Amour (Franța/Germania/Austria, 2012)

Amour

(Franța/Germania/Austria, 2012)

Regia: Michael Haneke

Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Rating: 3.5/5

Disclaimer: Nu îmi prea place Haneke. E drept, nu am văzut chiar toate filmele, dar din cele pe care le-am văzut, doar „Caché” mi se pare un film valoros. În rest, apreciez ”Funny Games” (originalul), cel mai onest film al său și ”Das Schloss”, fidela ecranizare după Kafka. Celelalte filme ale sale nu îmi displac în mod special, dar nici nu reușesc să înțeleg de ce sunt atât de admirate și premiate. Iar după ce „Amour” a câștigat Palme d'Or-ul anul trecut, au urmat câteva luni în care am tot auzit - în special de la critici - că Haneke este cel mai mare auteur european în viață, fără niciun contracandidat la această distincție. Afirmație care mi se pare cel puțin dubioasă, mai ales atâta timp cât Almodovar sau von Trier (ca să dau doar două exemple) fac în mod constant filme „de prestigiu”, cu superstaruri internaționale, care sunt mai diverse, mai entertaining și, în opinia mea, mai profunde, decât cele ale lui Haneke.

În primul rând, cred că titlul filmului de față este misleading și mai degrabă publicitar decât corespunzător cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Nu că aș dispute faptul că există „dragoste” între cele două personaje principale, dar - pe măsură ce filmul avansează - acesteia i se substituie mai degrabă izolarea pe care Georges și Anne și-o auto-impun, alături de un pic de paranoia și demență senilă. Puțin câte puțin, Anne iese din centrul dramei, iar acesta va fi ocupat de Georges, un bătrân taciturn, ușor egoist și ursuz, a cărui iubirea pentru Anne pare mai puțin importantă pentru el decât dorința de a manageria situația în care se află singur, fără ajutorul nimănui. În al doilea rând, Haneke - prin stilul său calculat, observațional - impune o distanță față de ceea ce ni se prezintă pe ecran care face - pentru mine - imposibilă relaționarea cu personajele (care vorbesc uneori de parcă ar citi pur și simplu scenariul) și, pe de altă parte, taie din impactul scenelor care se vor șocante, în buna tradiție ”Funny Games” - ”Pianista”.

Acestea fiind spuse, nu pot să neg faptul că am găsit destule lucruri care să-mi fi plăcut în acest film. Acestea încep de la imaginea semnată de Darius Khondji (colaborator anterior al lui David Fincher, Jean-Pierre Jeunet și, mai recent, Woody Allen, printre alții). Folosind ca decor aproape unic apartamentul lui Georges și Anne, Khondji și Haneke îl compartimentează în spații care devin - pe parcurs - încărcate de semnificații: bucătăria unde Anne are primul atac, sufrageria unde sunt primiți oaspeții, care mai târziu, odată ce ni se arată că există un pian în celălalt colț al ei, se dezvăluie ca un loc intim și iubit de cei doi soți, dormitorul unde Anne își va petrece ultimele luni din viață. Mai mult de atât, ”Amour” arată pur și simplu foarte bine, în special în ceea ce privește modul în care filmul este luminat. Apoi, trebuie să recunosc că până și în secvențele brutale din ultima jumătate de oră, în care ne sunt arătate chestii pe care până și personajul lui Trintignant îi spune celui jucat de Huppert că nu ar trebui arătate nimănui, am simțit că Haneke - poate împotriva propriei dorințe - reușește să surprindă o felie de adevăr despre ce înseamnă să trăiești în pielea lui Georges. Și, nu în ultimul rând, am apreciat subtilitatea ultimelor minute, ale căror deznodământ fantastic, metaforic, ne este semnalat de auzul robinetului care pornește, același care a semnalat inițial revenirea Annei după primul „eveniment”.

De azi la cinema - "Desert Flower"

Desert Flower

(UK/Germania/Austria, 2009)

Regia: Sherry Horman

Cu: Liya Kebede, Sally Hawkins, Timothy Spall, Craig Parkinson

Rating: 2/5

Începând cu 15 aprilie, rulează la noi în cinematografe (bine, deocamdată doar în București și Cluj) ”Desert Flower”, pe care l-am văzut anul trecut la TIFF. În mod normal, nu m-aș obosi să scriu despre el, dat fiind faptul că nu este un film foarte bun. Din contră, este mai degrabă prost jucat (cu excepția semi-omniprezenților Sally Hawkins și Timothy Spall) și regizat ca un film de televiziune, cu tot ce implică acest lucru: un aspect vizual curat, dar neinteresant, inspirat de o poveste adevărat cu bagaj sentimental etc. Dar consider că este un film important, în ciuda neajunsurilor, pentru că pune în lumină o problemă complexă (etică, religioasă, dar și de sănătate) - circumcizia feminină, o practică barbară foarte răspândită în unele țări africane. Faptul că problema este pusă în discuție foarte serios (chiar dacă filmul are un ton ușor populist), filmul merită (/ar trebui?) văzut fie și doar pentru acest motiv.

Triptic Jessica Hausner

 

Vroiam să fac mai multe triptice de-a lungul vremii, preferabil fiecare în jurul operei unui cineast mai obscur sau mai puțin cunoscut. Deocamdată, însă, singurul pe care l-am reușit a fost cel despre Juraj Herz, când am ales trei filme ale regizorului slovac pe care le văzusem recent și am încercat să trag anumite concluzii și să evoc paralele între ele, chiar dacă filmele erau diferite. Pentru al doilea triptic, însă, o propun pe cineasta austriacă Jessica Hausner, unde noțiunea de triptic se potrivește mai bine, pentru că aceasta nu a făcut decât trei lungmetraje până în acest moment. Acestea sunt:

Lovely Rita (2001)

Cu: Barbara Osika, Wolfgang Kostal

Rating: 4/5

Povestea unei tinere aflată la începutul adolescenței, care este surprinsă oscilând între viața de familie și primele experiențe sexuale, foarte inadecvate. 

Hotel (2004)

Cu: Franziska Weisz, Birgit Minichmayr

Rating: 3.5/5

O altă tânără, ceva mai în vârstă decât Rita, se angajează ca recepționistă la un hotel de munte, înlocuind o fată care a dispărut fără urmă.

Lourdes (2009)

Cu: Sylvie Testud, Léa Seydoux

Rating: 3.5/5

Un grup de pelerini, toți bolnavi, se află la Lourdes, sperând la o minune din parte Fecioarei. O tânără femeie (Testud), care suferă de scleroză multiplă, pare să se fi vindecat miraculos, stârnind reacții contradictorii printre camarazii săi.

Am văzut ”Lovely Rita” la prima ediție a TIFF, în 2002. Cred că a fost singurul film din competiție pe care l-am văzut la acea dată. Și m-a luat complet prin surprindere. Nici până în ziua de azi nu am înțeles bine povestea sau personajul, acestă tânără taciturnă, care încearcă să descopere viața în cele mai nepotrivite moduri. Dar, ca regizoare, Hausner este atât de sigură pe sine încât, cu toate întrebările și nedumeririle pe care filmele sale le lasă, deznodământul pe care îl dă poveștilor sale nu este decât concluzia logică a desfășurării acțiunii. 

Barbara Osika în ”Lovely Rita”

Câțiva ani mai târziu, ”Hotel” a rulat și el la TIFF, dar de data aceasta nu a fost selectat în competiție, iar cronicile (precum și nota de pe imdb.com) sunt destul de slabe. Așa că nu am văzut filmul decât mai târziu. Iarăși am fost surprins, dar de data aceasta de răspunsul prost pe care l-a avut filmul. Abordând același stil minimalist, în expectativă, Hauner creează o atmosferă foarte apăsătoare asupra personajului principal, tot feminin, tot ușor reprimată sexual, care este terorizată de colegii săi de serviciu care, brusc, par să nu o mai accepte, de amintirea celei pe care a înlocuit-o, de pădurea din jurul hotelului, de Grota Diavolului și de povestea vrăjitoarei care locuia acolo. Sigur, toate aceste motive sunt destul de comune unui thriller de groază, dar Hausner reprimă orice clișeu, iar absența sperieturilor și a unui deznodământ clar nu fac decât să sporească sentimentul de anxietate și teamă de ceea ce va urma. ”Hotel” este un film care mi-a plăcut, dar nu a reprezentat surpriza absolută care a fost ”Lovely Rita” (pe care mă gândesc că e posibil să îl supraevaluez, dar nu îmi pasă). Din punctul de vedere al stilului, al imaginilor, dar și al design-ului sonor, se observă o evoluție față de debutul ei regizoral.

Sylvie Testud în ”Lourdes”

Și asta ne aduce la ”Lourdes”, probabil cel mai împlinit film al lui Hausner (chiar dacă mie nu îmi place cel mai mult), având în distribuție o actriță cu potență și pedigree, Sylvie Testud (onorată pentru acest rol de Academia Europeană de Film, în decembrie). La fel ca și în filmul precedent, acțiunea se petrece în mare parte într-un hotel, dar punctele de interes sunt altele. Forța divină care a intervenit (sau poate nu) este ignorată, Hausner părând să fie mai preocupată de reacțiile personajelor sale. Unitatea grupului, toți sperând la o minune, este testată atunci când Christine (Testud) își revine. Unii sunt de partea ei, alții o invidiază. Reacțiile sunt la fel de împărțite și printre reprezentații clerului care acompaniază grupul. Dar, în final, toți o abandonează, când li se pare evident că este doar o însănătoșire temporară, iar Christine însăși pare resemnată. Stilistic, planurile lui Hausner devin mai lungi, mai concentrate asupra subiectului, dar continuă preocuparea pentru folosirea cât mai eficentă a decorurilor, care adesea sunt stilizate pentru a servi mai bine narațiunii (deși nu chiar la fel de mult ca în ”Hotel”).

Opera lui Hausner merită să fie descoperită. Chiar dacă fiecare film îți testează răbdarea, niciunul nu dezamăgește în final. Iar personajele feminine pe care scenariile austriecei le creează sunt unice și fascinante.

Der Räuber (Germania/Austria, 2010)

Der Räuber

(Germania/Austria, 2010)

Regia: Benjamin Heisenberg

Cu: Andreas Lust, Franziska Weisz, Florian Wotruba

Rating: 4/5

Unul dintre, se pare, puținele filme bune care au fost în competiție anul acesta la Berlin (unde nu a luat nimic) este și unul dintre cele mai bune filme ale anului. ”Der Räuber” este bazat pe povestea adevărată a lui Johann Rettenberger (Andreas Lust). Filmul începe cu acesta la închisoare, unde a fost condamnat pentru jaful (sau tentativa de jaf) unei bănci. Odată eliberat, el își petrece timpul fugind și antrenându-se pentru maratonului Vienei și, din când în când, jefuind câte o bancă sau „împrumutând” câte o mașină. Rutina sa este întreruptă doar de ofițerul de eliberare condiționată și de Erika (Franziska Weisz), o tânără pe care o cunoștea de dinainte și cu care se combină destul de repede.

Este evident că Johann nu dorește să își strice rutina pentru nimic în lume. De aceea rezistă, inițial, avansurilor Erikăi. Mai puțin evident este ce îl împinge să comită jafurile. De-abia pe la jumătatea filmului aflăm că mașinile pe care le fură le abandonează imediat în pădure, iar banii îi strânge în pungi pe care le ține sub pat și pare să nu le folosească. Se pare că nici nu are nevoie de bani, pentru că reușește să câștige cel puțin două maratoane și dobândește rapid o faimă. Așa că toate ilegalitățile par a fi un mod de a-și întreține antrenamentul (Johann își înregistrează pulsul pe parcursul întregii zile).

Personajul nostru nu tolerează intruziunile prelungite în ordinea pe care și-a impus-o vieții sale. Așa că, în momentul în care ofițerul de eliberare condiționată devine prea insistent, Johann își pierde cumpătul și îl ucide. Este prins și arestat la scurt timp, dar la și mai scurt timp evadează, cum altfel decât în fugă... Ultimul act al filmului prezintă fuga acestuia, prin oraș, apoi prin pădure și pe autostradă. Este rănit de un bătrân a cărui mașină o fură și sfârșește pe marginea autostrăzii, într-un final care aduce ușor cu cel din ”The Asphalt Jungle”. Polițistii care îl urmăresc nu par să fie la curent cu faptul că el a fost cel care a comis seria de jafuri care a înspăimântat Viena în ultimele săptămâni.

Din punctul de vedere al realizării, filmul este aproape ireproșabil. Tensiunea este gradată excelent, iar spectatorul este invitat să speculeze asupra intențiilor personajelor și asupra deznodământului scenelor-cheie. Imaginea semnată de Reinhold Vorschneider este excelentă, urmărindu-l aproape în întregime pe Johann, dar fără să ne reveleze prea multe despre el (sunt deranjante, din punctul de vedere al continuității, câteva scene în care atenția se concentrează asupra Erikăi). Vorschneider și regizorului Heisenberg arată o preocupare serioasă pentru calitatea vizuală a filmului. Chiar dacă nu predomină, planurile lungi sunt folosite inteligent, pentru a capta reacțiile lui Johann în anumite secvențe. Secvențele de interior, mai ales în apartamentul pe care Johann îl împarte cu Erika folosesc inteligent lumina, spațiile strâmte, unghiurile și obiectivele aparatului de filmat pentru a sugera o dorință de intimitate imposibil de realizat. Finalul este impresionant nu doar prin drama personajului, care pornește într-o ultimă cursă pe care nu are cum să o câștige sau prin eficiența montajului, care păstrează tensiunea pe parcursul unei jumătăți de oră, dar mai ales prin senzația de timp real în care aceste evenimente se desfășoară, având o trecere subtilă de la noapte la zi. Imaginile de noapte, în special, sunt foarte reușite și par autentice - nu avem deloc impresia unei filmări de tip day for night.

În ciuda unei ușoare sărăcii narative, ”Der Räuber” este un thriller antrenant, care parcă amintește ușor de un „Pickpocket”, realizat cu talent și dexteritate. La final, rămânem cu misterul care planează asupra lui Johann Rettenberger, un personaj impenetrabil, fasinant.

Pianomania (Austria/Germania, 2009)

Pianomania

(Austria/Germania, 2009)

Regia: Robert Cibis, Lilian Franck

Cu: Stephan Knüpfer, Pierre-Laurent Aimard, Alfred Brendel, Lang Lang.

Rating: 4/5

Pianul, acest monstru neîmblânzit

Experiența ”Pianomania” pentru mine a fost una foarte interesantă. Filmul rulează săptămâna aceasta în Cluj, la Cinema Victoria și din câte știu eu, nu a mai fost arătat niciunde altundeva în România. Cu toate acestea, în vinerea „premierei”, am fost singurul spectator în sală. Ceea ce este păcat, pentru că ”Pianomania” este un documentar de calitate, făcut pentru marele ecran și care merită văzut. „Eroul” acestei povești este Stephan Knüpfer, tehnician Steinway angajat al Filarmonicii din Viena, cel care acordează pianele marilor interpreți. Îl vedem mai ales alături de Pierre-Laurent Aimard, care urmează să înregistreze Arta Fugii a lui Bach, dar și alături de Lang Lang, Alfred Brendel sau duo-ul Igudesman & Joo (dacă nu știți cine sunt, căutați ”A Little Nightmare Music” pe youtube... you will not be disappointed!)

Subintitulat ”În căutarea sunetului perfect”, filmul este o incursiune unică în lumea misterioasă și (se pare) necunoscută a sunetelor. Poate vorbesc un pic prea personal, dar secvențele în care Knüpfer manipulează pianul în fel și chip, uneori chiar brutal, în încercări repetate de a obține sunetele potrivite, așa cum sunt ele cerute de interpreți. La fel de interesant este modul în care acesta observă elementele din fiecare spațiu de concert care ar putea modifica sunetele sau cum găsește soluții pentru amplasarea microfoanelor care îl înregistrează pe Aimard, avertizându-ne în același timp că există și păcatul de a controla lucrurile prea mult. 

Nu cred că este chiar întâmplător că filmul este construit în jurul Artei Fugii a lui Bach, o operă misteriosă, rămasă neterminată, construită în jurul unei singure teme, reluată prin numeroase variațiuni în contrapunctele atât de dragi lui Bach. Mai mult, deși opera se poate interpreta în întregime la pian, nu este sigur pentru ce ansamblu de instrumente a fost concepută. De aceea, pare cu atât mai potrivit pentru acest film faptul că Aimard își dorește anumite melodii să sune ca un clavecin, altele ca o orgă sau altele să sugereze un mic ansamblu cameral.

Portretul pe care documentarul îl face eroului său pare, inițial, cel al unui singuratic, un tehnician profesionist a cărui viață se învârte în jurul acestui instrument. Dar, pe parcurs, îl descoperim ca o personalitate vibrantă, aflat în centrul acestei lumi a artiștilor și tehinicienilor, a producătorilor muzicali și a specialiștilor în înregistrări. Cât despre interpreți, Knüpfer îi admiră, dar în același timp nu le invidiază viața, dovedindu-se până la urmă și el un artist în felul său. Genericul de final în regăsește singur la pian, construind din disonanțe o stranie, dar autentică melodie, care încheie perfect această operă.

Nu sunt singurul care recomandă ”Pianomania”. Anul trecut a fost nominalizat de Academia Europeană de Film la Premiul pentru Documentarul Anului. Așa că, dacă sunteți prin Cluj săptămîna asta, poate nu ar strica să încercați acest film, mai ales dacă vă găsiți pe lângă Cinema Victoria.