TIFF 2016 - Competiție (5)

O ultimă postare cu filmele din competiție de care nu am apucat să vorbesc and I'm done here.

”Shelley”

Shelley (Ali Abbasi, 2016) - un pregnancy horror foarte consistent de la un capăt la altul în ceea ce privește ritmul și atmosfera pe care le crează. Totuși, mi-ar fi plăcut ca montajul să fie mai puțin fragmentat - în secvențele mai intense tăieturile de montaj sunt cam dese și uneori confuze. Altfel, foarte bun jocul Cosminei Stratan (văzută anterior doar în „După dealuri”), încât absența ei se face simțită în ultimul act ai filmului.

A peine j'ouvre les yeux (Leyla Bouzid, 2015) - un film cu tineri muzicieni tunisieni în perioada imediat de dinaintea izbucnirii Primăverii Arabe. Melodiile sunt foarte reușite, dar pentru un film care se vrea militant, revoluționar, e extraordinar de banal. Iarăși, foarte bună interpretarea actriței din rolul principal, Baya Medhaffer. 

”Sparrows”

Þrestir / Sparrows (Rúnar Rúnarsson, 2015) - regizorul a câștigat deja premiul pentru regie la TIFF 2016 pentru ”Volcano” (”Eldfjall”), un film care mi-a plăcut destul de mult la acea vreme. ”Sparrows” este o confirmare a talentului lui Rúnarsson, care are o abilitate aparte în a regiza actori tineri și a vorbi despre conflictele inter-generaționale (un tată alcoolic și fiul său adolescent în acest caz). Filmul se împiedică un pic în propriul scenariu în ultimele 15 minute, dar se salvează parțial cu un superb cadru final. 

***

Și, în final, iată cum mi-ar plăcea mie să arate palmaresul festivalului:

Cel mai bun film: TIKKUN

Regie: DE L'OMBRE IL Y A - Nathan Nicholovitch

Interpretare: DAVID D'INGEO (De l'ombre il y a) +/- COSMINA STRATAN (Shelley)

Scenariu: ISLAND CITY

Imagine: CÂINI
Premiul Juriului: evident, aceasta va fi decizia juriului...

Găsiți toate postările mele despre competiția TIFF 2016 aici:

TIFF 2016 on Poison Whiskey

TIFF 2016 - Competiție (4): Câini

Câini

(Bogdan Mirică, 2016)

Singurul film românesc din competiția oficială de anul acesta vine proaspăt de la Cannes, unde a câștigat premiul FIPRESCI al secțiunii Un Certain Regard (not too shabby). Dragoș Bucur joacă rolul aparent principal - Roman, care vine din București în Dobrogea să preia un teren lăsat moștenire de bunicul său, cu intenția de a-l vinde ulterior. Însă lucrurile se complică repede, iar Roman se lasă antrenat într-o intrigă complexă, cu traficanți, polițiști rurali, informatori și bucăți de cadavre găsite într-un heleșteu. 

Încă de la prima secvență - un lung cadru care planează asupra unei mlaștini - este evident că Mirică vrea să facă un cu totul alt cinema decât cel făcut în ultimii zece ani în România. Sigur, nu este vorba de un cinema original, iar asemănările cu filmele fraților Coen au fost semnalate încă de la Cannes (și, de fapt, încă din scurtmetrajul ”Bora Bora” semnat de Mirică în urmă cu câțiva ani). Eu am mirosit și un pic de ”There Will Be Blood”, dar m-am gândit deasemenea și la cel mai recent film al lui Szabolcs Hajdu, ”Mirage”/”Délibáb”, tot un fel de deturnare subversivă a unui gen cinematografic clasic american (western-ul) și în care întâmplător îl regăsim și pe Dragoș Bucur. 

Prin design, „Câini” este gândit ca fiind plin de red herrings, MacGuffins, elipse narative și subplot-uri care nu sunt rezolvate. Această tactică reușește să țină spectatorul în tensiune, iar chiar dacă pay-off-urile nu sunt decât parțial satisfăcătoare (de exemplu, o parte din obligatoria baie de sânge finală este lăsată off-screen), la un nivel superficial, „Câini” este cu siguranță cel mai accesibil film din competiție. Din păcate, filmul mi s-a părut prea fragmentat, iar doar anumite secvențe izolate sunt cu adevărat reușite - precum acel superb plan secvență în care polițistul jucat de Gheorghe Visu „disecă” o probă. O altă problemă ar fi că Mirică mi se pare mai preocupat de cum arată filmul său decât de cum lucrul cu actorii. Din această cauză, cam fiecare actor pare să se descurce pe măsura materialului cu care lucrează. Visu și Vlad Ivanov, care joacă tipologii clare (omul legii și nelegiuitul), lasă o impresie puternică. Lui Bucur, al cărui personaj este un surogat pentru spectator, nu i se dă altceva de făcut decât să fie bucureștean eșuat la țară și, în consecință, apariția lui este mult mai ștearsă. Cât despre actorii din rolurile secundare/episodice, mai bine să nu spunem nimic. 

TIFF 2016 - Competiție (3)

Tikkun (Avishai Sivan, 2015)

Unul dintre cele mai originale filme din competiția acestui este această curiozitate israeliană, cu iz de Bunuel, filmat în alb-negru și plasat într-o comunitate de evrei hasidici. Personajul principal, Haim-Aron, un student care ține să respecte ultra-strict regulile religiei sale, suferă un accident stupid, fiind salvat de tatăl său după o resuscitate prelungită. După ce revine la viață, Haim-Aron începe să prezinte derapaje din ce în care mai flagrante de la calea ultra-ortodoxismului, iar tatăl său este asaltat de viziuni/coșmaruri în care este acuzat că a încălcat voința divină readucându-și fiul la viață. Filmul este „dificil”,uneori apăsător, atmosferic, punctat de câteva superbe secvențe onirice - precum visul în care tatăl îl aruncă pe Haim-Aron într-o groapă umplută cu crocodili, Old Testament - style sau inconfortabila explorare a unui cadavru feminin în penultima secvență a filmului. Din perspectiva mea de necunoscător, m-a fascinat modul în care Avishai Sivan prezintă viața din această comunitate. În final, consider că filmul adoptă o atitudine critică față de acest mode de viață, plin de restricții, interdicții și pedepse crunte (vezi finalitatea poveștii). Sigur, filmul are și ceva defecte, dar din punct de vedere vizual (cea mai bună imagine din festival de până acum) și tematic reprezintă exact ce vreau să vad în această competiție care începe să pară prea plină de produse „derivate” - Altceva!

*** 

Am mai văzut câteva filme din competiție care nu prezintă însă foarte mare interes, dar pe care am să le trec în revistă pe scurt (dar, totuși, cu bunăvoință):

Jajda / Sete (Svetla Tsotsorkova, 2015) - un film bulgăresc, plimbat intens pe la festivaluri, dar care dincolo de imagini frumoase nu are prea multe de spus. Cele cinci personaje, între care se dezvoltă diferite tensiuni sexuale, sunt insuficient dezvoltate. Dar măcar e scurt...

„Jajda”

Tanna (Martin Butler & Bentley Dean, 2015) - interesant mai degrabă din punct de vedere antropologic, fiind o perspectivă rară în viața unui trib izolat din Pacificul de Sud. Totuși, din punct de vedere cinematografic, este mult mai puțin aventuros decât documentarele lui Robert J. Flaherty,  cele mai vechi datând deja de peste 90 de ani, iar comparația cu ”Tabu” al lui Murnau nu îl ajută deloc. Sesiunea de Q&A cu Bentley Dean a durat aproape 45 de minute, a fost foarte entertaining și a lăsat impresia că povestea filmărilor este mai interesantă decât filmul însuși... Și mai onestă...

Fado (Jonas Rothlaender, 2016) - în niciun caz un film slab, dar parcă unul pe care l-am văzut de prea multe ori și care are destule similitudini cu ultimele două câștigătoare ale Trofeului Transilvania - ”Stockholm” și ”El incendio”. Aș accepta să primească un eventual premiu pentru interpretare, însă nu mai mult de atât. 

TIFF 2016 - Competiție (2)

Au început să apară în competiția oficială filmele cu, dar nu neapărat despre prostituție... Multe capcane în care regizorii debutanți pot cădea, dar să vedem cum s-au descurcat doi dintre aceştia.

La pueta abierta (Marina Seresesky, 2016)  

Rosa este o prostituată de vârstă mijlocie care locuieşte alături de mama ei infirmă (fostă prostituată şi ea) într-un mic apartament din Madrid. Relația celor două este deja destul de tensionată, dar lucrurile se complică cu adevărat după ce una dintre vecine (tot prostituată, ați ghicit) moare în urma unei supradoze, iar fiica acesteia de 7 ani se ascunde în apartamentul celor două protagoniste. Este de apreciat că filmul îşi acceptă condiția de comedie lejeră şi nu caută să impresioneze prin profunzime sau prin apelul la sentimentalisme. Marina Seresesky pune abil în scenă această poveste care se petrece aproape în integralitate în apartamentul Rosei şi în curtea interioară a clădirii. Un casting excelent completează lista de elemente care recomandă acest film. Finalul virează un pic prea mult înspre wish fulfillment, dar per ansamblu nu am prea multe de reproşat acestui film. Pe imdb.com nu e deschisă încă votarea, așa că luați-l cât încă e cald!

De l'ombre il y a (Nathan Nicholovitch, 2015)  

Cu mai multe ambiții stilistice decât filmul anterior, „De l'ombre il y a” își plasează acțiunea pe cealaltă parte a mapamondului, în Cambogia, unde un travestit francez ajunge să păstorească o fetiță răpită de traficanți de ființe umane (sau, posibil vândută de proprii părinți). E un film care m-a adus adesea cu gândul la Claire Denis, datorită elipselor temporale, intensitatea din privirea interpretului din rolul principal (David D'Ingeo, co-autor al scenariului) sau subplot-urilor mai degrabă sugerate decât dezvoltate (de exemplu: travestitul are o prietenă care lucrează pentru Națiunile Unite și încearcă să pună mâna pe un fost Khmer Rouge responsabil de un genocid în masă). Mediul în care este plasată acțiunea și alegerea formatului 4:3 îl apropie un pic și de filmele lui Pedro Costa, iar totul este grefat pe o poveste à la ”Taxi Driver”. Acesta este cu siguranță unul dintre filmele cele mai solide din competiție și ar merita măcar un premiu de interpretare. 

TIFF 2016 - Competiție (1)

Primele două filme din competiție pe care le-am văzut, unul după celălalt, au format un neașteptat double-bill, ambele vorbind despre memorie (sau pierderea ei), degradarea relațiilor interumane și apelul la ficțiune ca alternativă/cură a realității. 

Island City (Ruchika Oberoi, 2015)

Pentru spectatorii recurenți ai festivalului, este inevitabilă comparația cu filmul care a câștigat Trofeul Transilvania acum 3 ani, „Corabia lui Tezeu”. Aceeași țară de origine (India) și o structură similară - trei povești diferite legate foarte vag între ele. În prima poveste - satiră fără subtilități inutile - un angajat al unei corporații este trimis într-un turneu de mandatory fun la mall de către șefi, cu scopul de a crește productivitatea companiei. După un pic de rezisteță inițială, acesta capitulează și urmează orbește indicațiile Comitetului de Distacție. În a doua parte, o familie a cărei patriarh ajunge neașteptat în comă găsește un refugiu într-o telenovelă despre „bărbatul ideal”. Iar, în final, o tânără dintr-o familie modestă, promisă unui tip cu care nu are nimic în comun, începe să primească scrisori de dragoste anonime, care o determină să renunțe la viața ei actuală. Din păcate, admiratorul secret se va dovedi a fi un program de inteligență artificială. 

Tonul filmului se schimbă progresiv de-a lungul celor aproape două ore de proiecție, de la comic-satiric la melancolic-resemnat. Ruchika Oberoi, aflată la primul film, regizează cu încredere în sine și cu virtuozitate, fără să lase prea multe momente de respiro în care eventualele defecte (în special ale scenariului) să devină mult prea evidente. Uneori, mesajul este cam prea explicit formulat, dar, per ansamblu, ”Island City” este un film plăcut, un debut promițător și probabil un candidat serios la Premiul Special al Juriului sau Premiu Publicului.

Remainder (Omer Fast, 2015)

Creațiile lui Omer Fast rulează mai degrabă în muzee decât în săli de cinema. ”Remainder” este primul său lung-metraj narativ, dar din punct de vedere vizual păstrează elemente ce țin mai degrabă de filmul experimental sau de instalații video. Pe scurt este vorba de un tânăr care își pierde parțial memoria în urma unui accident. Folosind banii de despăgubire, acesta angajează o întreagă echipă de specialiști pentru a reconstitui detalii din viața sa anterioară în încercarea de a-și recupera amintirile. Avem așadar un mix de ”Schenectady, New York” și - hai să zicem - ”Lost Highway”. Trebuie să recunosc că nu mi s-a părut foarte bun, dar este o realizare foarte ambițioasă, iar anumite momente sunt foarte bine orchestrate. Păcat doar că nu există o finalitate la spirala narativă în care este antrenat personajul principal, doar o pseudo-concluzie enunțată din off  la final. 

Pentru un altfel de Omer Fast, recomand ”CNN Concatenated” (filmul integral se poate găsi prin mijloace alternative): 

 https://www.youtube.com/watch?v=RCD3IxCZpsM

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5

TIFF 2013 (4) - Top 12 Competitie

Am să revin cu un review pentru „Corabia lui Tezeu”, filmul indian care a câștigat Trofeul Transilvania anul acesta. Până atunci, însă, vă las cu „tradiționalul” top al filmelor din competiție. Acesta este unul dintre anii în care gusturile mele se cam aliniază cu cele ale juriului. Mai jos voi comenta pe scurt palmaresul.

1. Ship of Theseus (Anand Gandhi)
2. I Catch a Terrible Cat (Rikiya Imaizumi)
3. Tanta agua (Ana Guevara, Letitia Jorje)
4. Wadjda (Haifaa Al-Mansour)
5. Am Himmer der Tag (Pola Schirin Beck) 
6. Nordvest (Michael Noer)
7. Call Girl (Mikael Marciman) 
8. A Hijacking (Tobias Lindholm)
9. It Felt Like Love (Rliza Hittman)
10. The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn)
11. In a Bedroom (Tomasz Wasilewski)
12. Made in Ash (Iveta Grofova) 

"I Catch a Terrible Cat"

Palmaresul oficial: 

Trofeul Transilvania: Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus (r. Anand Gandhi, India) 
Premiul Special al Juriului: Ploaie de vacanță/ Tanta agua (r. Ana Guevara Pose, Leticia Jorge Romero, Uruguay) 
Premiul pentru Cea mai bună regie: Ceasul rău, pisica neagră/ I Catch a Terrible Cat / Koppidoi neko (r. Rikiya Imaizumi, Japonia)  
Premiul pentru Cea mai bună interpretare: Gustav Dyekjær Giese, Nord-Vest/ Northwest/ Nordvest (r. Michael Noer, Danemarca)  
Premiul pentru Cea mai bună imagine: Pankaj Kumar, pentru imaginea filmului Corabia lui Tezeu/ Ship of Theseus
Premiul Publicului: Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour, Arabia Saudită, Germania)
Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj din secţiunea Umbre: Moartea unei umbre/ Death of a Shadow (r. Tom van Avermaet, Belgia)  
Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film: El limpiador (r. Adrian Saba, Peru)
 
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Lungmetraj: Aici... adică acolo (r. Laura Căpățână Juller)  
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: O umbră de nor (r. Radu Jude) 
Mențiune specială Zilele Filmului Românesc pentru categoria Scurtmetraj: Claudiu și crapii (r. Andrei Tănase) și Pastila fericirii (r. Cecilia Felmeri)
Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut: O lună în Thailanda (r. Paul Negoescu)

"Death of a Shadow"

Nu am văzut niciunul dintre filmele românești premiate (toate la timpul lor, bănuiesc), în afară de „O lună în Thailanda”, despre care prefer să mă abțin să comentez. Dintre scurtmetrajele de la „Umbre” nu am văzut prea multe, ar am văzut - ca prin noroc - câștigătorul, ”Death of a Shadow” (nominalizat și la Oscar anul acesta), care este, într-adevăr, un filmuleț bine făcut, care are o idee bună, iar timpul în care o exploatează nu pune la încercare răbdarea spectatorului. Iar în rolul principal îl avem pe Matthias Schoenaerts (Bullhead, De rouille et d'os), aproape de nerecunoscut. 

TIFF 2013 (3) - Alte patru filme din Competiție

Am trecut de jumătatea festivalului - s-au instalat un pic de oboseală, o grămadă de ploaie și au apărut muuuulte alte lucruri pe care trebuie să le fac în afara festivalului. Poate am să apuc în zilele următoare să scriu câteva cuvinte despre cine-concertul „Pământ” - DhakaBrakha sau despre primirea entuziasmantă a celui mai recent film al lui Sebastian Lelio, dar nu contați pe asta. Să vedem, în schimb, ce s-a mai întâmplat în competiția oficială. 

It Felt Like Love (r. Eliza Hittman) este un indie american care arată mult mai mult ca un film european despre adolescența timpurie și descoperirile sexuale ale unei tinere de 14 ani. Pe mine filmul nu m-a lăsat cu prea multe, dar mi-a plăcut mai mult când se apropia de final decât atunci când era la început (ceea ce este un plus). Foarte bună interpretarea unei debutante - Gina Piersanti - în rolul principal. În rest, filmul este destul de fragmentar, eliptic, un stil care parcă îndepărtează privitorul (chestie care s-a materializat în barometrul spectatorilor, unde filmul era aseară pe ultimul loc). 
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie (cu oarecare indulgență) sau un premiu de interpretare.

Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour) are simpatia publicului de partea lui, dar mie mi s-a părut un film valoros dincolo de agenda sa politică. Haifaa Al-Mansour contrastează viața „liberă” pe care micuța Wadjda o are în interiorul căminului său (unde poate să se joace jocuri video violente imperialiste cu voia ambilor părinți) cu opresiunea care o așteaptă la școală sau pe stradă. E surprinzător, din aceste motive, cum filmul ne arată că studiul Coranului poate să fie o modalitate prin care o mamă și o fiică cu mentalitate occidentală să se apropie într-o țară cu obiceiuri sever înapoiate. Cât despre bicicleta mult-dorită, sunt din ce în ce mai convins că aceasta este simbolul cinematografic universal al libertății și copilăriei (vezi „Hoți de biciclete”, „Le gamin au velo” etc.)
Premii pe care le-ar putea câștiga: unul pentru tânăra Waad Mohammed ar fi minunat. 

The Deflowering of Eva van End (r. Michiel ten Horn) - am auzit mai multe comentarii negative la adresa acestui film, dar eu trebuie să recunosc că am râs de câteva ori și, în general, m-am simțit destul de bine la acest film. E drept, este ciudat să pui într-o competiție destul de arthouse un film care pare gândit pentru un public larg ca o comedie nu fără câteva gag-uri deocheate. Așa că nu știu dacă am dreptate în privința lui, însă dacă spun că mi s-a părut un fel de „Teorema” lui Pasolini filmată à la Wes Anderson voi părea ceva mai erudit decât sunt și mi se va ierta când nu voi pune filmul pe ultima poziție în topul de final.
Premii pe care le-ar putea câștiga: sunt convins că niciunul...

Made in Ash (r. Iveta Grofova) - ora era târzie, dispoziția mea nu era tocmai potrivită, iar filmul ăsta nu mi-a spus absolut nimic. Deși nu a trecut o zi de la proiecție, deja nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat în el. Și asta pentru că nu s-a întâmplat nimic ce să nu fi văzut deja în câte și mai câte filme (est-)europene despre traficul de carne vie și condiția mizeră a imigranților în țările Uniunii Europene. Este un film de amator, cu excepția a câtorva interludii animate, care sunt frumoase și simbolice and all, dar nu înțelegem de ce se recurge la ele.
Premii pe care le-ar putea câștiga: am impresia să o să primească o mențiune of some kind, chiar dacă sper ca acest lucru să nu se întâmple.

TIFF 2013 (2) - Patru filme din competiție

Voi vedea două dintre filmele care sunt în concurs (mult-lăudatul „Corabia lui Tezeu” și mai puțin lăudatul „Dama de companie”) de-abia în ultima zi a festivalului, după ce au câștigat sau nu ceva premii. Despre restul am să vorbesc în două tranșe. Nu am știu cum să mă apuc de ele, așa că am decis să le iau în ordinea în care le-am văzut. 

Tanta agua (r. Ana Guevara, Letitia Jorje) arată ca o continuare a lui „De jueves a domingo”, câștigător al premiului pentru imagine de anul trecut. Dacă acolo era vorba despre o familie pe cale să se destrame, situație privită prin ochii copiilor, aici familia e destrămată de tot, iar copii (tot o fată și un băiat) sunt forțați să meargă într-o vacanță doar cu tatăl lor grăsuț și bărbos într-o stațiune balneară. Dacă inițial tatăl pare a fi personajul principal, pe parcurs focusul se mută asupra fetei (Malú Chouza) și a micilor ei necazuri (pre-?)adolescentine. Foarte frumos filmat, cu destul de mult umor, personaje simpatice care nu sunt scutite de un pic de ironie din partea regizoarelor-scenariste. Între atâta filme „serioase” din competiția TIFF, aveam nevoie de un film la care să mă destind un pic, iar ”Tanta agua” a fost cel potrivit pentru acest lucru.

Premii pe care le-ar putea câștiga: filmele din America Latină au succes la TIFF (5 Trofee Transilvania în 11 ediții, plus numeroase alte premii), așa că mai mult ca sigur că se va regăsi în palmares. Scenariu sau imagine, aș zice eu. Asta dacă nu ia tatăl premiu de interpretare.

I Catch a Terrible Cat (r. Rikiya Imaizumi) - preferatul meu de până acum. Un film lung, care începe încet și la care durează vreo 20 de minute până să te prinzi care este „personajul principal”. Multe cupluri în acest film, dar niciunul dintre personaje nu pare să fie alături de persoana cu care ar trebui sau cu care ar vrea să fie. Totul răbufnește în scena confruntării finale, deși impresia pe care o avem este că nimeni nu își va schimba modul în care privește viața și dragostea. Rikiya Imaizumi își construiește filmul din cadre lungi, mai degrabă statice, dar nu îi este frică de artificii (slow-motion, supratitrări etc.) sau de intervenții directe în mijlocul poveștii (la un moment dat vocea unui narator începe să vorbească prin unul dintre personajele secundare, anunțându-ne ce urmează să se întâmple și invitându-ne să urmărim soarte personajului principal). Umorul se construiește încet (dar sigur!), iar actorii merită felicitați pentru prestațiile lor.
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, scenariu sau chiar Trofeul Transilvania. 

A Hijacking / Kapringen (r. Tobias Lindholm) recreează evenimentele din jurul unei luări de ostatici, în care o navă comercială daneză este asaltată de pirați somalezi, criza ulterioară prelungindu-se pe aproape cinci luni. Povestit foarte eliptic, filmul creează tensiune adevărată în unele momente, precum negocierile aprinse cu un traducător sau secvența în care ostaticii pescuiesc cot la cot cu pirații, dar între acestea există multe perioade inerte. A, da, și vreo două-trei scene inutile și stupide, precum cea în care CEO-ul negociator își expediază nevasta din birou. Filmul rulează deja în unelă țări vestice și urmează să apară și pe ecranele noastre la sfârșitul lunii.

Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, poate. Merită amintit că Lindholm a co-regizat alături de Michael Noer (vezi și „Nordvest”) drama ”R”, pe care eu nu am vazut-o, dar a câștigat premiul de imagine la TIFF 2010.

Am Himmel der Tag / Orizonturi frânte (r. Pola Schirin Beck) - un film ciudat, care mi-a plăcut oarecum până la final, dar trebuie să recunosc că m-a cucerit destul de greu. Nu am să repovestesc ce se întâmplă, dar există un „derapaj” în ultima jumătate de oră care transformă acest film despre prietenia dificilă între două tinere femei de 25 de ani care promitea să devină un studiu asupra maturității aproape într-un thriller psihologic. Mie mi-a plăcut unde s-a ajuns în acele momente, chiar dacă finalul ne întoarce la morala prefigurată, protagonista noastră părând să fie mai înțeleaptă după evenimentele prin care a trecut. Și încă o mențiune - Tómas Lemarquis, cunoscut de TIFFari ca Noi, albinosul are un mic rol secundar și fură toate cele aproximativ cinci scene în care apare. 

Premii pe care le-ar putea câștiga: șanse mici pentru un premiu de interpretare; nu cred să îi fie destinat și altceva.

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

TIFF 2013 - Preambul

Nu am fost foarte activ pe blog în ultima vreme, dar sper să scriu ceva mai mult în perioada TIFF-ului. Obiectivele mele pe anul acesta sunt ceva mai modeste decât de obicei: să văd toate filmele din competiție și trei-patru pelicule „proaspete” de la Berlin 2013 (Gloria, Vic & Flo... etc.), plus ce se mai nimerește să-mi intre în cale. 

Bineînțeles, sunt filme pe care le-am văzut deja și nu ezit să fac câteva recomandări celor interesați:

Carlos - epica miniserie a lui Olivier Assayas (omagiat în secțiunea 3x3) va fi proiectata integral într-o proiecție-maraton - my micro review

Laurence Anyways - superba (deși lunga) cronică a unei neconvenționale povești de dragoste, regizată de Xavier Dolan, cu Melvin Poupaud în mare formă - my review

"Laurence Anyways"

No - cel mai bun film nominalizat anul acesta pentru Cel mai bun film străin la Oscar-uri și probabil unul dintre cele mai bune filme despre o campanie publicitară politică - my review

Kon-Tiki - o aventură norvegiană în Pacific, a cărei proiecție în aer liber în Piața Unirii va face cu siguranță filmul să pară larger than life (chiar dacă în realitate nu este) - my review

Samsara - from the makers of ”Baraka”... the same thing all over again... so if that's your thing - great! - my pithy review

Searching for Sugar Man - mie mi-a plăcut mai mult muzica și personalitatea lui Rodriguez decât filmul propriu-zis, dar este un documentar care merită cu siguranță văzut - my pithy review

Păsări, orfani și nebuni - un film (ceho)slovac pe care l-am văzut mai demult și nu mi-l mai amintesc foarte bine... un pic de critică socială suprarealistă și imagini frumoase... dacă țin bine minte...

"Birds, Orphans and Fools"

Sătucul meu drag - dacă tot vine Jiri Menzel, s-ar fi potrivit unul dintre filmele sale mai cunoscute. Dar și acesta e destul de bun.

Iar dacă încă nu ați văzut Domestic, Poziția copilului și Rocker... ce mai așteptați?

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Post-TIFF Review: Oslo, 31. august

„Oslo, 31. august” a fost cel mai high profile film din competiția de la TIFF de anul acesta, dar - mai important de atât - a reușit să și convingă juriul că merită Trofeul Transilvania. Nu am reușit să văd filmul decât după terminarea festivalului (ceea ce explică absența sa din topul de final) prin miracolul internetului, înainte să aflu că va fi chiar lansat în cinematografele din România pe 13 iulie. Filmul lui Joachim Trier prezintă o zi (spoiler: ultima zi) din viața lui Anders (Anders Danielsen Lie), un tânăr care este pe cale de a termina un sejur de dezintoxicare. În primele imagini, acesta se trezește alături de o femeie, după prima seară de „permisie”, iar apoi are o primă tentativă nereușită de a-și lua viața. După o ședință de terapie de grup, Anders se întoarce în Oslo, unde urmează să aibă un interviu pentru o primă slujbă adevărată după o lungă perioadă, dar și să se întâlnească cu mai mulți prieteni și foste cunoștințe.

Filmul ne spune destul de multe despre trecutul lui Anders, iar contextul în care trebuie privită dependența lui este destul de clar: copilărie privilegiată, mult potențial, puțină ambiție, multă angoasă existențială. Nu cred că „Oslo, 31. august” este un film despre droguri sau un film despre o anumită clasă socială (acest upper middle class din care Anders face parte), dar mi s-a părut foarte autentic modul în care este prezentat comportamentul suicidar al lui Anders. Ideea de a-și pune capăt vieții este undeva în spatele tuturor acțiunilor sale pe parcursul zilei. Încearcă să își alerteze prietenii, iar aceștia reacționează grijuliu, dar condescendent, fără să facă vreun efort real în a-l opri. Într-un final, după o serie de experiențe dezamăgitoare și care nu îi provoacă niciun fel de plăcere, Anders ia decizia, dar întârzie să pună în aplicare actul. Cadrul final, în care acesta redescoperă cu răbdare casa părintească, cântă pentru ultima oară la pian, iar apoi se întinde pe pat administrându-și o supradoză de heroină, este desăvârșit din toate punctele de vedere.

Simt că am spus ce aveam mai interesant de spus în paragraful anterior, dar cred că motivele pentru care mi-a plăcut filmul sunt altele. În primul rând,  Pe de altă parte, „Oslo, 31. august” este un portret al orașului din titlu. Prologul prezintă, din off, mai multe voci care vorbesc despre amintirile lor despre Oslo, de ca și cum acesta nu ar mai exista. Acest lucru se leagă de personajul principal, care nu mai găsește o legătură dintre el și Oslo. Una dintre cele mai bun secvențe ale filmului este cea în care Anders stă pe terasa unei cafenele și trage cu urechea la ce vorbesc ceilalți clienți, camera de filmat chiar abandonându-l pe acesta pentru câteva secunde în favoarea unor trecători, moment în care personajul cred că realizează existența acestui disconnect și se convinge de cât este de nesemnificativ. Ultimele cadre reiau, în ordine inversă, câteva locații pe care Anders le-a vizitat pe parcursul filmului, acestea fiind însă pustii, încheind pe un ton oarecum ambiguu filmul.

Joachim Trier filmează odiseea lui Anders alternând filmările din mână cu elegante travelling-uri subtile, în care camera de filmat de apropie încet de personaje sau glisează de-a lungul străzilor. E un mod foarte „poetic” de a face filme, dar nu unul în care tehnicile pe care le folosește să iasă în evidență. Nu am văzut primul său film, ”Reprise” (care a fost și el în competiție la TIFF în 2007, fără să fi primit vreun premiu), tot cu Anders Danielsen Lie în rolul principal, dar cred că Trier este o voce cu adevărat interesantă în cinematografia nordică. Ceea ce nu înseamnă că minimalizez aportul interpretului său multitalentat (Danielsen Lie este nu doar actor, ci și medic, scriitor și muzician). „Oslo, 31. august” este reușita amândurora și unul dintre cele mai bune filme pe care le-aș fi văzut anul acesta la TIFF (probabil ar fi intrat pe locul 2 sau 3 în top).