Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

The Wolverine (SUA, 2013)

The Wolverine

(SUA, 2013)

Regia: James Mangold

Cu: Hugh Jackman, Tao Okamoto, Rila Fukushima, Haruhiko Yamanouchi, Will Yun Lee, Famke Janssen

Rating: 3/5

Cred că am mai spus asta, dar în general prefer filmele cu X-Men celorlalte adaptări cinematografice cu super-eroi Marvel. E greu de spus exact de ce. Cu siguranță că temele explorate și varietatea personajelor pe care le poți avea într-un singur film (fără să trebuiască zece ani de set-up ca în cazul lui ”The Avengers”) sunt importante, dar părerea mea este că și filmele sunt ceva mai bune decât media filmelor cu super-eroi (cu excepțiile de rigoare, evident). ”The Wolverine” este mai mult decât un nou spin-off cu personajul interpretat de Hugh Jackman (precum îngrozitorul ”X-Men Origins: Wolverine”) - acțiunea se petrece după evenimentele din ”The Last Stand” și este direct legat - printr-o secvență-bonus care apare în timpul genericului de final - de următorul film, ”Days of Future Past, care va reuni starurile din trilogia inițială cu cele din ”X-Men: First Class”. Încadrat de aceste filme „importante” ale seriei, ”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.

Povestea este bazată pe o serie de benzi desenate din anii 80, în care Wolverine călătorește în Japonia. Restul detaliilor sunt mai puțin importante, dar trebuie menționat că scenariștii au adăugat cam tot ce-i trebuie unui film occidental care vizitează Țara Soarelui-Răsare: bomba atomică de la Nagasaki, japonezi obsedați de tehnologie, samurai (cu săbiile aferente), ninjalăi, pagode etc. Sunt câteva secvențe de acțiune foarte reușite (în special luptele de pe acoperișul unui tren de mare viteză și confruntarea finală, care are un ușor iz de ”Real Steel”), dar cea mai interesantă parte a filmului are mai puțină legătură cu acestea: printr-un artificiu scenaristic, Wolverine ajunge să își piardă puterile, ceea ce îl pune îi pune față în față depresia cauzată de pierderea iubitei (Famke Janssen reia rolul lui Jean Grey în câteva secvențe-vis) cu pierderea nemuririi sale teoretice, ceea ce s-ar putea să îi ofere - așa cum menționează unul dintre personajele-cheie - „o moarte onorabilă”. E ceva mai multă psihologie decât ne-am aștepta de la un astfel de blockbuster, dar nu neapărat mai multă decât ne-au oferit primele două filme ale seriei, cele regizate de Bryan Singer. Și dacă tot am ajuns la regizori, trebuie menționat că ”The Wolverine” este „opera” lui James Mangold, posesorul unei cariere foarte variate, care include ”Kate & Leopold” (time-traveling rom-com, tot cu Hugh Jackman), ”Identity” (horror), ”Walk the Line” (biopic), ”3:10 to Yuma” (western), ”Knight and Day” (film de acțiune). Cred că a fost o alegere foarte bună pentru acest film, fără prea multe ambiții (ar putea fi un episod mai lung al serialului animat), dar care oferă spectacol vizual și o foarte interesantă dinamică între personaje (cele mai multe dintre ele complet noi și interpretate de actori japonezi necunoscuți publicului occidental). 

The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

The Amazing Spider-Man (SUA, 2012)

The Amazing Spider-Man

(SUA, 2012)

Regia: Marc Webb

Cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Rhys Ifans, Dennis Leary, Martin Sheen, Sally Field

Rating: 3/5

Filosofia din spatele acestui remake/reboot e simplă: franciza „Spider-Man” are potențialul să aducă în continuare o grămadă de bani. Problema ar fi că Tobey Maguire și Kirsten Dunst erau deja cam bătrâni pentru a-și relua rolurile, iar câțiva dintre antagoniștii cei mai cunoscuți au dat ortu' popii. Așa că soluția găsită de studiourile Marvel & Columbia a fost să o ia încă o dată de la capăt, cu fețe noi. Suntem departe de ceea ce încerca Christopher Nolan în ”Batman Begins” (regândirea de la zero a personajului și a universului în care acesta există) - nu, ”The Amazing Spider-Man” consumă prima oră de peliculă repovestind transformarea lui Peter Parker și moartea unchiului Ben, fără să încerce ceva cu adevărat nou (cu excepția faptului că părinții lui Peter au un rol mai important de această dată). Însă esență, este doar un alt film cu super-eroi Marvel, un gen care pare să își fi creat propriile clișee în ultimii ani.

Marc Webb a regizat anterior ”(500) Days of Summer” și, într-adevăr, prezența sa în spatele camerei de filmat asigură mai multă atenție acordată relațiilor dintre personaje și poveștii de dragoste. Surprinzător este faptul că scenele de acțiune nu suferă, iar integrarea efectelor speciale mi s-a părut mai reușită decât în filmele anterioare (care, să recunoaștem, aveau momente în care semănau mai mult cu desene animate). Iar acum vine momentul disclaimer-ului personal: cele trei filme cu Spider-Man semnate de Sam Raimi nu mi-au plăcut în mod special. Deși fiecare are momente foarte reușite (și foarte citabile), per ansamblu niciunul dintre ele nu m-a convins că merită să fie așezat în panteonul filmelor cu super-eroi. Din punctul meu de vedere Webb, lucrând by the numbers, a reușit să facă un film ușor mai bun decât oricare dintre încercările lui Raimi. Ceea ce probabil nu este foarte măgulitor, dar este un mod de a recomanda filmul.

Cât despre Andrew Garfield, pe care l-am remarcat deja din ”Dr. Parnassus”, ”Never Let me Go” și mai ales ”The Social Network”, rolul i se potrivește destul de bine, dar cred că supralicitează cartea awkwardness. Cât despre restul distribuției, m-aș uita oricând la un film cu Emma Stone și Dennis Leary, Martin Sheen și Sally Field sunt alegeri destul de plictisitoare pentru roluri care necesită o anumită autenticitate, iar Rhys Ifans este un villain destul de bun. De fapt, cele mai bune momente ale filmului - și singurele în care se întrevede o oarecare originalitate din partea realizatorului - sunt cele dinspre final, în care Spidey se confruntă cu The Lizard pe coridoarele liceului și pe vârful clădirii Oscorp sau cea în care Gwen Stacy se ascunde de reptila uriașă în laboratorul de cercetare. În aceste secvențe, ”The Amazing Spider-Man” este un creature feature destul de bun.

The Avengers (SUA, 2012)

The Avengers

(SUA, 2012)

Regia: Joss Whedon

Cu: Robert Downey Jr., Samuel L. Jackson, Chris Evans, Chris Hemsworth, Scarlett Johansson, Jeremy Renner, Tom Hiddleston, Mark Ruffalo

Rating: 3/5

"The Avengers" închide un arc narativ început prin scurte easter eggs la sfârșitul filmelor cu Iron Man sau The Hulk și care a început să prindă contur cu adevărat anul trecut, prin ”Thor” și ”Captain America”. Tot acest preambul servește unirii forțelor a patru supereroi (The Hulk, Iron Man, Thor și Captain America), plus doi super-spioni (Black Widow și Hawkeye), toți sub comanda lui Samuel L. Jackson, care trebuie să apere Pământul de primul lor arch-nemesis, Loki, întruchipat ca și în ”Thor” de Tom Hiddlestone (revelația acelui film). Acesta are de partea sa o întreagă armată de extratereștrii teleportabili, filmul amintind în cele mai puțin inspirate momente de ”Green Lantern” sau ”Transformers 3”.

”The Avengers” este un film care pornește destul de greu. Durează aproximativ 40 de minute până ca toți protagoniștii să se reunească și să se întâmple ceva cât de cât interesant. Apoi urmează câteva mișcări previzibile (Tony Stark se ceartă cu toată lumea, divergențele din interiorul grupului sunt avantajul villain-ului etc.) În această perioadă, filmul este ocazional amuzant, dar destul de inert. Vizual, nu ni se oferă cine știe ce, iar dialogurile sunt customizate după cine trebuie să le spună într-un mix eterogen (shakespeare-iene dacă sunt vorbite de Thor și Loki, ultra-rapide dacă vin din gura lui Robert Downey Jr. sau inconfundabilul pattern vocal al lui Samuel L. Jackson). Înspre final, toate forțele se unesc, atât pe ecran cât și în spatele său, într-un finish care este, totuși, cu adevărat impresionant, punctat de un splendid cadru în care camera aleargă de la un erou la altul, în timp ce aceștia se confruntă cu armata extraterestră pe străzile din Manhattan. Also, ”The Avengers” este un film care arată destul de bine în 3D. Una dintre cele mai bune idei ale lui Whedon a fost de a filma în 1,85:1 (spre deosebire de 2,35:1), un format care pare să se potrivească mai bine cu relieful.

Din păcate, pentru mine filmul nu se îndepărtează prea mult de mediocritatea pe care ne-au oferit-o până acum filmele cu super-eroi marca Marvel. Sigur, este cel mai spectaculos din serie, se străduie să cultive o estetică de tip comic-book și are avantajul unor interpretări solide (Mark Ruffalo pare să fie primul care reușește să facă ceva cu Bruce Banner/Hulk). Dar îi lipsește acel plus de substanță care poate să facă din aceste filme-eveniment ceva mai mult de atât. În 2000, primul ”X-Men” deschidea o nouă serie de adaptări după Marvel. Filmul lui Singer, pe cât de imperfect pe alocuri, era un film despre discriminare și amenințarea unui război iminent, care nu se sfia în a integra Holocaust-ul în povestea sa. Din cealaltă tabără, ceva mai săracă cantitativ, a celor de la DC Comics, ”The Dark Knight” este un film în care conflictul principal este între idei și poziții morale, mai degrabă decât între o mână de bărbați costumați (chit că filmul face concesii importante genului). Comparat cu acestea, ”The Avengers” pălește. În vâltoare acțiunii, personajele sale nu sunt decât niște metafore subțiri, care își pierd încet-încet sensul. Ceea ce The Hulk și Captain America reprezintă se cam pierde în momentul în care scenariștii îi fac să lupte împreună. 

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

Captain America: The First Avenger (SUA, 2011)

Captain America: The First Avenger

(SUA, 2011)

Regia: Joe Johnston

Cu: Chris Evans, Hugo Weaving, Hayley Atwell, Tommy Lee Jones, Stanley Tucci, Toby Jones

Rating: 2.5/5

Al câtelea film cu supereroi de anul acesta este „Căpitanul America”? Se pare că am cam pierdut șirul și am început și să obosesc de atâtea origin stories, care sunt, în esență, aceeași. Dar ”Captain America” e ultimul film Marvel de dinainte de ”Avengers”, mega-producția care îl va reuni pe căpitanul din titlu cu The Hulk, Iron Man, Thor și cine mai încape în distribuție. Noutatea, șpilul pe care îl oferă acest ultim asalt înainte de bătălia finală este plasarea acțiunii în 1943, când un puști slab și scund (Chris Evans) este transformat de armata americană, de tatăl lui Tony Stark și de un cercetător de origine germană (Stanley Tucci) într-un super soldat, care în curând se va găsi în pădurile europene, confruntându-se cu primul său arch-nemesis, Johann Schmidt AKA The Red Skull (Hugo Weaving).

Filmul aduce ușor a film vechi, atât în ceea ce privește imaginea (în special schema de culori) cât și câteva dintre premisele sale (o mică trupă curajoasă se ia la harță cu cei mai ai dracu' naziști... pe alocuri, aduce chiar cu ”Inglourious Basterds”). Pe de altă parte, faptul că Captain America și dușmanii săi sunt echipați cu arme ultra-moderne sau primite direct de la zeul Odin (nu glumesc...) ne face să ne reamintim că totul e bazat pe niște benzi desenate (numai că totul este tratat ușor în cheie steam-punk). 

Nu pot să spun că mi-a plăcut ”Captain America”. Dacă actorii sunt convingători, iar efectele speciale reușite (în special transformarea musculosului Chris Evans în slăbănogul care este la început), povestea trece prin aceleași scheme obosite ale filmelor de gen. Îi lipsește suspansul, ritmul și, pe final, totul pare grăbit, fușerit, ca să intre într-o durată accesibilă publicului. 3D-ul nu ajută cu nimic filmul și chiar scoate în evidență momentele în care filmul este prost montat. Și, deși recunosc că finalul este surprinzător, nu un happy-end clasic, anti-climatic (în sensul bun al cuvântului) și cimentează un personaj care este cu adevărat credibil și nu doar o schiță (cum este, după părerea mea, Tony Stark în ”Iron Man”), filmul per ansamblu nu este cu nimic special. 

Green Lantern (SUA, 2011)

Green Lantern

(SUA, 2011)

Regia: Martin Campbell

Cu: Ryan Reynold, Blake Lively, Peter Sarsgaard, Tim Robbins.

Rating: 2.5/5

Am vrut să văd acest film din două motive. În primul rând, un nou super-erou din familia DC Comics e destul de rar - practic, doar Batman a fost „exploatat” cu adevărat în ultimii douăzeci de ani. În al doilea rând, am încredere în regizorul filmului, Martin Campbell, care a debutat cu filme britanice sleazy în anii '70 (precum ”The Sex Thief” sau ”Eskimo Nell”), dar odată ce a ajuns la Hollywood a fost angajat să re-starteze (cu succes!) de două ori franciza James Bond (”GoldenEye” și ”Casino Royale”), între timp realizând și alte film care îmi plac în diferite grade (”Vertical Limit” și mai ales ”The Mask of Zorro”).

Din nefericire, ”Green Lantern” nu este unul dintre eforturile cele mai reușite ale lui Campbell și a reprezentat și unul dintre cele mai serioase eșecuri de box-office pentru un blockbuster din ultimii ani, așa că nu cred că o să avem parte de o continuare prea curând. Pe scurt, filmul are în prim-plan un pilot de vânătoare (Ryan Reynolds), care este ales de un grup select de extratereștrii neînfricați să fie unul dintre protectorii Universului. Primește un inel și o lanternă, după care este lăsat să-l înfrunte singur pe Parallax, care este descris ca o „entitate compusă din Frică pură”. Mai există și o fată, un prieten-cel-mai-bun, un simulacru de intrigă politică și, în esență, filmul bifează clișeele genului, respectând destul de strict formula. Filmul cu care se înrudește cel mai mult din câte îmi pot da eu seama este Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer.

Estetica filmului mizează pe originea sa „desenată”. CGI-ul este folosit pentru a crea lumi extraterestre și dușmani nepământești, dar și costumele „cu personalitate” ale Lanternelor Verzi. Campbell mizează mult pe culori și pe efecte speciale, astfel încât filmul - chiar dacă nu are un ritm prea bun și povestea nu pare să aibă miză - este, totuși, plăcut la ochi, chiar și în 3D (care nu ajută cu nimic, din punctul meu de vedere, dar nici nu încurcă prea tare, de data aceasta). „Green Lantern” este cu un pas-doi mai jos decât ”Thor”, cu care are anumite asemănări și arată mai bine în 3D, dar îi lipsește umorul, povestea și prestația actoricească. Tim Robbins apare într-un rol secundar pe care îl execută fără probleme, Mark Strong este prezent ca în mai toate blockbuster-ele recente, iar Geoffrey Rush face un pic de voice-acting. Cel mai bun rol este al lui Peter Sarsgaard, ca Hector Hammond, un antagonist uman infectat de Parallax, iar interpretul rolului titular, Ryan Reynolds, nu se ridică la nivelul de leading man într-un astfel de film. Nu e numai vina lui. Chiar dacă eu consider că are un deficit de carismă și un deficit de talent, aceste lucruri pot fi compensate de un scenariu mai bun și o punere în scenă mai inteligentă. ”Green Lantern” este, însă, doar o colecție de abdomene strălucitoare și artificii. Ceea ce poate fi satisfăcător, pentru că, evident, nu a existat ambiția de a fi mai mult de atât.

X-Men: First Class (SUA, 2011)

X-Men: First Class

(SUA, 2011)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Michael Fassbender, James McAvoy, Jennifer Lawrence, Kevin Bacon

Rating: 2.5/5

”X-Men” este, cu siguranță, cea mai mare franciză cinematografică bazată pe benzi desenate cu super-eroi (în curând va fi detronată odată ce ”The Avengers” va lega firele a mai multor super-eroi: Iron Man, Hulk, Thor, Captain America etc.) Cu ”First Class”, a ajuns la cel de-al cincilea film, după trilogia inițială și oribilul ”Origins: Wolverine” și se concentrează asupra prieteniei din tinerețe dintre Xavier și Magneto, jucați de data aceasta de James McAvoy și Michael Fassbender. Ca și acesta din urmă, ”First Class” ignoră multe informații din primele trei filme și creează propria cronologie, dar, în același timp, se bazează pe alte evenimente din celelalte filme pentru a evita un scenariu cu prea multă expozițiune (deși aceasta este din plin), precum și pentru a face câteva glume. Cel mai important omagiu adus începuturilor succesului cinematografic al francizei este reluarea scenei care deschidea primul „X-Men”, o introducere (atunci) genială.

Problemele cu ”First Class” încep când încearcă să explice prea mult, să povestească prea în amănunt viața lui Magneto, încercând să jongleze și cu celelalte duzini de mutanți care trebuie și ei să apară pe ecran. O parte din frumusețea primul film era că nu explica tot ordeal-ul lui Magneto în lagăr, apoi sub persecuția autorităților și natura complexă a relației sale cu ceilalți mutanți. În schimb, jocul subtil al lui Ian McKellen și scenele excelente alături de Patrick Stewart ofereau minimul de informații necesare, sugerau ceea ce trebuie și lăsau destul loc pentru imaginație. Filmul lui Matthew Vaughn (cel mai recent, autor al lui ”Kick-Ass”) îți dă totul mură-n gură. Chiar prea mult... Să te saturi...

Recunosc că sunt fan (în sensul cel mai puțin obsesiv) al seriei ”X-Men”. Primul film este, probabil, cel mai bun dintre recentele producții după creațiile Marvel. De aceea, pe de o parte, m-am simțit bine la film și mi-a plăcut, în special datorită faptului că personajele - cel puțin Magneto și Xavier - sunt foarte bine conturate. Pe de altă parte, sunt dezamăgit de lipsa de concentrare a realizatorilor și de încercarea stângace de a trasa o istorie paralelă când acest lucru nu era necesar în urma primelor filme. Compromisul este să mă bucur de prestațiile actoricești, care includ un foarte campy Kevin Bacon, un sigur pe sine James McAvoy și un extraordinar Michael Fassbender, care, după ce l-am văzut în ”Hunger”, ”Fish Tank”, ”Inglorious Basterds” și acum în ”X-Men: First Class” se dovedește un adevărat cameleon. Și mai remarcabil este că cei doi protagoniști fac din Magneto și Xavier propriile roluri, aproape în competiție cu McKellen și Stewart.

Thor (SUA, 2011)

Thor

(SUA, 2011)

Regia: Kenneth Branagh

Cu: Chris Hemsworth, Anthony Hopkins, Natalie Portman, Tom Hiddleston, Stellan Skarsgård, Rene Russo

Rating: 3/5

Hammer-time!

În vederea mega-producției de anul viitor, ”The Avengers”, universul Marvel începe să se întregească și pe marele ecran. După două încercări lipsite de succes de a-l impune pe The Incredible Hulk și mult mai reușitele ”Iron Man”-uri și înainte de ”Captain America”, poposește pe ecrane probabil cel mai ciudat film din serie: ”Thor”, povestea unui zeu războinic și arogant alungat de tatăl său (Odin - Anthony Hopkins) din tărâmul etern în care locuiesc zeii și exilat pe Pământ, unde trebuie să se dovedească vrednic de a deveni viitorul conducător al regatului zeilor. Norocul său este că primele persoane pe care le întâlnește pe pământ sunt o tânără și frumoasă cercetătoare (Portman) și mentorul ei sceptic, dar dornic de a da o mâne de ajutor (Skarsgård), care îl vor pune pe drumul cel drept.

Spre deosebire de alte filme cu super-eroi, ”Thor” âeste regizat de Kenneth Branagh, un tip cu pedigree uriaș atât ca actor shakespearian, cât și ca regizor (nu numai de drame elisabetane). Nu este greu, însă, să îți dai seama ce l-a atras pe Branagh la povestea zeului din Walhalla devenit erou de benzi desenate. Odin, zeul-tată, este prototipul patriarhului stern shakespearian, precum Henric al IV-lea, Lear sau Prospero. Thor, la rândul lui, este o versiune a lui Henric al V-lea, pe care Branagh l-a jucat în filmul eponim, cel mai reușit al său. Totuși, Odin și Thor sunt totuși mai mult scheme de personaje, dar Branagh (cu ajutorul actorului Tom Hiddleston) construiește un personaj cu adevărat complex în rolul lui Loki, fratele lui Thor, fiu adoptiv al lui Odin, scindat de dorința de a face bine și ambiția de a deveni (măcar) egalul fratelui său, care ajunge - din aproape în aproape - personajul negativ al filmului. Loki-ul lui Branagh, tradițional un zeu al farselor (evocat, de altfel, și în ”The Mask”) este un anti-erou complex și, ca să păstrăm comparațiile shakespeariene, un fel Richard al III-lea al Universului.

”Thor” este un film inegal. Povestea zeilor, a confruntărilor pentru supremație și a luptelor cu giganții de gheață este destul de convențională, cu un narativ slab, contrabalansat de efectele speciale destul de reușite și un excepțional design original al Asgard-ului, tărâmul zeilor care arată ca muntele Olimp corcit cu Metropolis-ul lui Fritz Lang. 3D-ul, pe de altă parte, e degeaba. Când filmul ajunge pe Pământ, apar și actorii buni care chiar joacă (Porman și Skarsgård), iar umorul care rezultă din noua condiție, de pământean, a lui Thor, este bine dozat. Povestea este mai solidă pe partea aceasta a filmului, chiar dacă interferarea elementelor din celelalte filme Marvel (cel puțin două cameo-uri cu greutate) deranjează din când în când. 

”Thor” are un stil vizual aparte. Nu sunt sigur că se potrivește în restul universului Marvel, dar nici nu este un film de sine stătător. Nu știu dacă va exista continuare, deși unele personaje vor reapărea în ”The Avengers”. Poate e mai bine să nu anticipăm și să ne mulțumim, cel puțin deocamdată, cu spectacolul ușor și relaxant al acestui film, unul dintre cele mai ciudate blockbustere din ultimii ani.

Red (SUA, 2010)

Red

(SUA, 2010)

Regia: Robert Schwentke

Cu: Bruce Willis, Morgan Freeman, John Malkovich, Helen Mirren, Mary-Louise Parker, Brian Cox, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine

Rating: 2.5/5

Povestea a patru spioni, foști agenți CIA acum în pensie (Willis, Freeman, Malkovic, Mirren), care se reîntorc în activitate, după ce devin ținta unor asasini plătiți... Bazat pe un „roman grafic” (filmul este co-produs de DC Comics), ”Red” (adică ”Retired, Extremely Dangerous) este mai bun decât ar părea, deși nu depășește sfera filmelor de acțiune. Semi-succesul lui se datorează nu în ultimul rând distribuției extraordinare. Willis este aproape genial, luându-și peste picior rolul de dur care l-a consacrat, mai ales în prima parte a filmului. Malkovich este în elementul său în rolul unui agent dus bine cu pluta (după ce s-a experimentat pe el ani întregi cu doze zilnice de LSD). Freeman este elegant, ca de obicei, dar rolul lui are mai mult pathos ca al celorlalți (asta ca să nu zic patetism). Helen Mirren e grațioasă, atrăgătoare - ca de obicei - și formează un cuplu inedit cu Brian Cox, care este un prietenos agent rus. În alte roluri îi avem pe Richard Dreyfuss ca un fabricant de arme fără scrupule și uber-veteranul Ernest Borgnine, ca paznicul arhivei CIA. Doi actori mai tineri completează perfect distribuția: Karl Urban și foarte amuzanta Mary-Louise Parker, aceasta din urmă fiind mult mai tânăra parteneră a lui Bruce Willis.

Per ansamblu, filmul este bine făcut, mi-a plăcut cum a fost filmat, iar scenele de acțiune sunt bine dozate (nici prea multe, nici prea puține). Este un pic cam sec - m-aș fi așteptat să râd mai mult, mai ales că filmul are în distribuție atâția actori care știu să fie cu adevărat amuzanți. Dar măcar nu e genul de film care știi că e umplut cu glume (proaste) la care, chipurile, ar trebui să râzi, dar chiar nu e cazul. Nici intriga nu este foarte reușită, dar având în vedere universul de semi-realitate în care se desfășoară, nici ea nu prea contează.

Scott Pilgrim vs. the World (SUA/UK/Canada, 2010)

Scott Pilgrim vs. the World

(SUA/UK/Canada, 2010)

Regia: Edgar Wright

Cu: Michael Cera, Mary Elizabeth Winstead, Kieran Culkin, Jason Schwartzman, Chris Evans, Alison Pill

Rating: 3/5

”Scott Pilgrim vs. the World” este al doilea film de mare profil de anul acest bazat pe o bandă desenată ireverentă, după controversatul ”Kick-Ass”. Acesta din urmă a avut un mai mare succes mainstream, dar ”Scott Pilgrim”, mult mai indie-friendly, are de partea sa un regizor care și-a construit o carieră de invidiat din filme care deconstruiesc genuri: ”Shaun of the Dead” și ”Hot Fuzz”. Personajul principal este un tânăr canadian de 22 de ani (basist într-o formație indie-rock), care pentru a începe o relație cu „fata visurilor sale” trebuie să îi înfrângă pe cei 7 foști iubiți malefici ai acesteia, care fiecare au puteri speciale și, eventual, câte o slăbiciune.

Din punct de vedere vizual, filmul profită la maxim de avantajele mediului cinematografic, folosind inteligent estetica de tip comic-book, combinată cu cea de tip joc video, amuzându-se cu schimbări de aspect ratio și oferind efecte speciale inedite, total nerealiste, care uneori trimit mai mult la filme SF sau de aventuri vechi decât la benzi desenate. Din păcate, filmul e cam all over the place în toate celelalte domenii. Avem o grămadă de personaje secundare (unele care își justifică rostul), gag-uri repetitive care își pierd repede savoarea (de câte ori poți să te trezești din somn în același pat cu 3-4 prieteni gay și să tot fie amuzant?), parodii, momente „emoționante” etc. Din start, cifra 7 e puțin cam mare, cu atât mai mult cu cât nu întâlnim primul adversar decât după vreo jumătate de oră bună, astfel încât filmul tinde să treneze și să devină repetitiv.

Dar să rămânem cu lucrurile bune. Michael Cera e simpatic în rolul principal, așa cum este de fapt în cam toate filmele, iar farmecul lui inocent pare să fie peren. Mary Elizabeth Winstead, în rolul Ramonei Flowers (fata în cauză) este iarăși foarte bine aleasă, dar ea este o actriță talentată (păcat că nu are prea multe filme la activ). În rest, printre prietenii lui Scott îi regăsim pe Alison Pill (”Pieces of April”, ”Milk”) și Kieran Culkin (într-un rol foarte bun). Anna Kendrick (nominalizată la Oscar pentru ”Up in the Air”, dar mai cunoscută din seria ”Twilight”) este sora bărfitoare a lui Scott. Iar, în final, printre foștii iubiți ai Ramonei îi regăsim pe Chris Evans (”Fantastic Four”) și pe stilosul Jason Schwartzman.

Cu aerul său independent și free-spirited, ”Scott Pilgrim...” trebuie recomandat ca unul dintre filmele cele mai originale ale anului (chiar dacă excesul de originalitate îl „îngroapă” până la urmă). Așa că dacă v-ați săturat de filme cu super-eroi de benzi desenate făcute după șablon, iar adaptări de romane grafice post-moderne gen ”Watchmen” vi s-au părut execrabile sau dacă v-au plăcut filme precum ”Josie and the Pussycats” (o plăcere vinovată personală), cred că Scott Pilgrim s-ar putea să fie o alegere bună!

Kick-Ass (UK/SUA, 2010)

Kick-Ass

(UK/SUA, 2010)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Aaron Johnson, Mark Strong, Christopher Mintz-Plasse, Chloe Moretz, Nicolas Cage

Rating: 3/5

Dave (Aaron Johnson), un adolescent cu o viață absolut banală decide într-o zi să își confecționeze un costum și să devină „supererou”. Lucrurile nu merg foarte bine de la început, dar după ce își dovedește curajul (chiar dacă nu și talentul sau puterile) ajunge brusc o celebritate, deși - evident - adevărata identitate îi rămâne secretă. Nu durează însă mult până nu îl calcă pe nervi pe un traficant de droguri foarte influent (Mark Strong), iar viața îi este pusă în pericol. Din fericire, nu este singurul supererou din oraș: Big Daddy (Nicolas Cage), în viața reală un fost polițist dornic de răzbunare și fiica sa, Hit Girl (Chloe Moretz), de doar 11 ani, sunt the real thing, cu arme adevărate și pregătire serioasă.

Matthew Vaughn a făcut două filme interesante până să ajungă în lumea benzilor desenate. Debutul său a fost ”Layer Cake”, un thriller britanic post-Guy Ritchie cu Daniel Craig (și Marcel Iureș, într-un rol mai secundar). Acesta a fost urmat de un fantasy pe care îl privesc cu o oarecare indulgență (adică îmi place, deși e slăbuț) - ”Stardust”, după un roman de Neil Gaiman. ”Kick-Ass” pare să se inspire din ambele și să ducă lucrurile mai departe: din ”Layer Cake” ia apetitul pentru violență exagerată, iar din ”Stardust” povestea de dragoste și puterea imaginației. În plus, aduce estetica de tip bandă desenată, pe care o știe folosi inteligent: culorile costumelor, adesea în opoziție, slow-motion-urile sau tăieturile rapide care se aseamănă instantaneelor desenate din ”romanele grafice”, încadraturi și perspective inedite. Dintre toate adaptările de benzi desenate din ultimul timp, ”Kick-Ass” îngemănează cel mai bine vizualul cinematografului cu cel al benzilor desenate (nu vorbesc aici despre ”Sin City” sau ”300” care practic împrumută fiecare cadru din original, chestie care nu mă interesează absolut deloc).

Din păcate, deși filmul este mult mai violent și mai neplăcut decât te-ai aștepta și cu siguranță vrea să pară non-conformist, aleargă în același timp după prea mulți iepuri deodată. O poveste de dragoste subțire care populează mare parte din scenariu, eterna îzbândă a binelui împotriva răului, plus morala aferentă și finalul în care villain-ul supraviețuitor își reafirmă scopurile mârșave fac din ”Kick-Ass” un film convețional și nu justifică pretențiile de abordarea postmodernă a temei.

Și dacă tot suntem la convețional, Mark Strong e un actor bun și are charismă. Dar chiar trebuie să fie distribuit ca bad guy în serie în toate blockbusterele? ”Sherlock Holmes”, ”Robin Hood”, ”Kick-Ass”...? Enough already!