Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

12 Years a Slave (SUA/UK, 2013)

12 Years a Slave

(SUA/UK, 2013)

Regia: Steve McQueen

Cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Lupita Nyong'o, Sarah Paulson, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Brad Pitt, Paul Dano

Rating: 3/5

Povestea americanului Samuel Northup, după a cărui memorii este adaptat scenariul lui ”12 Years a Slave”, era probabil povestea multor afro-americani „liberi” în America secolului al XIX-lea și una care a fost prea rar spusă (cel puțin în cultura mainstream). Ignorându-se faptul că aveau documente care să ateste că nu sunt sclavi, oameni precum Samuel erau efectiv răpiți și trimiși spre vânzare către proprietarii de plantații din Sud, cu slabe speranțe de a ieși vreodată din robie. La punerea în scenă pe marele ecran a acestei povești s-a înhămat regizorul scoțian (dar de culoare) Steve McQueen (Hunger, Shame), alături de un interpret până acum ușor marginalizat, Chiwetel Ejiofor, și o întreagă armată de star-uri și character actors albi -Fassbendeer, Cumberbatch, Pitt, Giamatti, Dano etc. 

Cel mai bun lucru care se poate spune despre ”12 Years a Slave” este că arată senzațional. Este cineva greu de descris care face ca Sudul american să furnizeze imagini de o frumusețe ieșită din comun, indiferent cât de detestabile sunt evenimentele filmate. Iar DOP-ul Sean Bobbit profită din plin de peisajele naturale parcă tot timpul înverzite, de spațiile largi deschise ale plantațiilor și de arhitectura și costumele epocii (probabil că scenografii, location managerii și costumierii merită și ei câteva cuvinte de laudă aici). În plus, cum îi stă în obișnuință lui McQueen, nu lipsesc cadrele „lungite”, care insistă asupra unei acțiuni sau unui personaj. Cea mai citată este, deja, scena în care Solomon atârnă într-un ștreag în așteptarea Stăpânului care să îl salveze. Dar mai eficientă mi se pare imaginea în care Solomon privește parcă absent în depărtare, după ce unul dintre albii mai răsăriți la minte (și interpretat de unul dintre producătorii filmului, Mr. Angelina Jolie) îi promite că va lua demersuri pentru a-i asigura eliberarea. Și, bineînțeles, pe ici-colo apar și câteva ilustrări vizuale „artistice” de efect, precum imaginea scrisorii pe care Solomon o arde pentru a nu fi descoperit, și care se preface în scrum, iar apoi dispare de tot în întunericul nopții.

Cel mai rău lucru care se poate spune despre film este că nu simți cei 12 ani din titlu. Mai degrabă, par să fi trecut doar vreo trei-patru anotimpuri (și acelea toate veri) pe diferite plantații (în funcție de cum Solomon este vândut sau închiriat diverșilor Stăpâni). Dacă ar fi să fac o comparație injustă, „Django Unchained” mi s-a părut mult mai eficient în a arăta (fie și prin mijloace... metaforice) cruzimea cu care erau tratați negrii în acea vreme. Nu că Steve McQueen s-ar da înapoi de a filma biciuiri, abuzuri și umilințe, care nu sunt niciodată nici cu adevărat deranjante, nici 100% integrate poveștii și arareori conving. Secvența cea mai problematică este cea în care Solomon este obligat de stăpânul Epps (Fassbender) să o biciuiască pe sclava și uneori amanta cu forța a acestuia din urmă, Patsey (Lupita Nyong'o, break-out star) - dincolo de inutilitatea acestei porunci (cel însărcinat cu biciuirea sclavilor este chiar acolo), din punct de vedere moral momentul este destul de ambiguu, scena părând să existe doar ca să îl umilească și să îl pună într-o poziție cât mai servilă pe protagonistul nostru. Nu ajută nici jocul lui Fassbender, lăudat de mulți din motive pe care le înțeleg, dar pentru mine interpretarea lui nu este perfect calibrată, tonul variind mult de la o scenă la alta. Calvin Candie, he ain't! Amon Goeth, most definitely not! 

Per ansamblu, nu am avut impresia că realizatorii își doresc să exploreze subiectul în profunzime. Abordarea lor, dincolo de bunele intenții, este totuși simplistă, dar pe gustul publicului larg și aducătoare de Oscar-uri. Nu este fără momente reușite, Ejiofor este extraordinar și - evident - nu este un dezastru total, dar de ce nu mi-a plăcut mie foarte mult este mai greu de explicat. Cred că răspunsul este undeva între muzica lui Hans Zimmer (mult prea enervantă în prima oră de proiecție), între estetica de miniserie HBO și linia narativă mult prea clară și plină de morale pe care filmul se înscrie încă din prolog. Sper ca Steve McQueen să nu continue să mă dezamăgească pe viitor, dar tot ce era fascinant și „nou” în Hunger a lipsit în ultimele sale două lungmetraje. Shame...

Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

Comedy Cluj - 2 Days in New York

”2 Days in New York” este o continuare și un remix al unuia dintre filmele precedente regizate de Delpy, ”2 Days in Paris”. Ambele sunt filme cu occidentali ale căror ocupații artistice, „liberale” le oferă o viață stabilă din punct de vedere financiar, așa că își petrec restul timpului certându-se pentru restul first world problems pe care le resimt. În plus, amândouă seamănă cu filmele lui Woody Allen, dar cărora le lipsește inspirația (de exemplu, Allen ar fi făcut un regal din premisa artistei care își vinde sufletul, literally). ”2 Days in New York” aduce o singură îmbunătățire, înlocuindu-l pe Adam Goldberg (protagonistul primului film) cu Chris Rock, care este mult mai charismatic în rolul actualului concubin al lui Delpy și principalul furnizor de râsete (care devin din ce în ce mai rare pe măsură ce filmul progresează). Este și o ocazia pentru Rock să arate că poate să facă un pic mai mult decât doar să-și transpună rutina de stand-up pe marele ecran.

Julie Delpy nu este cine știe ce regizoare, dar e well connected, și de aceea își permite să lucreze cu ce actori vrea (nu doar Rock, dar și Vincent Gallo sau Daniel Brühl, care au cameo-uri inutile) și să facă un sequel pe care nimeni nu îl aștepta. Îmi amintesc totuși o vreme când juca în filme bune și e păcat că imaginea pe care și-a creat-o în ultimii ani o asociază mai degrabă cu proiecte self-centered și superficiale, precum cele două ”2 Days...” și ”The Countess”. Recunosc că nu am pornit cu așteptări mari înspre filmul de față, dar nici măcar acestea nu au fost îndeplinite. Am râs un pic la început, dar toată șmecheria cu familia enervantă și exagerat de franțuzească a devenit obositoare de la o vreme, iar apoi chiar plictisitoare. Nici măcar Chris Rock nu m-a mai putut face să râd în secvența extinsă în care i se „spovedește” lui Obama, înainte să decidă să se reîntoarcă la personajul jucat de Delpy. 

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...

127 Hours (SUA/UK, 2010)

127 Hours

(SUA/UK, 2010)

Regia: Danny Boyle

Cu: James Franco

Rating: 4/5

Unul dintre filmele-eveniment ale anului trecut - a cărui succes a fost confirmat și printr-o nominalizare la Oscar - ”127 Hours” este adaptarea unei povestiri adevărate, a cărui „erou” este Aron Ralston, un pasionat de dumeții, cățărări și aventuri în general. În timpul unei excursii de unul singur într-un canion în Utah, acesta alunecă, cade, apoi rămâne cu mâna dreaptă blocată de un bolovan. După cinci zile, Aron decide într-un final să-și taie mâna blocată cu un briceag chinezesc și astfel să se elibereze.

Conform lui Boyle însuși, filmul este povestea unui american tipic, individualist și egoism, care descoperă, odată pus într-o situație limită, că viața lui depinde de ceilalți și el nu este o ființă izolată pe acest Pământ. Sigur, acest punct de vedere este argumentat de modul în care amintirile și halucinațiile își fac loc în agonia sa de 127 de ore. Dar, pe de altă parte, filmul poate fi văzut și ca triumful acestui individ, care ia o decizie dificilă și își continuă viața de aventurier în ciuda handicapului. Chiar dacă „morala” este interpretabilă (în funcție de sensibilitățile fiecăruia), asta contează mai puțin. Ca oricare alt film al lui Danny Boyle, „127 Hours” este o orgie de imagini dirijată de un soundtrack hiperactiv și antrenant. Din fericire, acesta este unul dintre experimentele sale mai reușite, încurajat probabil și de faptul că Oscar-ul pentru ”Slumdog Millionaire” i-a adus un plus de libertate creativă.

La fel ca și ”Slumdog...” și - parțial - ”28 Days Later”, ”127 Hours” este filmat în digital (diferite formate). Chiar dacă mi s-a părut distracting de câteva ori, în general digitalul aduce o savoare aparte acestui film.. De la vistele impresionante care ne prezintă canionul în toată splendoarea sa, inundat de o arzătoare lumină portocalie, până la close-up-urile lui James Franco prins între bolovan și piatră, Boyle alături de directorii săi de imagine (Anthony Dod Mantle și Enrique Chediak) reușesc să creeze o experiență în principal vizuală, toată forța filmului avându-și originea în forța imaginilor. În plus, mai există „confesiunile” lui Ralston, pe care acesta le filmează singur, cu ajutorul unei camerei digitale de buzunar și care îmbogățesc expresivitatea cinematografică a filmului. Boyle nu se sfiește să folosească split-screen-uri, cadru în cadru și alte tipuri de colaje pentru a surprinde și, în mare, efectele sunt reușite.

Trebuie totuși amintit, în final, și James Franco, care este în cadru de la început până la sfârșit. În ciuda extravaganței vizuale și a decorului natural care invită la contemplare/epatare, Boyle nu uită că punctul de interes este personajul său principal și îl pune pe acesta în centrul fiecărui set-up, iar Franco se achită mai mult decât onorabil de toate îndatoririle sale de unic protagonist. Nu cred că are rost să înșirui cele mai reușite secvențe ale sale, pentru că nu vreau să minimalizez meritele pe care le are pentru prestația sa în filmul ca întreg.

”127 Hours” s-ar putea să fie mai mult stil și mai puțină substanță. Dar cred că esența este acolo, pentru cine vrea să o caute, iar subiectul său nu este incredibilul canion, nici senzaționala „evadare”, ci elementul uman (sintagmă intenționat impresonală) din centrul tuturor acestora. Nominalizarea sa la Oscar, chiar dacă oarecum surprinzătoare (un film atât de „mic”!), are sens și recunoaște, în continuare, talentul filmic al lui Boyle, care pare să nu se dea la o parte de la cele mai periculoase aventuri cinematografice.

30 Days of Night (SUA, 2007)

30 Days of Night

(SUA, 2007)

Regia: David Slade

Cu: Josh Hartnett, Melissa George, Danny Huston , Ben Foster

Rating: 2/5

Ideea e simplă: în nordul statului Alaska există orășele izolate unde, în timpul iernii, noaptea durează 30 de zile... așa că de ce să nu facem un film cu vampiri? 30 de zile de noapte e destul de mult ca oamenii să se tot ascundă la nesfârșit, mai ales că vampirii de rit nou pot fi omorâți doar cu lumina soarelui, iar usturoiul sau crucifuxul nu ajută la nimic...

Problema principală a filmului este că, deși e destul de lung (110 minute), nu lasă impresia că a trecut o lună, nu simți nici un moment tensiunea zilelor care trec greu și - mai ales - personajele principale știu exact cât timp mai au de așteptat de fiecare dată când ar avea nevoie să știe... Nu prea există suspans și, din păcate, nici prea multe sperieturi. 

Regizorul David Slade vine din lumea clipurilor și reclamelor și, în multe privințe, filmul de față este și el montat ca un videoclip. Totuși, este bine filmat și atmosfera austeră îl face să arate ceva mai mult ca un film decât realizarea anterioară a lui Slade, ”Hard Candy”. Mi-ar fi plăcut, totuși, să existe mai multe culori decât puțin ingenioasa schemă gri-albastru-roșu.

Vampirii lui Slade sunt ceea ce ne așteptăm de la un film modern: rapizi, infecțioși, nemiloși (la ce rată de victime au, mă miră că nu au terminat deja cu întreaga populație e globului). Vorbesc o limbă ciudată și au un conducător care arată ca Danny Huston (a, stai, chiar e Danny Huston!). Lor li se opune șeriful local (jucat de Josh Hartnett, care săracu` e prea Hollywood pentru a părea alaskan - you betcha!), care pe durata acțiunii reușește să se reconcilieze cu soția sa, numai pentru a se sacrifica pentru binele comunității (mă rog, ce a mai rămas din ea). Pe scurt, ”30 Days of Night”, în ciuda premisei, este un horror fără sperieturi care calcă în toate clișeele genului și iese destul de șifonat până la sfârșit.

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second (Japonia, 2007)

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second 

(Japonia, 2007)

Regia: Makoto Shinkai

Cu: Kenji Mizuhashi, Yoshimi Kondou

Rating: 4.5/5

That's right! Primul anime de pe blog! Cel mai recent film al lui Makoto Shinai este împărțit în 3 episoade:

Episodul 1 - ”The Chosen Cherry Blossoms”: Takaki Toono, în vârstă de 13 ani, călătorește cu trenul în plină iarnă, urmând să o viziteze pe o Akari, cea mai bună prietenă a lui. Acest episod demolează mitul cum că trenurile nu întârzie niciodată în Japonia.

Episodul 2 - ”Cosmonaut”:  Același Takaki Toono, acum pe cale să termine liceul, este văzut prin ochii unei alte fete, colegă de școală, îndrăgostită de el, dar căruia îi lipsește curajul să-i spună că îl iubește. Takaki Toono începe să viseze să devină astronaut, dar...

Episodul 3: Cel mai scurt episod în găsește pe Takaki Toono tânăr adult, cu o slujbă ordinară, destul de deprimat și împovărat de „tristețea care se adună de-a lungul anilor” și distanța uriașă care s-a instalat între el și Akari, pe care o vedem doar în 2-3 cadre, cât să avem o idee despre destinele separate ale celor doi. 

Stilul lui Shinkai este de a folosi mai degrabă cadre statice, în care obiectele se mișcă încet, iar povestea este spusă prin voice-over (care surprinde monologul interior al personajelor), dar mai ales prin decizii vizuale subtile (de exemplu reflexia luminii de pe diferite suprafețe - zăpadă, apă, geamuri, ochii personajelor, nori etc.) și prin folosirea unei palete largi de culori. Și dacă tot suntem la culori, trebuie vorbit despre imaginea care deschide filmul, cea a unei „ploi” de petale de flori de cireș, despre care o foarte tânără Akari spune că se deplasează înspre sol cu o viteză de 5 centimetri pe secundă. Aceasta se va dovedi o metaforă pentru modul în care, încet, dar sigur, oamenii se distanțează unul de celălalt.

Filmul se termină cu un montaj pe o melodie pop, care asamblează imagini de de-a lungul filmului, dar și câteva cadre noi, care dau câteva indicii despre destinele personajelor până în acel moment. Acest montaj vine un pic în contradicție cu stilul reținut de până atunci, iar ultimul cadru - în timp ce melodia se termină încet - refuză posibilitatea unei reîntâlniri, fie ea și doar cât o privire, între Takaki Toono și Akari, lăsând astfel impresia unui film neterminat, speriat să ajungă la o concluzie. Pe de altă parte, acest final este în ton tema filmului, accentuând senzația de vid și neîmplinire cu care tânărul nostru se confruntă.

”5 Centimeters per Second” poate fi acuzat de naivitate și chiar de sentimentalism, dar adevărul este că reușește să fie autentic din punct de vedere emoțional, totul cuplat cu un stil vizual seducător, imersiv și cele câteva acorduri de pian foarte eficiente de pe coloana sonoră.

"Traje, tu, odata! Ce proasta..."

Printre multiplele avantaje ale blog-ului: daca scriu despre filme, nu mai trebuie sa am grija sa mentionez SPOILER ALERT!!! :)))


Nu sunt fan... Primul film m-a cam plictisit... Nici asta nu mi s-a parut prea grozav... Still, "25 Weeks Later" (vazut la cinema, pe 9/11, ca asa e cel mai bine) ofera unul dintre cele mai pasionante momente din acest an cinematografic: Robert Carlyle transformandu-se intr-un zombie, apoi omorandu-si cu brutalitate (si consumandu-si) sotia. Is there anything cooler?
Restul filmului e un tur de forta al unor imagini parca deja vazute (zombii, sniperi care trag in multime etc.), nu prea scary, atingang un maxim de intensitate a suspansului inspre final, intr-o scurta scena filmata in infrarosu (stil "Blair Witch", dar totusi...). Cat despre Robert Carlyle, el isi va gasi sfarsitul intr-o scena lipsita de suspans, in care el sta fara sa faca nimic si fiica-sa sta cu pusca in mana... si mai stau amandoi un pic... pana cand un spectator striga "Traje, tu, odata! Ce proasta..." Si tipa se supune... :)