poate mai cunoscut ca interpretul lui Gollum din ”Lord of the Rings”) lasă o interpretare inegală în rolul lui Einstein, dar în momentele bune surprinde cu autenticitate caracterul personajului. David Tennant (iarăși, probabil cunoscut mai bine din ”Dr. Who”) este mai degrabă cel cu care spectatorul ar trebui să se identifice, dar aduce destul de multe unui rol solicitant, personajul Arthur Eddington fiind destul de complex: un om de știință, dar de religie Quaker, care nu poate reconcilia cu viața spirituală activitatea sa profesională, dar nici viața personală (acesta este un eufemism).

Rebeca Hall completează distribuția, în rolul surorii lui Eddington, iar Donal Sumpter îl joacă pe fizicianul german Max Planck.

Filmul este programat pe HBO din când în când...