Showing posts with label Hungary. Show all posts
Showing posts with label Hungary. Show all posts

Saturday, September 6, 2014

White God (Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Fehér isten
(Ungaria/Germania/Suedia, 2014)


Regia: Kornél Mundruczó
Cu: Zsófia Psotta, Sándor Zsótér, Lili Horváth

Rating: 2.5/5

Criza a lovit cinematografia maghiară în plin, astfel încât, ani la rândul, în timp ce românii plimbau filme mediocre spre bunicile pe la toate festivalurile mari din Europa (mai puțin Veneția), ungurii nu mai ajungeau să plimbe „decât” mârțoaga din Torino. Lucrurile au început să se miște de vreo doi ani, iar ”White God” este unul dintre semnele de reintrare în normalitate, dând un suflu nou industriei de film maghiare - validat, de altfel, la Cannes, prin premiul secțiunii Un Certain Regard, care garantează și distribuția acestuia în Occident. 



Personajele principale ale lui ”White God” sunt câinele Hagen (o corcitură) și fosta sa stăpână adolescentă, Lili, obligată să îl abandoneze de către tatăl său. Amândoi trec prin multe (prea multe) evenimente nefericite. El este vânat de hingheri (impresionat de bine armați de municipalitatea din Budapesta) și obligat să participe la lupte ilegale de câini. Ea, la rândul ei, este „persecutată” de tatăl care nu o înțelege, de profesorul de muzică, iar înspre final este chiar arestată pentru posesia unor droguri pe care un băiat mai în vârstă i le-a dat înspre păstrare într-un club. Lili se reconciliază, până la urmă, cu tatăl său, dar și orchestra de tineret din care face parte. Pentru Hagen, povestea pare să se termine într-un azil de animale, unde urmează să i se administreze injecția letală... Moment în care Hagen reușește să evadeze, dar și să îi elibereze pe ceilalți câini-prizonieri, alături de care pornesc un adevărat marș al terorii pe străzile Budapestei.



În mare parte, filmul apelează la mult prea multe clișee, exagerări și „coincidențe” scenaristice pentru gustul meu, dar momentele sale reușite ar merita să fie reluate într-un montaj cu cele mai bune scene de film ale anului. Și mă refer la impresionanta goană a haitei, terorizând locuitorii capitalei Ungariei, culminând cu întreruperea concertului pe care orchestra lui Lili îl susține. Sau imaginile ulterioare (pe care le vedem și în prolog) în care Budapesta este pustie, cu mașini abandonate în mijlocul unui pod, secvențe care îl apropie pe ”White God” de ”28 Days Later” sau de ”Rise of the Planet of the Apes”. Există și multe alte momente care atestă spiritul ludic al realizatorului. Și voi da doar un exemplu: Rapsodia maghiară nr. 2 este laitmotivul muzical al filmului, liniștindu-l de fiecare dată pe neliniștitul Hagen. Mundruczó nu ratează ocazia de a insera un fragment din celebrul scurtmetraj cu Tom și Jerry ”The Cat Concerto” (în care aceeași bucată muzicală este interpretată), spre deliciul lui Hagen și al tovarășilor săi.



P.S.: Filmul este dedicat lui Miklos Jancso, pentru că... regizori maghiari? 

P.S.2: Titlul filmului este o trimitere nu foarte subtilă la un alt film care combină câini și violența, ”White Dog”, al lui Samuel Fuller, dar nu este explicat în cele 120 de minute de proiecție. Dar, dacă mă gândesc mai bine, asta nu este o problemă chiar așa de mare, pentru că și Led Zeppelin ne datorează o explicație pentru titlul unui cântec de-al lor - Fekete cutya.

Monday, October 14, 2013

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne
(România, 2013)


Regia: Vali Hotea
Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?


Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).


Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Monday, December 19, 2011

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing
(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)


Regia: Jerzy Skolimowski
Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.


Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.


Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

Thursday, June 9, 2011

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Pe cai...


Piesa de rezistență a zilei (Ziua Maghiară, btw) a fost ultimul și ultimul film al lui Bela Tarr, Calul din Torino. Lung de două ore și jumătate, filmul e compus din doar aproximativ 30 de cadre și povestește șase zile din viața unui fermier/țăran cu pareză de braț drept și a fiicei sale de care depinde pentru cele mai simple sarcini. Între timp, afară e o furtună continuă, puțul seacă, calul nu vrea să mănânce și la sfârșit lumea va fi cuprinsă de întineric. Nu are farmecul aproape păgân al lui Satantango, nici complexitatea și meticulozitatea cu care acesta este realizat, dar pare să fie plasat în același cadru atemporal amenințat de aceeași apocalipsă rurală. Totuși, în ciuda excesului de formalism, e o experiență cinematografică aproape unică și merită savurată pe cât se poate.

lllégal e un film belgian despre imigranți ilegali etc. etc. etc. Am impresia că unele chestii factuale sunt exagerate for dramatic purposes, ceea ce e ok, dar filmul lasă impresia de inconsecvență: îmi vine greu să cred că, în Belgia, poliția te poate controla pe stradă numai că are ea chef așa, medicii nu răspund decât la cazurile grave (cum îți dai seama?) dintr-o instituție semi-penitenciară, iar polițiștii/gardieni bat cu sadism imigrantele (câte 5-6 pe una), dar, în schimb, avocatul (plătit de același stat) se dă de trei ori peste cap aproape ca să facă dreptate. Altfel, filmul e bine făcut, dar m-a lăsat rece.

COMPETIȚIA OFICIALĂ


Das letzte Schweigen (Tăcerea) este un thriller absolut banal care se mișcă previzibil din punctul A în punctul B în punctul C ș.a.m.d. Risipă de imagini și de actori.

Sin retorno, în schimb, este un film foarte bun. Nu știu nimic despre filmele din competiție înainte să le văd, dar cele mai multe nu reușesc să mă surprindă. ”Sin retorno”, însă, este imprevizibil, încât de fiecare dată când crezi că știi ce va urma, filmul te surprinde, fără să folosească trucuri ieftine (de gen deus ex machina). În schimb, scenariul pune personajele în situații credibile, dar de conflict intens, iar în ultima treime folosește elipse temporale (prima de câteva luni, a două de trei ani jumate) pentru a accelera ritmul care ne duce înspre deznodământ, creând și suspans în același timp. Are toate șansele să câștige fie un premiu de interpretare, fie cel de regie, sau chiar Trofeul Transilvania (având în vedere că America Latină e favorizată, 4 din cele 11 trofee mergând înspre ea, versus 3 pentru filme românești și 2 pentru Europa nordică).



Friday, October 22, 2010

Anim'est 2010, ediția de Cluj - Ziua 1

Weekend-ul acesta are loc la Cluj o retrospectivă a festivalului de film de animație Anim'est, care a avut loc între 8-14 octombrie la București. Programul este suculent, dar cred că nu o să apuc să prind decât câteva proiecții. Piesa de rezitență este ”L’illusionniste”, mâine, de la 20:00, la Cinema Victoria. Deocamdată, o încalzire ușoară:


Ének a csodaszarvasról
(Ungaria, 2002)


Regia: Marcell Jankovics
Rating: 3/5

„Cântecul cerbului fermecat” este opera unui veteran animator meghiar, Marcell Jankovics, care își propune să pună în imagini povestea formării poporului maghiar, de la legende de pe vremea totem-urilor și a zeităților zoomorfe (de unde și cerbul din titlu), până la domnia creștinantă a lui Geza (tatăl lui Istvan I). Pe parcursul poveștii, se alternează între o animație mai statică, picturală, care evocă realitatea și una mult mai stilizată, care evocă legendele. Îmi este greu să pun o etichetă pe aceasta din urmă, dar este o combinație între artă medievală, artă orientală, picturi naive și chiar elemente ale unor culturi mai indepărtate, precum  cea a amerindienilor. Nu cred că această tehnică funcționează tot timpul cum trebuie, dar impresionează morphing-ul folosit repetat, pentru diferite creaturi care se transformă în oameni sau în alte vietăți, obeicte sau constelații.

Narativ, filmului îi lipsește coeziunea. Încă nu sunt sigur că știu ce au vrut să trasmită realizatorii, dar nu mi se pare abordarea potrivită pentru o poveste care se vrea educațională. Legendele originii sunt puerile și lungite (cu ajutorul unor cântece destul de leșinate), iar frânturile de istorie care urmează par alese la nimereală, pe unele se insistă fără rost, astfel că sunt destule momente în care acțiunea nu evoluază și filmul parcă se oprește în loc. Până la urmă, este salvat totuși de animație, care surprinde prin gama bogată de culori aleasă și prin dinamismul pe care îl impune în cazul secvențelor fantastice și prin frumusețea peisajelor redate în secvențele de animație mai tradițională.

RO 2010 - Partea a 11-a: Morgen

Morgen
(România/Ungaria/Franța, 2010)


Regia: Marian Crișan
Cu: András Hatházi, Yilmaz Yalcin, Elvira Rimbu, Dorin C. Zachei

Rating: 3/5

Ca regizor, Marian Crișan este cunoscut pentru scurtmetrajul său „Megatron”, câștigător al unui mic Palme d'Or la Cannes în 2008. Debutul său în lungmetraj își plasează acțiunea în Salonta (localitate de graniță din județul Bihor), unde un paznic la un supermarket se trezește pe cap cu un turc care vrea să treacă granița ilegal pentru a ajunge într-un final în Germania. Evident, cei doi nu înțeleg ce vorbesc, dar SE înțeleg unul pe celălalt, de unde și miza acestei povești.

Nu, „Morgen” nu este un film excepțional. Dar propovăduiește idealul granițelor desființate și este o oglindă a Europei integrate și neintegrate. Cea mai genială decizie (probabil a realizatorilor) a fost de a nu subtitra dialogul turcului. Astfel, spectatorul se identifică cu personajul principal, care altfel ar fi mai greu accesibil și nu neapărat simpatic (nu zic ca nu este un personaj reușit, dar este portretul unui om dificil).


Din punct de vedere stilistic, „Morgen” respectă regula o scenă - un cadru, este filmat din mână și imaginea este mult mai tremurată decât în cele mai recente filme românești. Mai neplăcut este că ea tremură mai tare în unele scene decât în altele, fără să existe neapărat o justificare logică/narativă/stilistică, doar poziția cameramanului pare a fi mai dificilă. Problema cu planurile-secvență lungi este că în multe dintre ele nu se întâmplă prea multe. Există și momente mai reușite, precum prima întâlnire a lui Nelu cu turcul. În acest cadru , acțiunea se desfășoară pe trei planuri: în cel mai apropiat, Nelu pescuiește lângă o baltă, mai în depărtare turcul se ascunde în spatele unui pod de mașina poliției de frontieră, care traversează lent cadrul în planul cel mai îndepărtat. Există o excepție de la această regulă, un cadru inserat în mijlocul altui cadru, care prezintă o imagine printr-un obiectiv infraroșu, o concesie interesantă și unică în filmul românesc, care lasă totuși impresia de nucă în perete.

Așadar, „Morgen” nu este un film genial. Dar nu am simțit greutatea celor 100 de minute de proiecție, iar povestea m-a atras. Mai notez că nici actorilor nu le reușesc prea bine toate scenele (mai ales cele bogate în conversație), dar plusează la capitolele autenticitatea limbajului, a accentelor și naturalețea mișcărilor, care sunt cele mai dificil de reprodus.

Sunday, October 10, 2010

Comedy Cluj - Ziua a 3-a

Două filme maghiare...

Pánik (Ungaria, 2008)

Regia: Attila Till
Cu: Ági Gubik, Ildikó Bánsági, Péter Valcz, Szabolcs Thuróczy, Márta Egri

Rating: 3/5

Sunt încă puțin contrariat de acest film (prezentat în secțiunea competitivă a festivalului), care spune poveștile a mai multor oameni, principalele personaje fiind Zsuzsi, o tânără care suferă de atacuri de panică, fratele ei și prietena acestuia, mama ei și o altă ”babetă” și doi polițisti homosexuali in the closet, unul foarte nervos, în timp ce celălalt se hotărăște să nu se mai prefacă că nu este inversat. Din start, filmul urmărește prea multe fire narative decât ar trebui și imaginea digitală nu îl ajută cu nimic, dar atunci când e bun, ”Pánik” e chiar bun... Dincolo de doza moderată de umor, unele secvențe - care recreează stări de intensă anxietate sau confruntări cu fobii - ating un nivel aproape lynchian de coșmăresc, iar două momente sunt cu adevărat creepy: o apariție à la ”Pan's Labyrinth” a mamei în închipuirea fiului și un bebeluș care doarme foarte nemișcat. Mai sunt și alte secvențe inteligente, mici detalii care reapar, dar un pic filmul se îneacă în subplot-uri.


Poligamy (Ungaria, 2009)

Regia: Dénes Orosz
Cu: Sándor Csányi, Kátya Tompos, Béla Mészáros

Rating: 3.5/5

András este un scriitor duce o viață absolut banală, alături de prietena lui, Lilla, cu care urmează să se căsătorească și să aibă un copil. După ce aceasta îl anunță că este însărcinată, se întâmplă și neprevăzutul: Lilla dispare, iar în locul ei apare o altă Lilla, iar András e singurul care nu o recunoaște. Apoi altă Lilla, și alta, și tot așa...

În fine, concluzia filmului e destul de previzibilă și în ton cu aroma de comedie romantică filtrată prin ”Abre los ojos” pe care ”Poligamy” o lasă. Dar adevărata inspirație pentru acest film, din punctul meu de vedere, sunt Woody Allen și eroii nevrozați din filmele sale. Aluziile abundă: András e un scriitor cu oarecare ambiții redus la a scrie pentru o telenovelă, ședințele la psiholog, plus o serie de imagini ”suspecte” cu Budapesta, inclusiv un citat aproape direct din ”Manhattan”. Până și substituția repetată a Lillei s-ar putea să fi fost sugerată de un anumit moment din ”Stardust Memories” sau de intriga din ”The Purple Rose of Cairo”. 

Per ansamblu, deși are ceva defecte, ”Poligamy” e o comedie ușoară care oferă mai multă hrană pentru minte decât te-ai aștepta. Nu pun botul al mesajul siropos al filmului, dar, în schimb, sunt intrigat de scenele în care viața personajelor se confundă cu imagini dintr-un film vechi, cu o reclama la Garnier, cu un film porno/prelegere la miezul nopții sau cu telenovela pe care András și prietenul său, Korné, o scriu împreună. Recomand!

Thursday, September 9, 2010

Călătoria lui Gruber (România/Ungaria, 2009)

Călătoria lui Gruber
(România, 2009)


Regia: Radu Gabrea
Cu: Florin Piersic jr., Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Udo Schenk

Rating: 3/5

În 1941, jurnalistul italian Curzio Malaparte (Piersic jr.) vine în România și intenționează, apoi, să urmeze trupele naziste pe frontul de este, în Rusia. Înainte de plecarea sa, i se declanșează o alergie, care se agravează pe parcursul drumului cu trenului de la București la Iași. Singura lui speranță de însănătoșire și de a pleca la timp pe front este un doctor din Iași, alergologul Gruber, care însă nu este de găsit.


Cel mai fascinant lucru despre „Călătoria lui Gruber” este că scenariul este scris de Răzvan Rădulescu (vezi „Felicia, înainte de toate”) și Alexandru Baciu. Aceștia doi au colaborat împreună la scenariile pentru ultimele trei filme ale lui Radu Muntean, „Hârtia va fi albastră”, „Boogie” și „Marți, după Crăciun”, filme de factură foarte diferită. Mâna lui Rădulescu pare să se simtă în momentele în care Malaparte are de-a face cu birocrația statului român, cu plimbări de la armată la poliție pentru a afla informații despre Gruber și de a face rost de adeverințe și ordine în scris, toate puse în contrast cu organizarea eficentă a armatei germane. Radu Gabrea regizează destul de plat acest film, singurele momente de inspirație fiind câteva cadre lungi, pan-uri la înălțime deasupra personajelor, momente în care camera reușește să se strecoare pe uși înguste sau între două vagoane de tren. Distribuția este uniform la înălțime, Florin Piersic jr. ducând greul (și o face destul de bine), Udo Schenk și Claudiu Bleonț perfect aleși în rolurile celor doi colonei (unul neamț, unul român) și Marcel Iureș furând filmul la final, apărând în sfârșit în rolul doctorului Gruber, întors din călătoria sa misterioasă.

Șpilul cu „Călătoria lui Gruber” este că acțiunea se petrece imediat după pogromul de la Iași din 1941, când, într-o perioadă de câteva zile, câteva mii de evrei au fost deportați și/sau uciși. Gruber, însuși, este evreu, iar Malaparte petrece mult timp căutându-l pe tatăl acestuia, care a fost pus pe tren și a murit în timpul transportului, jurnalistul descoperind într-o scenă-cheie (dar prost tratată de realizator) trenul cu deportați și groapa cu cei morți în timpul transportului. La final, nu se explică de ce Gruber nu a fost deportat și el (se sugerează că a fost să-și identifice tatăl), dar finalul nu îi lasă nici acestuia prea multe speranțe. Curzio Malaparte avea să scrie, după război, romanul ”Kaputt”, în care relata și evenimentele de la Iași din 1941.

Saturday, August 21, 2010

Sátántangó (Ungaria, 1994)

Sátántangó
(Ungaria, 1994)


Regia: Béla Tarr
Cu: Mihály Vig, Miklós Székely B., Éva Almássy Albert, László feLugossy

Rating: 5/5

”Satan's Tango”. ”Tango-ul Diavolului”. Capodopera lui Béla Tarr, filmată între 1990 și 1994, este un film de peste 7 ore, care se concentrează asupra unei mici comunități rurale în anii '80. Odată cu desființarea colectivului, aceștia plănuiesc să își ia banii și să plece de la ferma pe care au lucrat-o ani de zile. Dar asta până când află că Irimias, un confrate de-al lor pe care îl credeau mort, trăiește de fapt și are planuri mărețe pentru viitorul lor (pe banii lor, bineînțeles).

Stilul lui Béla Tarr l-a influențat foarte mult pe Gus van Sant, în etapa carierei sale care cuprinde filmele ”Gerry”, ”Elephant” și ”Last Days” (cele mai bune filme ale sale). Deci, practic, dacă ați văzut vreunul dintre aceste filme, vă puteți face o idee despre ”Sátántangó”: cadre lungi, unele de peste 10 minute, multe imagini cu oameni mergând, foarte des filmați cu steadicam-ul (fie din față sau din spate). Mișcările de aparat sunt când aproape inexistente, când ample și supe. O contribuție majoră la feeling-ul filmului este muzica lui Mihály Vig (care este și interpretul lui Irimias!): minimalistă, însoțind doar anumite pasaje și sunetul, care sporește experiența vizuală, astfel încât ne lasă să descoperim detalii care ar fi scăpat poate neobservat (bine, când un cadru durează 7 minute, avem timp să ne uităm până vedem totul, dar totuși, sound design-ul e superb).

Structural, filmul este împărțit în 12 părți sau capitole de lungimi diferite, fiecare dintre ele primind un titlu care reflectă mai mult sau mai puțin ceea ce urmează să se întâmple. Mai mult, filmul este încadrat de sunetul unor clopote, misterioase, căci naratorul acestei povești (care apare din când în când, la sfîrșitul unor capitole) ne spune că nu există niciun clopot în apropiere. Primele șase capitole sunt, practic, reluarea aceleași zile, de fiecare dată din perspectiva altor personaje și, uneori, vedem aceeași scenă repetată din altă perspectivă.

Dincolo de perfecțiunea tehnică a peliculei, filmul este un excelent studiu de personaje. Fiecare interpret își joacă personajul cu profesionalism și nu există nici un moment în care vreunul să-și trădeze masca. Actorii sunt atât de eficienți și sunt regizați atât de bine, încât după numai câteva ore avem impresia că îi cunoaștem și îi înțelegem pe toți de o viață (si este un cast destul de bogat). Înspre finalul filmului avem un cadru lung în care îi vedem pe toți dormind, iar naratorul le povestește visele; în acel moment, ni se pare absolut normal ca anumite persoanje să viseze ceea ce visează, de parcă imaginile de până atunci ar fi fost un curs de psihologie.


”Sátántangó” este un film care este cel mai bine de văzut într-o singură zi, de la un capăt la altul, ca o Noapte a Devoratorilor de Film Artistic Est-European. (Recunosc, nu am reușit să fac asta, dar îmi doresc pe viitor.) O peliculă care cel puțin pare unică și, cu siguranță (prin comentariile sociale și politice mascate, prin acel iz misterios de spiritualitate abandonată și fatalism, prin multitudinea de experiențe pe care le oferă sau chiar numai prin ambiția și perseverența sa) merită văzută în aceeași măsură ca orice altă capodoperă. O mărturie a limbajului universal a imaginilor în mișcare, ”Sátántangó” este relavant în orice colț al Terrei. Nu există scuză să nu vezi acest film, dacă ai 7 ore de ars vreodată!