TIFF 2012 - Day Two

Am început ziua cu Killer's Kiss, al doilea lungmetraj al lui Kubrick, din 1955. Mi-a plăcut mult mai mult filmul decât prima dată când l-am văzut. Din imagini se vede că este opera unui fotograf talentat, dar acest lucru nu este întotdeauna un lucru bun. În plus, însă, Kubrick dovedește că știe să folosească lumina și unghiurile de filmare pentru a-și caracteriza personajele sau starea lor de spirit într-o clipită și pentru a crea tensiune. Povestea este tipică pentru un film noir, dar stilul de filmare - frenetic, uneori cu camera pe umăr, ante-datând Noul Val Francez sau free-cinema - este ceva mai rar întâlnit la acea vreme (poate doar în noir-urile de serie Z, făcute la New-York). Climax-ul filmului își proiectează personajele pe fundalul unui New-York impunător, dar pustiu, iar confruntarea finală în care cei doi antagoniști nu mai vor decât să se omoare unul pe celălalt, complet dezumanizați, cu furie animalică, ar trebui să fie antologică. 

Proiecția Kubrick a fost completată de două dintre documentarele sale de scurt-metraj: Flying Padre (care nu e prea bun) și Day of the Fight, făcut cu 4 ani înainte de ”Killer's Kiss”, pe care îl completează destul de bine - avem ocazia să vedem geneza posibilă a poveștii boxerului din film, dar și câteva cadre pe care Kubrick le-a repetat și regândit în primele 15 minute din ”Killer's Kiss”.

Au urmat apoi două filme ceva mai dezamăgitoare, la Cinema Florin Piersic. Primul a fost din Hong-Kong, A Simple Life, genul de poveste melancolică, bazată pe întâmplări adevărate, care nu se remarcă prin nimic, în afară de jocul actriței din rolul principal, Deannie Yip, care joacă o fostă servitoare trăindu-și ultimii ani ai vieții într-un azil de bătrâni. Andy Lau, într-un rol ceva mai puțin ofertant, este ultimul ei stăpân, cel care - conform obligatoriului schimb de roluri - are grijă de ea în acest timp. A, și încă o chestie: fiindcă personajul lui Lau lucrează în industria cinematografică, filmul abundă de cameo-uri (Tsui Hark, Sammo Hung, Raymond Chow etc. în propriile roluri), asigurând astfel succesul și vizibilitatea filmului.

Sleeping Beauty, despre care s-a vorbit deja destul de mult și asupra căruia nu am de gând să insist, este primul film al Juliei Leigh, povestea unei tinere studente care se prostituează pentru că... de fapt, nu îmi este foarte clar de ce. Și, din păcate, am avut impresia că Leigh nu are nimic de zis despre acest subiect, iar odată încheiată seria de bătrâni care profită de frumoasa noastră adormită, filmul se termină brusc.

În încheierea zilei, două documentare lungi:

Marley, cel mai recent film al lui Kevin Macdonald (care este un regizor bun de cele mai multe ori), se vrea documentarul definitiv asupra lui Bob Marley. Având accest fără precedent la o arhivă impresionantă de imagini și interviuri cu cei mai apropiați, filmul se dă la o parte din a adresa cu adevărat controversele marelui artist. Sigur, se vorbește despre credințele sale religioase, despre așa-zisa sa misiune în lume și despre deciziile pe care le-a luat în legătură cu propria sănătate, dar nimeni nu îl contestă cu adevărat. Filmul este aproape un fel de revisionist history, dar nu îi putem acuza pe cei apropiați lui Marley de acest lucru. În rest, filmul este informativ, deloc plictisitor, iar cele mai reușite momente ale sale sunt momentele din concerte (parcă prea puține) și interviurile cu persoane autentice (precum vărul lui Marley care încă trăiește în satul lor natal, mai puțin ceilalți muzicieni, impresari și amante din viața lui).

Iar Crazy Horse, al lui Frederick Wiseman, a închis seara. Nu am văzut de Wiseman decât filmul său de referință din 1968 ”High School”, un documentar incisiv despre sistemul de învățământ (public?) american. Cred că e evident că acest ”Crazy Horse” nu are nimic din revolta acestuia. Însă nu mă așteptam să fie un film chiar așa de superficial pe cât a fost. Dacă ar fi durat o oră și ar fi prezentat doar un spectacol Crazy Horse, totul ar fi fost perfect. Dar filmul își petrece mai mult de jumătate din durată în culisele spectacolului (repetiții, probe de costume, board meetings), la finalul cărora nu afli foarte multe lucruri despre ce înseamnă punerea în scenă a unui astfel de spectacol, ci doar că cei care îl fac sunt convinși că este un lucru foarte important (deși își exprimă uneori disprețul față de publicul lor, atunci când vorbesc despre „intelectuali satisfăcuți”). Rămânem cu cele câteva numere reușite pe care Wiseman le surprinde (și care sunt puse, în mare parte, în deschiderea filmului) și nu cu mult mai mult în rest.

Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

Screaming Mimi - English Language Review

Screaming Mimi

(USA, 1958)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Anita Ekberg, Philip Carey, Harry Townes

Rating: 3.5/5

A very attractive young woman (Ekberg) is left traumatized after being attacked by an escaped lunatic. While recuperating in a sanatorium, her psychiatrist (Townes) falls *madly* in love with her. Obsessed both with curing her and with jealousy, he takes her away, changes her name and pretends to be her manager. She is now an exotic dancer in a club. But, very soon, she is targeted (in an unsuccessful attempt) by a Jack-the-Ripper-type serial killer. This brings into the scene a nosy reporter played by Philip Carey, who also falls in love with Virginia (or Yolanda as she's now called). Could the two attacks on the young woman possibly be related?

"Screaming Mimi" borders on exploitation at times. Ekberg's (almost) strip-tease routine is clearly only in this movie for men to have something to leer at. Other times, the movie reminds of classic melodramas, such as "Gilda" (the same song is performed in both movies). However, for all it's worth, I think "Screaming Mimi" is an underrated movie. Despite its flaws (which are obvious), at its best it is a shockingly honest film noir, infused with sexuality and with hitchcockian plot devices (the numerous references to psychiatric illness) as well as even more hitchcock-ian tricks of light and shadow (the revisiting of the street where the attack on Yolanda took place or the neon lights intermittently shedding light on the two protagonists during the love-making scene).

Ekberg is not much of an actress. But she has her place set in stones in the history of cinema because of a famous scene involving a certain fountain in Rome. Other than that, I also find her interesting in low-budget noir-ish dramas such as this one or "Valerie", of which I've also written some time ago, directed by the same Gerd Oswald. As for "Screaming Mimi", it's worth mentioning that the novel on which it is based was adapted again a decade and a half later by Dario Argento, in the very stylized "The Bird with the Crystal Plumage", which was a more notable success than Gerd Oswald's forgotten little movie.

Gilda (SUA, 1946)

Gilda

(SUA, 1946)

Regia: Charles Vidor

Cu: Rita Hayworth, Gleen Ford, George Macready

Rating: 4/5

Johnny, un parior de doi bani (Ford) este angajat de Ballin Mundson (Macready), proprietarul unui casino argentinian, care are însă și alte afaceri mult mai importante și mai secrete. Johnny ajunge în scurtă vreme omul de încredere al lui Mundson, dar relația lor de afaceri este brusc amenințată când acesta din urmă se căsătorește pe nepusă masă cu Gilda, fosta iubită a lui Johnny.

”Gilda” este o „relicvă” din epoca în care filmele aveau personaje care vorbeau rapid, erau populate de spioni și comploturi în locații exotice, femeile erau fatale, iar bărbații niște șobolani, personajul principal un fraier care își povestea viața tristă, fără realizări și toate porcăriile pe care le-a făcut, destinele erau predestinate, iar povestea era spusă prin aluzii și insinuări. Acestea fiind spuse, ”Gilda” beneficiază de prezența dominatoare a Ritei Hayworth, dar și a lui George Macready, un maestru al caracterelor negative (vezi și ”Paths of Glory”, dar și ”Knock on Any Door”). În rolul său iconic, Rita Hayworth nu se deosebește de celelalte personaje fatale ale vremii sale, dar se prezintă ca o femeie potențial puternică, dar în realitate la fel de vulnerabilă și slabă ca bărbații care se îndrăgostesc de ea.

Sigur, există noir-uri mai bune decât ”Gilda”, dar, per ansamblu, este bine regizat și foarte entertaining, care te ține cu sufletul la gură pe măsură ce destinele personajelor se schimbă. Promisiunile repetate ale unui final tragic nu fac decât să crească tensiunea și suspansul, însă, în schimb, Charles Vidor ne oferă un deznodământ mai fericit, dar nu fără o oarecare ambiguitate...

Valerie - English Language Review

Valerie

(USA, 1957)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Sterling Hayden, Anita Ekberg, Anthony Steel

Rating: 4/5

A noir in a western's clothing

This strange and forgotten gem begins with John Garth (Hayden), a cattle rancher, showing up at his in-laws' house. He goes in, shots are fired, then he comes out and quietly leaves the scenes. No words are spoken. Then, the camera follows a dog inside the house, where we pan across the dead bodies of the old man and woman and we pause on Anita Ekberg's wounded body in an armchair, an image which remains in the background of the opening credits. The rest of the movie uses Garth's trial as a plot device for a "Rashomon"-style account of Civil War veteran John Garth's marriage to Valerie Horvat (Ekberg), the daughter of two immigrants. Firstly, we hear it from the point of view of the new preacher (Anthony Steel), who kinda falls in love with Valerie, then from Garth's perspective and, finally, Valerie tells it. 

While one of the stories turns out to be more truthful than the others (the filmmakers were probably concerned about the fact than an ambiguous ending would make viewers angry), you cannot doubt the fact that everybody who takes the stand either lies, or o.mits facts, in the interest to create sympathy for himself. It's the reverse of Kurosawa's picture, where everybody blamed themselves. I find this approach more realistic, although undoubtedly less poetic.

"Valerie" was a good stage for Ekberg (much more famous from a certain scene in "La dolce vita") and Steel to show some acting abilities, but it's Sterling Hayden who dominates the screen. The powerful star of so many great movies ("The Asphalt Jungle", "The Killing", "Johnny Guitar" and, of course, "Dr. Strangelove") creates a unique and complex character, whose portrayal changes from one account of the story to another, from the concerned and cheated husband he is in his side of the story to the drunken, abusive maniac he is in Valerie's.

Mordets melodi (Danemarca, 1944)

Mordets melodi

(Danemarca, 1944)

Regia: Bodil Ipsen
Cu: Gull-Maj Norin, Poul Reichhardt

Regia: 3.5/5

”Margot Odette”, pe numele ei de scenă, este o cântăreață de cabaret care - după o lungă perioadă de timp petrecută în Paris - se întoarce în țara natală pentru câteva spectacole. În același timp, o serie de crime misterioase înspăimîntează orașul, iar suspiciunile încep să plutească asupra lui Margot.

Acest film straniu seamănă oarecum cu anumite filme pe care americanii le făceau în anii '30, acele filme polițiste cu alură de mister supranatural, dar - în același timp - pare inspirat de expresionismul german și filmul noir, acesta din urmă aflat încă la începuturi la acea vreme.

Chiar dacă nu este un film foarte inovator, ”Mordets melodi” (”Murder Melody”) aplică foarte bine formula, iar în unele momente pare să folosească tehnici și motive hitchcock-iene. De exemplu, fiecare crimă este însoțită de cântecul-laitmotiv care devine și titlul filmului, iar adevăratul criminal este un manipulator capabil de a-și hipnotiza victimele. Chiar dacă nu este foarte original și - dacă nu ar fi limba daneză în care este realizat - ar putea fi condundat cu multe alte filme, ”Mordets melodi” este totuși interesant, nu atât prin povestea sa (care e OK, totuși), cât prin amalgamul de tehnici și referințe la care face apel, care însă nu trădează nesiguranța realizatorilor, ci susțin misterul și atmosfera de coșmar și incertitudine în care își desfășoară viața personajul principal.

Following (UK, 1998) + Top 7 Christopher Nolan

Following

(UK, 1998)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Jeremy Theobald, Alex Haw, Lucy Russell

Rating: 4/5

Dacă tot am vorbit despre mai multe filme despre hoți de poșete sau de buzunare - „Les herbes folles”, ”The Pleasure of Being Robbed” și ”Pickpocket” - ar fi momentul să vorbesc despre un film cu hoți de apartamente. Asta chiar dacă am văzut ”Following” în urma premierei lui ”Inception”, pentru a-mi completa filmografia lui Nolan.

Personajul principal din ”Following” este Bill, un scriitor care urmărește oameni pe stradă, la început aleator, apoi se concentrează asupra unuia anume. Acesta îl observă, îi destăinuie că este hoț (se prezintă sub numele de Cobb, același nume cu al personajului lui DiCaprio din ”Inception”) și îl cooptează pe Bill în micile sale intruziuni în apartmentele oamenilor, care sunt mai puțin furturi cât încercări de a le da viața un pic peste cap.

Narațiunea din ”Following” nu este lineară, alternând între mai multe planuri temporale, care inițial sunt despărțite de câteva zile, apoi de doar câteva ore. Relația pe care acestea se centrează este dintre Bill și o blondă fatală pe care el și cu Cobb au jefuit-o. Nolan se dovedește un maestru al structurii încă de la primul său film. Stilul său se remarcă prin gradarea acțiuni și modul în care punctul culminant este tot timpul amânat și mutat dintr-un plan temporal în altul, rezolvarea sumedeniei de fire narative care se descriu venind doar în ultimele secunde ale filmului. Chiar dacă probabil datorează ceva unor filme precum ”Reservoir Dogs” sau ”The Killing”, debutul lui Nolan este un noir modern excepțional, filmat într-un alb-negru care sugerează alienarea.

---------------------------------------------

TOP 7 Christopher Nolan

Și pentru că îmi plac topurile, poate ar fi momentul să ne oprim asupra filmografiei lui Nolan, unul dintre cei mai interesanți și mai originali regizori ai ultimilor ani, maestru al structurii narative și magician al imaginilor.

1. Memento (2000) - 4.5/5
2. The Prestige (2006) - 4/5

3. Following (1998) - 4/5

4. Insomnia (2002) - 4/5

5. Inception (2010) - 3.5/5

6. The Dark Knight (2008) - 3.5/5

7. Batman Begins (2005) - 2/5

Knock on Any Door (SUA, 1949)

Knock on Any Door
(SUA, 1949)
 

Regia: Nicholas Ray
Cu: Humphrey Bogart, John Derek, George Macready

Rating: 4/5

Nicholas Ray este unul dintre maverick-șii cinematografului american din anii '50, realizator al unor capodopere precum ”Rebel Without a Cause” sau ”Bigger Than Life”. ”Knock on Any Door” este unul dintre primele lui filme, fiind angajat de Bogart după ce acesta fusese impresionat de debutul său - ”They Live by Night”.

Povestea este în genul dramelor noir ale epocii: Bogie este un avocat care decide să-l apere în instanță pe un tânăr acuzat de uciderea unui polițist. Pe parcursul procesului, avocatul va relata povestea tânărului, încercând să explice factorii ce au influențat traiectoria acestuia prin viață.

Ray este un regizor care știe să ducă o poveste de la punctul A la punctul B, apoi C, D etc. coerent, fără să piardă forța narativă a scenariului. Într-adevăr, seria de evenimente ale vieții tânărului urmează un tipar care se dovedește eficient, relatarea devenind perfect veridică. Scenariul nu se ferește de evenimente tragice (sinuciderea soției, pronunțarea sentinței) sau de critica socială (prezentarea condițiilor din școlile de corecție, complicitatea societății la crima individului).

Per ansamblu, din punct de vedere al comentariului social, filmul se dovedește mai incisiv decât altele din aceeași perioadă. În extraordinar de bine livrata pledoarie finală, Bogart spune lucrurile pe nume, acuzând nepăsarea societății și sadismul celor reponsabil de reforma delincvenților juvenili. Anul următor, Bogart și Ray vor colabora din nou la ”In a Lonely Place”, un pseudo-noir de excepție, culme de performanță a interpretului.

Late Night Posting

Ah... Late Night... The loneliest place of all... Ce poate fi mai bun la ora asta decat Bogart? Hai sa zicem "To Have and Have Not"! Filmul perfect: are toate ingredientele necesare cat sa fie un film serios, dar deconectant si nu foarte greu (totusi, e unu noaptea...): Bogart si Bacall, plus Walter Brennan, adaptare dupa Hemingway, scenariu de Faulkner, regia de Howard Hawks, tente expresioniste fara sa fie chiar un noir, WW II si nazisti in locuri exotice, fara sa fie "Casablanca" (puah!). Nu exista nimic mai bun in acest moment - vizionare placuta... mie!