Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

Only God Forgives (Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Only God Forgives

(Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: 3.5/5

”Only God Forgives” este o revenire în formă pentru Nicolas Winding Refn. Sigur, filmul său precedent, ”Drive”, a fost mult mai bine primit atât de critici cât și de public, dar acela era îmbibat într-o nostalgie pentru anii '70 și datora mult farmecului  pe care filme precum ”Vanishing Point” sau ”Taxi Driver” încă îl mai au asupra spectatorului de cinema după aproape 40 de ani. None of that here! Refn e înapoi în ”Valhalla Rising”-mode! Dincolo de neoanele incandescente care scaldă ecranul în culori primare, filmul este atât de rarefiat, încât nici nu se pune problema ca scenariul să fie dezvoltat mai mult decât este, iar dialogurile sunt atât de rare încât lungi secvențe sunt montate silent. Ceea ce nu înseamnă că filmului îi lipsește substanța sau că personajele ar fi subțire caracterizate, dar toate acestea se realizează prin mijloace „neconvenționale”, mai ales pentru cinema-ul narativ cu care suntem atât de obișnuiți. Lungile cadre cu chipurile inexpresive ale protagoniștilor fac ca cel mai mic gest, cea mai mică schimbare de mimică să capteze atenția, să neliniștească sau să deschidă o fereastră către sinea personajului.

Mai multe forțe se întâlnesc în ”Only God Forgives”, iar fiecare este întruchipată de un alt personaj. Gosling revine alături de Refn și probabil îl face mândrul pe acesta într-un nou rol à la ”Le Samourai”. Aici, el este Julian, un expat de nevoie, care trăiește în Thailanda din trafic de droguri, administrând și o sală de box ca diversiune. Aparentul său oponent este polițistul Chang (Vithaya Pansringarm), un adevărat semi-zeu, care împarte his own brand of justice în Bangkok. Ambele personaje au viziuni, premoniții, care le revelează viitorul. Chang le folosește pentru a-și face meseria, dar în cazul lui Julian viziunile dezvăluie un sentiment de vinovăție, lipsa de dorință de a acționa și o furie mocnită, dar impotentă, dincolo de poza cu pumnii încleștați pe care o afișează în postere și de mai multe ori pe parcursul filmului. Factorul perturbator, care îi aduce pe Julian și Chang în opoziție, este apariția mamei primului (Kristin Scott Thomas), a cărei singură dorință este răzbunarea (Chang l-a eliminat pe fratele violator al lui Julian) și care aduce cu ea un întreg bagaj de tare familiale. Ea nu ezită să folosească orice tertip pentru a-l manipula și constrânge pe Julian să îi ducă planul la îndeplinire. 

Cheia rezolvării situației este, la propriu, în mâinile lui Julian. Încă din primele minute, îl vedem pe acesta inspectându-le ca pe niște obiecte străine. Își încleștează pumnii, încercând să vadă dacă poate să îi folosească pe post de arme în luptă, dar în scurta confruntare cu Chang este incapabil să îl nimerească măcar o singură dată. Ulterior, aflăm că și-a omorât tatăl „cu mâinile goale”, motiv pentru care a fost obligat să părăsească America. Aceleași mâini le folosește (fie în realitate, fie în bogata sa viață imaginară) pentru a explora interiorul coapsei amantei sale de ocazie sau pântecul eviscerat al mamei executate de Chang - aceasta din urmă este una dintre cele mai striking imagini ale filmul (and that's saying something!). În final, soluția „logică” pentru toate problemele sale este de a îndepărta aceste mâini străine, eliminând toată furia și violența pe care ele o exprimă. Astfel, odată ce pedepsele sunt împărțite în toate părțile, Julian îl lasă pe Chang, întocmai ca într-una dintre viziunile sale, să îi taie mâinile. Pedeapsă simbolică, pe care polițistul-zeu o administrează cu regularitate, urmată de un karaoke ritualic, care închide filmul alături de emfatica dedicație de pe genericul de final - „pentru Alejandro Jodorowsky”.

TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5

TIFF 2013 (2) - Patru filme din competiție

Voi vedea două dintre filmele care sunt în concurs (mult-lăudatul „Corabia lui Tezeu” și mai puțin lăudatul „Dama de companie”) de-abia în ultima zi a festivalului, după ce au câștigat sau nu ceva premii. Despre restul am să vorbesc în două tranșe. Nu am știu cum să mă apuc de ele, așa că am decis să le iau în ordinea în care le-am văzut. 

Tanta agua (r. Ana Guevara, Letitia Jorje) arată ca o continuare a lui „De jueves a domingo”, câștigător al premiului pentru imagine de anul trecut. Dacă acolo era vorba despre o familie pe cale să se destrame, situație privită prin ochii copiilor, aici familia e destrămată de tot, iar copii (tot o fată și un băiat) sunt forțați să meargă într-o vacanță doar cu tatăl lor grăsuț și bărbos într-o stațiune balneară. Dacă inițial tatăl pare a fi personajul principal, pe parcurs focusul se mută asupra fetei (Malú Chouza) și a micilor ei necazuri (pre-?)adolescentine. Foarte frumos filmat, cu destul de mult umor, personaje simpatice care nu sunt scutite de un pic de ironie din partea regizoarelor-scenariste. Între atâta filme „serioase” din competiția TIFF, aveam nevoie de un film la care să mă destind un pic, iar ”Tanta agua” a fost cel potrivit pentru acest lucru.

Premii pe care le-ar putea câștiga: filmele din America Latină au succes la TIFF (5 Trofee Transilvania în 11 ediții, plus numeroase alte premii), așa că mai mult ca sigur că se va regăsi în palmares. Scenariu sau imagine, aș zice eu. Asta dacă nu ia tatăl premiu de interpretare.

I Catch a Terrible Cat (r. Rikiya Imaizumi) - preferatul meu de până acum. Un film lung, care începe încet și la care durează vreo 20 de minute până să te prinzi care este „personajul principal”. Multe cupluri în acest film, dar niciunul dintre personaje nu pare să fie alături de persoana cu care ar trebui sau cu care ar vrea să fie. Totul răbufnește în scena confruntării finale, deși impresia pe care o avem este că nimeni nu își va schimba modul în care privește viața și dragostea. Rikiya Imaizumi își construiește filmul din cadre lungi, mai degrabă statice, dar nu îi este frică de artificii (slow-motion, supratitrări etc.) sau de intervenții directe în mijlocul poveștii (la un moment dat vocea unui narator începe să vorbească prin unul dintre personajele secundare, anunțându-ne ce urmează să se întâmple și invitându-ne să urmărim soarte personajului principal). Umorul se construiește încet (dar sigur!), iar actorii merită felicitați pentru prestațiile lor.
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, scenariu sau chiar Trofeul Transilvania. 

A Hijacking / Kapringen (r. Tobias Lindholm) recreează evenimentele din jurul unei luări de ostatici, în care o navă comercială daneză este asaltată de pirați somalezi, criza ulterioară prelungindu-se pe aproape cinci luni. Povestit foarte eliptic, filmul creează tensiune adevărată în unele momente, precum negocierile aprinse cu un traducător sau secvența în care ostaticii pescuiesc cot la cot cu pirații, dar între acestea există multe perioade inerte. A, da, și vreo două-trei scene inutile și stupide, precum cea în care CEO-ul negociator își expediază nevasta din birou. Filmul rulează deja în unelă țări vestice și urmează să apară și pe ecranele noastre la sfârșitul lunii.

Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, poate. Merită amintit că Lindholm a co-regizat alături de Michael Noer (vezi și „Nordvest”) drama ”R”, pe care eu nu am vazut-o, dar a câștigat premiul de imagine la TIFF 2010.

Am Himmel der Tag / Orizonturi frânte (r. Pola Schirin Beck) - un film ciudat, care mi-a plăcut oarecum până la final, dar trebuie să recunosc că m-a cucerit destul de greu. Nu am să repovestesc ce se întâmplă, dar există un „derapaj” în ultima jumătate de oră care transformă acest film despre prietenia dificilă între două tinere femei de 25 de ani care promitea să devină un studiu asupra maturității aproape într-un thriller psihologic. Mie mi-a plăcut unde s-a ajuns în acele momente, chiar dacă finalul ne întoarce la morala prefigurată, protagonista noastră părând să fie mai înțeleaptă după evenimentele prin care a trecut. Și încă o mențiune - Tómas Lemarquis, cunoscut de TIFFari ca Noi, albinosul are un mic rol secundar și fură toate cele aproximativ cinci scene în care apare. 

Premii pe care le-ar putea câștiga: șanse mici pentru un premiu de interpretare; nu cred să îi fie destinat și altceva.

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

Melancholia (Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Melancholia

(Danemarca/Suedia/Franța/Germania, 2011)

Regia: Lars von Trier

Cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Udo Kier

Rating: 4/5

Excelentul prolog al filmului, alcătuit dintr-o serie de imagini apocaliptice în slow-motion, acompaniate de preludiul la ”Tristan și Isolda” de Wagner, se va dovedi a fi compus din fragmente disparate ale finalului, in care Terra va fi lovită de o imensă altă planetă albastră denumită Melancholia, care „se ascundea” în spatele soarelui. După această demonstrație de cinema total, începe și „prima parte” a filmului, care aduce un pic cu primul film Dogma, ”Festen”, de Thomas Vinterberg (deși von Trier încalcă toate vechile „reguli”). Nunta lui Michael și Justine (Dunst) este „sabotată” de depresia din ce în ce mai pregnantă a acesteia din urmă și exasperarea organizatorilor petrecerii (sora și cumnatul Justinei). Odată eșuată nunta, Justine devine aproape catatonică, iar partea a doua a filmului (cel puțin începutul ei), se concentrează asupra surorii sale Claire (Gainsbourg). Aceasta este speriată de amenințarea planetei Melancholia, în ciuda asigurărilor date de soțul ei (Sutherland). Dar, bineînțeles, așa cum prologul face foarte clar, iar Justine este convinsă că se va întâmpla, nu există scăpare...

Sunt atât de multe legături cinematografice de făcut pentru ”Melancholia” încât nu aș știi de unde să încep. Dar cele mai multe sunt destul de evidente, fiindcă în timpul filmului îmi tot treceau prin minte lucruri de genul „ah... tabloul lui Bruegel din Solaris!”, „uite, Festen!”, „o Ofelie... încă una...”, „umbrele copacilor parcă ar fi din Anul trecut la Marienbad...” și așa mai departe. Asta ca să nu mai spunem de cât de mult se aseamănă sau nu cu celelalte filme ale lui von Trier. Este foarte diferit de experimentele Dogma sau ”Dogville”, continuă, atât din punct de vedere tematic cât și vizual ideile din ”Antichrist”, dar - aș spune - nu este foarte îndepărtat nici de ”Epidemic”, un alt film apocaliptic (dar fără Wagner).

Ce trebuie spus este că această planetă despre care nimeni nu vorbește în prima parte a filmului și de care toți se înspăimântă în a doua, este o uriașă metaforă. La fel ca și duhurile rele din ”Antichrist”, Melancholia pare să fie invocată de protagonista filmului, a cărei depresie pare să se manifeste sub forma acestui gigant albastru și ale cărei impulsuri se manifestă în lumina fantomatică a planetei (fie că profanează terenul de golf scump al cumnatului său sau doar se întinde goală pe marginea unui râu). Kirsten Dunst nu numai că face cel mai bun rol al său, dar intră foarte bine în pielea unui personaj care suferă de o depresie profundă, chiar cu manifestări psihotice. Ea vrea să moară și, odată cu ea, să dispară întreaga omenire, iar planeta nu face decât să-i îndeplinească această dorință. Probabil de aceea este singura care rezistă în fața cataclismului.

”Melancholia” este unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane în România anul acesta și pare destinat să devină cel mai mare succes național al unui film de von Trier. Bineînțeles, este cel mai „comercial” film al său, dar nu este, așa cum mârâie autorul, un film pe care orice alt regizor l-ar fi putut face. Dar este un gen de film oarecum neobișnuit pentru el. Sigur, von Trier a mai ales în trecut genuri populare (muzicalul, serialul TV, horror-ul) pe care le-a îmbogățit cu propriile-i obsesii, dar niciunul nu pare la fel de atrăgător ca filmul-catastrofă. Apocalipsa după von Trier reușește să fie în același timp zgomotoasă, la scară planetară, dar și intimă, melancolică. 

The Fellowship of the Frog - English Language Review

Der Frosch mit der Maske aka The Fellowship of the Frog

(West Germany/Denmark, 1959)

Directed by: Harald Reinl

Starring: Siegfried Lowitz, Elfie von Kalckreuth, Joachim Fuchsberger, Karl Lange

Rating: 2.5/5

The "krimi" movies are the bastard offspring of German Expressionism and classic Hollywood or British mystery flicks of the '30s. They are German language adaptations of Edgar Wallace crime novels. Well, loose adaptations, that usually involve the Scotland Yard against a criminal mastermind in a mask of a funny costume with a soft spot for a young woman. And "The Fellowship of the Frog" is the first one of them and it combines all the elements above, plus some very welcome comic relief, which is also one of the main traits of the series.

Having been a somewhat avid reader of Wallace novels when I was much younger, I was quickly seduced when I recently discovered the Krimis. Even though they are not faithful adaptations and the mystery is always pretty easy to solve, I am attracted by the visuals, mostly by the use of expressionist filming and editing techniques. In "The Fellowship of the Frog", for example, there is a fight scene in the last third of the movie, involving The Frog's henchmen and and amateur detective and his man-servant. As the fight begins, the camera angles suddenly become slanted to almost 45 degrees (what is called a Dutch or, more accurately, a Deutsch angle) and they remain like that throughout the duration of the fight. 

There are elements in the movie which are slightly more... subversive, let's say. The Frog, an underground criminal, frequently uses poison gas to dispose of his enemies, a detail which might refer to the horrors of Nazi-ism, which was not exactly far in the past at the moment the movie was made. Also, even though the movie is set in England (as are all of the Krimis, to my knowledge), they are set in contemporary times, rather than in the time in which they were written and, as such, they offer a social commentary about German society (as seen in portrayal of the night life, the connections between criminal organizations and corporations, the use of music etc.)

Although they are not gripping mysteries or great detective stories, the Krimis are often a guilty pleasure, with nice visuals and a unique atmosphere.

Män som hatar kvinnor (Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Män som hatar kvinnor

(Suedia/Danemarca/Germania/Norvegia, 2009)

Regia: Niels Arden Oplev

Cu: Noomi Rapace, Michael Nyqvist, Sven-Bertil Taube

Rating: 2.5/5

Cunoscut în toată lumea sub titlul american, ”The Girl With the Dragon Tattoo” este un succes de box-office internațional și prima parte a unei trilogii după romanele lui Stieg Larsson. Remake-ul (sau, mă rog, re-adaptarea) american este iminent, dar faptul că David Fincher îl va regiza îmi dă speranțe că sigur va fi mai bun ca originalul. Pe scurt, filmul este un thriller polițist, în care un jurnalist un pic arogant și căzut în dizgrație și o hackeriță cu memorie fotografică investighează o dispariție ce s-a petrecut în urmă cu 40 de ani, la rugămintea unui industriaș pensionar. 

În două ore jumate, acest film nu înghesuie mai mult decât un episod bun, de o oră și patruzeci de minute, din ”Midsomer Murders”. În plus, îi lipsește umorul, filmul fiind conectat în continuu la același mod de execuție: intens, ca din topor, fușerit. În prima și ultima jumătate de oră, divagațiile de la povestea principală pot fi chiar exasperante. La început, par făcute numai ca să șocheze, iar la sfârșit (sfârșit care durează vreo 20-30 de minute, à la ”Return of the King”), se încearcă închiderea tuturor firelor narative, deși bănuim de mult sfârșitul.

Acestea fiind zise, pentru miezul de peste o oră și jumătate, ”The Girl With the Dragon Tattoo” (AKA ”Bărbați care urăsm femeile”) este un film  polițist bine făcut și antrenant, chiar dacă relațiile dintre personaje sunt forțate și lipsite de credibilitate, iar duo-ul nu urmărește niciun fir al investigației care nu îi duce la o revelație, de parcă detectivii șmecheri nu s-ar întâlni cu dead-end-uri. Noomi Rapace este destul de fadă în rolul principal (și, eventual, titular), dar Michael Nyqvist este la înălțime. Blajinul industriaș obsedat de trecut este interpretat cu eleganță și naturalețe de Sven-Bertil Taube, care fură fiecare scenă în care apare.

Häxan (Danemarca/Suedia, 1922)

Häxan

(Danemarca/Suedia, 1922)

Regia: Benjamin Christensen

Cu: Maren Pedersen, Clara Pontoppidan, Benjamin Christensen, Tora Teje.

Rating: 5/5

Analiză a superstițiilor, persecuțiilor și temerilor pe care le-au inspirat, de-a lungul timpului, practicile vrăjitorești, ambițiosul și vizionarul proiect al lui Benjamin Christensen oscilează între documentar, reconstituiri istorice, scheciuri despre vrăjitoare, Inchiziție și tortură sau chiar - bazat pe mărturisiri adevărate ale unor femei acuzate de vrăjitorie - secvențe supranaturale și (proto-)horror, precum imaginarea unui Sabat al Vrăjitoarelor, în care sunt recreate ritualuri precum consumarea nou-născuților nebotezați, călcarea în picioare a crucii și ceremonia pupării fundului Diavolului, în timp ce alți împielițați profită de trupurile goale ale tinerelor vrăjitoare.

Filmul întrebuințează, cred, abosulut toate tehnicile și procedeele pe care le avea la îndemână la acea vreme. De la animație simplă, la animație stop-motion, obturări ale unor părți din cadru, suprapuneri, machete, etc. Construcția cadrelor este superbă. Prin jocul planurilor, Christensen pune câteodată în același cadru 3 sau 4 scene diferite, amintind de ilustrațiile medievale care sunt prezentate în secțiunea mai de documentar de la începutul filmului (sau de un tablou de Hieronymus Bosch). Filmul excelează și la capitolul machiaj (punerea pe ecran ființelor supranaturale a necesitat cu siguranță multă imaginație, inventivitate și talent) și recuzită (amintesc câteva obiecte-cheie: mâna unui mort din care vrăjitoarele desprind un deget, nou-născutul nebotezat din care sângele curge pe pământ etc.). 

Modul în care se face trecerea de la un tablou la altul (filmul este împărțit în 7 episoade) sau de la documentar la reconstituire este foarte natural, iar faptul că asistăm la un film în care realizatorul intervine de ori câte ori vrea să sublinieze ceva nu deranjează. Filmul este mut, dar modul în care a fost realizat (în special ritmul pe care Christensen îl impune) exclude posibilitatea ca acest film să fi fost făcut cu cuvinte (eventual ar fi putut fi narat, ceea ce s-a și îmtâmplat, în anii '60 ieșind pe ecrane o versiune scurtată povestită de William S. Burroughs). 

Christensen se apleacă asupra subiectului cu ochiul unui om de știință, căutând surse istorice și vorbind cu cercetători și doctori, iar - în tabloul final - investigând legătura dintre acțiunile vrăjitoarelor și simptomelor unor boli psihice (denumite sub termenul generic de „isterie”). Cu toate acestea, lui Chrsitensen nu-i lipsește umorul, precum în secvența în care ni se spune că una dintre actrițe a dorit să încerce un anumit instrument de tortură și vedem efectul pe care acesta îl provoacă. De asemenea, regizorul nu se teme de „senzațional” și - chiar dacă a fost cenzurat imediat - a filmat nuduri, acte de depravare sau secvențe care par mai degrabă desprinse dintr-un horror supranatural modern.

”Häxan” este un film unic, care transcede genurile cinematografice la un moment la care acestea nici nu erau bine definite și care pune în valoare toate mijloacele de expresie ale limbajului cinematografic.

Videocracy (Suedia/Danemarca/Finlanda/UK, 2009)

Videocracy

(Suedia/Danemarca/Finlanda/UK, 2009)

Regia: Erik Gandini

Cu: Silvio Berlusconi, Lele Mora, Fabrizio Corona

Rating: 2/5

În ciuda avalanșei de țări producătoare, acest documentar - narat într-o engleză stricată de autorul documentarului - investighează legăturile dintre succesul politic al italianului Berlusconi și monopolul pe care televiziunile sale (mai bine zis, cele care au fost ale sale) le au pe piața audio-vizualului în Italia. Sau, mai bine zis, asta ne spune filmul că vrea să facă, fiindcă în realitate, filmul se transformă repede într-o paradă ieftină de aspiranți la celebritate (gen concurenți la „Noră pentru mama”), impresari, producători de televiziune și vedete de o noapte pe care Dan Diaconescu nici măcar nu le-ar băga în seamă (mai ales acum, când vrea să devină și el un mic Berlusconi). 

Deși este corect în prezentarea mentalității publicului italian și se străduie să fie construiască argumente, ”Videocracy” este mult prea lungit și nu convinge absolut deloc că succesul lui Berlusconi ar fi datorat manipulării pe care acesta o conduce în presă, cu atât mai mult cu cât sunt omise perioadele în care acesta nu a fost la putere, precum și multe scandale în care Berlusconi a fost implicat și care au început chiar în presa italiană. Și, mai mult, nu se spune nimic despre celelalte afaceri ale lui Silvio, despre Inter, despre imobiliare, despre edituri... numai televiziunea și ziarele de scandal; și nici despre talentul său oratoric (care trebuie să existe, căci altfel nu ar fi păcălit pe nimeni).

Per ansamblu, totuși, filmul m-a făcut să ma simt bine... Căci deși la noi e mult mai rău ca la ei, măcar la noi nu a prins faza cu patronul de echipă de fotbal președinte, sunt câteva posturi care critică președintele de dimineața până seara și în reluare noaptea (ceea ce nu înseamnă că ar fi „libere”), iar lumea a descoperit internetul, așa că nu trebuie să folosească televizorul ca principala sursă de informare. În plus, finalul oferă câteva date care ar trebui să fie stupefiante pentru italieni: indexul libertății presei îi clasează pe locul 77 (nu mai este valabil pentru 2009, când au ajuns pe 49), iar cel al egalității între sexe pe locul 84, în timp ce 80% dintre italieni se informează în principal de la televizor.

Mordets melodi (Danemarca, 1944)

Mordets melodi

(Danemarca, 1944)

Regia: Bodil Ipsen
Cu: Gull-Maj Norin, Poul Reichhardt

Regia: 3.5/5

”Margot Odette”, pe numele ei de scenă, este o cântăreață de cabaret care - după o lungă perioadă de timp petrecută în Paris - se întoarce în țara natală pentru câteva spectacole. În același timp, o serie de crime misterioase înspăimîntează orașul, iar suspiciunile încep să plutească asupra lui Margot.

Acest film straniu seamănă oarecum cu anumite filme pe care americanii le făceau în anii '30, acele filme polițiste cu alură de mister supranatural, dar - în același timp - pare inspirat de expresionismul german și filmul noir, acesta din urmă aflat încă la începuturi la acea vreme.

Chiar dacă nu este un film foarte inovator, ”Mordets melodi” (”Murder Melody”) aplică foarte bine formula, iar în unele momente pare să folosească tehnici și motive hitchcock-iene. De exemplu, fiecare crimă este însoțită de cântecul-laitmotiv care devine și titlul filmului, iar adevăratul criminal este un manipulator capabil de a-și hipnotiza victimele. Chiar dacă nu este foarte original și - dacă nu ar fi limba daneză în care este realizat - ar putea fi condundat cu multe alte filme, ”Mordets melodi” este totuși interesant, nu atât prin povestea sa (care e OK, totuși), cât prin amalgamul de tehnici și referințe la care face apel, care însă nu trădează nesiguranța realizatorilor, ci susțin misterul și atmosfera de coșmar și incertitudine în care își desfășoară viața personajul principal.