Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Al doilea joc (România, 2014)

Al doilea joc

(România, 2014)

Regia: Corneliu Porumboiu

Cu (voci): Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

„Al doilea joc” este un fel de documentar în care derby-ul Dinamo-Steaua din iarna lui 1988 (prezentat în varianta sa televizată, dar fără sonor) este comentat de regizorul Corneliu Porumboiu și tatăl său, care apare și în imagini ca arbitru al acelei partide. Ce a ieșit este undeva între film experimental și film domestic, în care un tată și un fiu comentează relaxați partida. Există perioade destul de lungi (probabil până la două minute) în care niciunul nu vorbește, dacă telefonul sună răspund fără probleme, iar Porumboiu-tatăl nici nu pare convins că participă la realizarea unui film. 

Dacă aria de intersectare a mulțimii cinefililor cu cea a microbiștilor este destul de mică, eu trebuie să recunosc că probabil nu m-ar fi deranjat să mă uit la acest meci într-o după-amiază în care nu aș fi avut ceva mai bun de făcut. Ceea ce filmul pune în discuție, printre multe altele, este faptul că astfel de evenimente sportive generează pasiuni disproporționate printre fani. De aceea, nu strică din când în când să privim fotbalul prin alții ochi, eventual cei ai unui regizor care își propune să deconstruiască realitatea. Îmi vine în minte documentarul Zidane, un portrait du 21e siècle (Douglas Gordon & Philippe Parreno, 2006), care înregistra (sub privirea operatorului de imagine Darius Khondji) un meci al Realului urmărindu-l doar pe Zinedine Zidane. Un experiment îndrăzneț, pe alocuri dificil de urmărit, dar care inducea la un moment dat o adevărată stare de transă. „Al doilea joc” pare să aibă, în plus, și alte ambiții. 

Pe parcursul filmului, Porumboiu-regizorul încearcă să scoată de la tatăl său câteva informații despre ce însemna să arbitrezi un meci între echipa Armatei și cea a Securității, despre ce însemna să fii arbitru în regimul ceaușist și despre alte aberații ale vremii. Porumboiu-tatăl se dovedește, însă, destul de econom cu destăinuirile. Dacă unele dintre comentariile sale sunt interesante și revelatoare pentru jocurile de culise (care, nu se spune în film, au continuat până în zilele noastre, unde au început să fie taxate cu condamnări la închisoare), nu sunt cine-știe-ce „dezvăluiri șocante”. Ceea ce ne povestește Adrian Porumboiu poate fi oricum pus la îndoială datorită subiectivității acestuia, datorită elipselor de memorie, dar și datorită auto-criticii pe care acesta și-o face (precum mirarea sa că nu a dat un fault pe la minutul 85). 

Până la urmă, „Al doilea joc” este mai puțin un film politic, cât este un film de familie, un document al unei relații tată-fiu și un portret pe care Corneliu Porumboiu îl face tatălui său. Aflăm mai mult despre Adrian Porumboiu decât aflăm despre Steaua, Dinamo sau Ceaușescu. Abandonându-se deciziilor vizuale ale unui regizor de televiziune din anii '80, Corneliu Porumboiu realizează probabil cel mai personal film al său de până acum. Mie mi-a plăcut, este un fel de OZN în peisajul cinematografic autohton și îi dau notă mare. 

Rating: 4/5

Journey to the West (Franța/Taiwan, 2014)

Journey to the West / Xi you

(Franța/Taiwan, 2014)

Regia: Tsai Ming-liang

Cu: Lee Kang-sheng, Denis Lavant

Rating: 4.5/5

În scurtmetrajul lui Tsai Ming-liang, Walker (2012), Lee Kang-sheng, unul dintre actorii săi preferați, interpreta un călugăr budist care se plimba, in super slow-motion, printre mulțimea grăbită de pe străzile din Taipei. După doi ani de zile, călătoria pas cu pas pre să fi ajung în Marsilia, unde lui Lee i se alătură Denis Lavant. Filmul, de doar 55 de minute și compus in ceva mai mult de o duzină de cadre, începe cu un close-up al feței ridate, crestate a actorului francez, o imagine a unui om epuizat. Urmează câteva imagini cu călugărul budist plimbându-se printre locuitorii „pestriți” ai Marsiliei - uneori filmat de la distanță, parcă de o cameră ascunsă, alteori în prim-plan, iar trecătorii interacționează nu numai cu el (care pare imperturbabil), dar și cu echipa de filmare, întrebând dacă este ok să treacă sau să își facă o poză cu ciudatul străin. 

Secvența culminantă a primei părți a filmului vine după vreo 20 de minute, durează cam un sfert de oră și îl prezintă pe Lee coborând un escalier foarte circulat - mișcările aparatului de filmat sunt imperceptibile, iar fiecare pieton care apare pare să aibă o cu totul altă reacție la ceea ce se întâmplă (merită amintit momentul, de-abia audibil, în care un bărbat necunoscut îi explică unei fetițe fascinate de această întâlnire că „monsieur”-ul este budist). După aceea, fără să fim preveniți, fără ni se arate cum s-au întâlnit sau cum de s-a decis și Denis Lavant să se apuce de plimbat cu încetinitorul, îi vedem pe cei doi, unul după altul, epatând clienți unei cafenele și ceilalți trecători de pe o străduță pietonală, într-un super plan-secvență. Lee și Lavant se sincronizează perfect, iar pentru actorul francez acest moment este anti-teza fizică a celebrei secvențe de dans/fugă din Mauvais sang.

Journey to the West a fost prezentat în secțiunea (necompetitivă) de filme experimentale a festivalului de la Berlin. Iar Tsai, cu siguranță, experimentează cu tot ce se poate - cu actorii săi, cu structura „narativă”, cu coloana sonoră și nu în ultimul rând cu aparatul de filmat. Vizual, Journey to the West este plin de surprize, de la superbul prim-plan de deschidere, atât de intens și de aproape de visage-ul protagonistului, până la imaginea finală, cu capul în jos, în care furnicarul din centrul pietonal al Marsiliei este personajul principal, iar Lee Kang-sheng de-abia este perceptibil într-un colț al ecranului. Documentar experimental, studiu antropologic, showcase pentru doi actori foarte talentați și multe altele într-un singur pachet, Journey to the West  este un candidat serios la titlul de filmul anului!

Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Afacerea Tănase (România, 2013)

Afacerea Tănase

(România, 2013)

Regia: Ionuț Teianu

Rating: 3.5/5

Mă bucur întotdeauna când văd un documentar românesc distribuit pe marile ecrane. Sigur, m-aș bucura și mai tare dacă realizatorii ar ieși mai frecvent din perioada comunistă, dar acest lucru nu se întrevede în viitorul apropiat, subiectul fiind departe de a fi epuizat, „regretatul regim” fiind o sursă bogată de povești reale care bat orice ficțiune. „Afacerea Tănase” narează o falsă răpire a unui scriitor român exilat în Paris, Virgil Tănase, pusă la cale de serviciile secrete franceze, pentru a proteja un spion al Securității, Matei Haiducu. Acesta a contactat DST-ul după ce a primit însărcinarea de a-l asasina pe Tănase (ni se spune, din ordinul direct al lui Ceașcă), misiune pe care și-ar fi dat seama că nu o poate duce la capăt. 

Pentru a spune această poveste care pare desprinsă dintr-un roman de John le Carré, realizatorii apelează la mărturii directe ale lui Tănase, Haiducu și alți participanți la evenimentele prezentate, la imagini de arhivă, fotografii și tăieturi din ziare sau reviste. Cele mai impresionante sunt însă cele câteva reconstituiri efectuate de televiziuni franceze la sfârșitul anilor '80, supervizate sau interpretate de Matei Haiducu însuși, într-o perioadă în care acesta își maximiza profiturile pe care toată afacerea i le-ar putea aduce. Regizorul Ionuț Teianu construiește un plot spectaculos, în stilul romanelor de spionaj, încât miza întregii afaceri pare ușor supralicitată. Spre meritul său, însă, trebuie spus că încearcă să asigure pluritatea naratorilor, dându-i fiecărui participant șansa de a prezenta propria versiune asupra faptelor, apelând la interviuri și materiale video mai vechi acolo unde prezența personajelor este imposibilă. Lipsesc, totuși, două voci importante: cea a scriitorului Paul Goma (care a jucat un rol important în toată afacerea și a cărui absență din interviurile efectuate de realizatori nu este explicată) și a unui ipotetic ofițer de Securitate, de la care am fi putut afla cât de mult din povestea lui Haiducu este adevăr și cât invenție.

Din aceeași categorie:

Evrei de vânzare

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Evrei de vânzare (România, 2012)

Evrei de vânzare

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Scenariul: Radu Gabrea, Magdalena Schubert

Rating: 4/5

„Petrolul, evreii şi germanii trebuie să devină mărfuri prioritare la export pe valută forte!”

Nicolae Ceaușescu

Numai luna trecută rula în cinematografe, în premieră națională, un documentar (de fapt, docu-dramă) semnat Radu Gabrea - „Trei zile până la Crăciun”, despre ultimele 72 de ore din viața cuplului Ceaușescu. Nici nu a început bine 2013, că Gabrea a reapărut pe ecrane (ceva mai discret, e drept) cu un nou film, tot documentar, de data aceasta spunând o poveste prea puțin cunoscută, cea a vânzării a mii (zeci, poate chiar sute de mii) de evrei de către statul român către Israel și țări din Occident în timpul regimului comunist, la schimb cu bani, utilaje petroliere, investiții, contracte și statul de țară privilegiată.

În ultimii câțiva ani, Radu Gabrea și-a asumat rolul de a „deconspira” istoria recentă a României, abordând subiecte aparent diferite (pogromul de la Iași, persecuția sașilor din Transilvania, Revoluția etc.), însă de fapt spunând diferite fațete ale aceleași povești: istoria „marginalilor” de la periferia regimurilor totalitare care s-au succedat de la sfârșitul anilor '30 până la căderea comunismului. Filmul de față continuă în aceeași direcție. Folosindu-se de un număr relativ mic de povestitori (istorici și martori ai evenimentelor), Gabrea trasează în doar 75 de minute o istorie care s-a întins pe aproape o jumătate de secol, apelând ori de câte ori este posibil la imagini de arhivă, documente din arhivele serviciilor secrete, stenograme din ședințe ale birourilor de Partid sau scrisori ale celor vânduți/cumpărați. Cu „Evrei de vânzare”, Gabrea bifează încă un capitol rușinos din istoria țării noastre. Mie mi-a plăcut destul de mult și, chiar dacă probabil este un film care s-ar simți mai bine la TV decât pe un ecran de cinema, m-a ținut interesat de la un capăt la celălalt, chiar dacă știam o parte din povestea pe care o spune. 

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

Trei zile până la Crăciun (România, 2012)

Trei zile până la Crăciun

(România, 2012)

Regia: Radu Gabrea

Cu: Constantin Cojocaru, Victoria Cociaș

Rating: 3/5

S-ar putea să nu știți acest lucru, dar în mai multe cinematografe din țară rulează în această perioadă un film de Radu Gabrea despre evenimentele petrecute între 22 și 25 decembrie 1989. Filmul este un semi-documentar, combinând interviuri în alb-negru cu persoane care au fost implicate în povestea spusă (dintre care highlight-ul este chiar generalul Victor Atanasie Stănculescu, actualmente coleg de penitenciar cu Adrian Năstase) cu reconstituiri regizate în care Constantin Cojocaru și Victoria Cociaș îi joacă pe soții Ceaușescu, de la fuga cu elicopterul până la sala de judecată. Gabrea pare să fie, însă, mai puțin ce s-a interesat de ce s-a întâmplat cu soții Ceaușescu în acele trei zile pe care le-au petrecut jalnic într-o garnizoană militară la Târgoviște decât de a ridica o întrebare pe care am mai auzit-o deja: de ce au trebuit să moară aproape o mie de oameni în acele zile în care dictatorii erau lipsiți de putere? Din ordinul cui și pentru ce...?

Dacă soții Ceaușescu sunt priviți cu ceva mai multă simpatie decât ne-am aștepta și nu sunt atât de lași pe cât sunt senili și bolnavi (se amintește diabetul secret al lui Nea Nicu), acest lucru se datorează probabil faptului că - în viziunea lui Gabrea - în loc să fie pedepsiți pentru adevăratele lor crime au fost mai degrabă executați pe post de țapi ispășitori, pentru ca noul regim care se instala să își revendice legitimitatea. Cred că nimeni nu știe care este adevărul despre aceste trei zile. Dar tocmai de aceea trebuie să continuăm să vorbim despre ele și să le readucem în discuție, chiar dacă doar „în sezon”. Iar în ceea ce privește filmul lui Gabrea, eu personal aș fi preferat un documentar de auteur ceva mai tradițional, dar apreciez stilul realist, lipsit de înflorituri vizuale, care imită imaginile pe care le cunoaștem atât de bine din timpul revoluției.

Further reading:

• Despre cele mai recente lungmetraje ale lui Radu Gabrea, tot despre trecutul nostru recent și zbuciumat: Călătoria lui Gruber și Mănuși roșii.

• Despre Nea Nicu, să nu uităm că Andrei Ujică a semnat opera definitivă: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu.

Autrement, la Molussie (Franța, 2012)

Autrement, la Molussie

(Franța, 2012)

Regia: Nicolas Rey

Rating: 4.5/5

”Autrement, la Molussie” este un pseudo-documentar experimental despre o dictatură fictivă, Molussia, condusă cu o mână de fier de una anume Burru. Realizatorul său, Nicolas Rey (no relation) combină imagini aparent banale, non-narative, filmate de el însuși pe peliculă degradată de 16mm, cu o narațiune din off, inspirată din romanul anti-fascist Die molussische Katakombe, scris de filosoful germano-evreu Günther Stern zis și Anders (=altfel, iar în franceză autrement). Partea experimentală a filmului este accentuată de o „șmecherie” și anume faptul că cele 9 bobine care compun film - fiecare cu un alt titlu - pot fi rulate în ordine aleatorie, rezultând 362.880 (9!) de variante de a vedea acest film.

În cea mai mare parte, narațiunea redă dialogul dintre doi molussieni, Olo și Yegussa, care par să fie un filosof și discipolul acestuia, dezbătând aspectele filosofice ale nașterii și instalării dictaturii din țara lor. Ceea ce m-a impresionat a fost exactitatea pe care poveștile și exemplele lui Olo o au în a descrie modul în care o ideologie poate acapara și subjuga o națiune întreagă. Fie că se referă la ideologi care țin „demonstrații” dialectice în terase (pe vremea „ilegalității”), la ura nejustificată care îi cuprinde pe membrii unei grupări de extremă dreaptă în formare sau de modul în care Burru organizează alegeri libere, observațiile sale sunt spot on. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, cartea fiind scrisă de cineva care a trăit printr-un regim totalitar.

În contrast cu intensitatea pasajelor din cartea lui Anders, imaginile sunt în aparență calme, sugerând mai degrabă, la o primă vedere, indiferența universului față de micile lupte de putere ale omenirii. Și totuși, nu este chiar așa. Activitatea umană nu lipsește din imaginile pe care Rey le surprinde: vedem o exploatare forestieră care lasă golașă o porțiune de pământ, o gated community, în care nu vedem oameni, dar aceștia sunt mai mult ca sigur prezenți dincolo de gardurile înalte, în clădirile urâte sub formă de cuburi sau doi angajați ai unui institut de meteorologie care monitorizează anxioși ecranele computerelor. Între textul citit și imagini există o legătură, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna evidentă. Una dintre cele mai bune idei pe care Rey le are este ca, după ce Olo demontează ideea unei rase pure, camera să ne prezinte doi oameni în close-up (singurele de acest fel din întreaga peliculă), invitându-ne parcă să le descifrăm trăsăturile hibride și originea amestecată.

„Autrement, la Molussie” mi-a amintit de filmele lui James Benning, în special de cronica mormonă semnată de acesta - ”Deseret”. Diferența este mai ales la nivelul imaginilor, care în cazul lui Rey nu sunt în totalitate statice. Unele segmente sunt compuse în totalitate din câte un lung cadru panoramice. Alteori, Ray instalează camera pe un dispozitiv capabil să o rotească la 360 de grade în jurul unui ax, sugerând probabil modul în care realitatea este bulversată de dictatura lui Burru, dar și invitându-ne să privim filmul dintr-o altă perspectivă. De asemenea, artefactele inerente peliculei par să ofere o dimensiune în plus, iar Rey se joacă cu supraexpuneri și diferite alte efecte optice. Vizual și tematic, „Autrement, la Molussie” este un film foarte bogat, care nu poate fi corect apreciat după o singură vizionare. Se mai impun câteva, preferabil sub forma altor permutări ale bobinelor.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

TIFF 2012 - Day Two

Am început ziua cu Killer's Kiss, al doilea lungmetraj al lui Kubrick, din 1955. Mi-a plăcut mult mai mult filmul decât prima dată când l-am văzut. Din imagini se vede că este opera unui fotograf talentat, dar acest lucru nu este întotdeauna un lucru bun. În plus, însă, Kubrick dovedește că știe să folosească lumina și unghiurile de filmare pentru a-și caracteriza personajele sau starea lor de spirit într-o clipită și pentru a crea tensiune. Povestea este tipică pentru un film noir, dar stilul de filmare - frenetic, uneori cu camera pe umăr, ante-datând Noul Val Francez sau free-cinema - este ceva mai rar întâlnit la acea vreme (poate doar în noir-urile de serie Z, făcute la New-York). Climax-ul filmului își proiectează personajele pe fundalul unui New-York impunător, dar pustiu, iar confruntarea finală în care cei doi antagoniști nu mai vor decât să se omoare unul pe celălalt, complet dezumanizați, cu furie animalică, ar trebui să fie antologică. 

Proiecția Kubrick a fost completată de două dintre documentarele sale de scurt-metraj: Flying Padre (care nu e prea bun) și Day of the Fight, făcut cu 4 ani înainte de ”Killer's Kiss”, pe care îl completează destul de bine - avem ocazia să vedem geneza posibilă a poveștii boxerului din film, dar și câteva cadre pe care Kubrick le-a repetat și regândit în primele 15 minute din ”Killer's Kiss”.

Au urmat apoi două filme ceva mai dezamăgitoare, la Cinema Florin Piersic. Primul a fost din Hong-Kong, A Simple Life, genul de poveste melancolică, bazată pe întâmplări adevărate, care nu se remarcă prin nimic, în afară de jocul actriței din rolul principal, Deannie Yip, care joacă o fostă servitoare trăindu-și ultimii ani ai vieții într-un azil de bătrâni. Andy Lau, într-un rol ceva mai puțin ofertant, este ultimul ei stăpân, cel care - conform obligatoriului schimb de roluri - are grijă de ea în acest timp. A, și încă o chestie: fiindcă personajul lui Lau lucrează în industria cinematografică, filmul abundă de cameo-uri (Tsui Hark, Sammo Hung, Raymond Chow etc. în propriile roluri), asigurând astfel succesul și vizibilitatea filmului.

Sleeping Beauty, despre care s-a vorbit deja destul de mult și asupra căruia nu am de gând să insist, este primul film al Juliei Leigh, povestea unei tinere studente care se prostituează pentru că... de fapt, nu îmi este foarte clar de ce. Și, din păcate, am avut impresia că Leigh nu are nimic de zis despre acest subiect, iar odată încheiată seria de bătrâni care profită de frumoasa noastră adormită, filmul se termină brusc.

În încheierea zilei, două documentare lungi:

Marley, cel mai recent film al lui Kevin Macdonald (care este un regizor bun de cele mai multe ori), se vrea documentarul definitiv asupra lui Bob Marley. Având accest fără precedent la o arhivă impresionantă de imagini și interviuri cu cei mai apropiați, filmul se dă la o parte din a adresa cu adevărat controversele marelui artist. Sigur, se vorbește despre credințele sale religioase, despre așa-zisa sa misiune în lume și despre deciziile pe care le-a luat în legătură cu propria sănătate, dar nimeni nu îl contestă cu adevărat. Filmul este aproape un fel de revisionist history, dar nu îi putem acuza pe cei apropiați lui Marley de acest lucru. În rest, filmul este informativ, deloc plictisitor, iar cele mai reușite momente ale sale sunt momentele din concerte (parcă prea puține) și interviurile cu persoane autentice (precum vărul lui Marley care încă trăiește în satul lor natal, mai puțin ceilalți muzicieni, impresari și amante din viața lui).

Iar Crazy Horse, al lui Frederick Wiseman, a închis seara. Nu am văzut de Wiseman decât filmul său de referință din 1968 ”High School”, un documentar incisiv despre sistemul de învățământ (public?) american. Cred că e evident că acest ”Crazy Horse” nu are nimic din revolta acestuia. Însă nu mă așteptam să fie un film chiar așa de superficial pe cât a fost. Dacă ar fi durat o oră și ar fi prezentat doar un spectacol Crazy Horse, totul ar fi fost perfect. Dar filmul își petrece mai mult de jumătate din durată în culisele spectacolului (repetiții, probe de costume, board meetings), la finalul cărora nu afli foarte multe lucruri despre ce înseamnă punerea în scenă a unui astfel de spectacol, ci doar că cei care îl fac sunt convinși că este un lucru foarte important (deși își exprimă uneori disprețul față de publicul lor, atunci când vorbesc despre „intelectuali satisfăcuți”). Rămânem cu cele câteva numere reușite pe care Wiseman le surprinde (și care sunt puse, în mare parte, în deschiderea filmului) și nu cu mult mai mult în rest.

Into the Abyss (SUA/UK/Germania, 2011)

Into the Abyss

(SUA, 2011)

Regia: Werner Herzog

Rating: 4.5/5

E greu să nu apreciezi cariera lui Werner Herzog. Inițial una dintre cele mai aparte voci ale Noului Cinema German în anii '70, a devenit în noul mileniu unul dintre cei mai prolifici documentariști și unul dintre puținii auteuri adevărați de la Hollywood. Cel mai recent film al său, ”Into the Abyss”, sondează problema pedepsei cu moartea, luând ca studiu de caz o triplă omucidere din 2000 în statul Texas, comisă din prostie, lăcomie și lipsită de sens. Herzog le ia interviuri celor doi condamnați (unul la închisoare pe viață, celălalt urmând să fie executat peste 8 zile), dar și rudelor victimelor, precum și unor persoane care sunt în contact cu sistemul: preotul închisorii, un fost căpitan al unei Death House, locotenentul care a anchetat crima etc.

Ceea ce frapează în acest documentar este, pe de o parte, umorul care pare să nu se potrivescă cu situația,  pe de altă parte angajamentul lui Herzog de a trata cu seriozitate subiectul, tocmai el, ale cărui invenții în propriile documentare sunt legendare. Sunt câteva momente cu adevărat absurde, care trebuie descoperite de spectator. Ajunge să spun doar că, punând întrebări despre veverițe și trafic de spermă, Herzog reușește să atingă punctele sensibile ale personajelor sale și astfel, precum spune el, să îi facă să își deschidă sufletul. Nu avem de-a face cu un film angajat politic sau cu o cronică a vieților celor implicați. Din contră, este un film despre viață cu V mare, despre ceea ce este uman în toate aceste personaje și despre ceea ce epilogul filmului numește the urgency of life, un termen prin care Herzog definește tema filmului (mai are obiceiul de a găsi astfel de sintagme - de exemplu, ”Bad Lieutenant” este despre the bliss of evil).

Pentru mine, ”Into the Abyss” este cel mai bun film al lui Herzog de după ”Grizzly Man” și unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Spre deosebire de celelalte documentare recente ale sale, nu îl vedem pe Herzog în acest film, poate doar în reflexia geamurilor de după care îi vorbesc condamnații. Îi auzim vocea, dar fără să ne ofere un comentariu, precum o făcea adesea până acum. De asemenea, mult mai mult timp este alocat interviurilor propriu-zise, insistându-se asupra expresiilor de pe fețele celor intervievați, camera încercând chiar să anihileze eventualele obstacole (cum ar fi geamurile de protecție). Scoțându-se din propriul film și lăsând imaginile să vorbească în locul său, Herzog pătrunde dincolo de suprafața poveștii, în acest abis pe care îl explorează de aproape 50 de ani.