Die Abenteuer des Prinzen Achmed

Aseară, pe terasa Casino-ului din Parcul Central din Cluj, a fost proiectat cel mai vechi lungmetraj animat pe care îl cunoaștem, Aventurile prințului Achmed (din 1926!), acompaniat de orchestra simfonică a Filarmonicii „Transilvania”. A fost genul de eveniment care pare unic, iar pentru mine a fost prima dată când am văzut un film mut acompaniat live de o orchestră întreagă (și nu doar de o formație, un ansamblu cameral sau un DJ). Continuă să mă surprindă versatilitatea filarmonicii, iar publicul a fost cel mai probabil la fel de impresionat ca mine, finalul fiecăruia dintre cele cinci acte ale filmului generând ropote de aplauze. 

Cât despre filmul în sine, despre care doar auzisem până ieri, e adevărat că este dintr-o altă vreme, dar te obișnuiești destul de repede cu look-ul filmului: siluete întunecate proiectate pe un fundal monocolor. Trebuie admirată munca depusă de regizoarea Lotte Reiniger și a soțului ei Carl Koch (operatorul/fotograful filmului) - aceștia au muncit cu figurine de carton timp de trei ani pentru a pune pe ecran lumea celor 1001de nopți. Din eforturile lor s-au născut câteva secvențe impresionante, precum orgia în care este antrenat prințul Achmed pe insula Wak-Wak, povestea lui Aladdin (un story-within-a-story care ocupă aproape un act întreg) întrecerea dintre cei doi vrăjitori sau lupta din final cu demonii - toate secvențe care impresionează până și în ziua de azi.

Reiniger e posibil să se fi inspirat din diverse alte evocări cinematografice ale Orientului mitic, precum primul segment al clasicului expresionist german „Das Wachsfigurenkabinett” sau din „Thief of Bagdad” cu Douglas Fairbanks, dar e mai interesant să încerc să îmi dau seama cât de mult a influențat „Aventurile prințului Achmed” istoria ulterioară a filmului. Când au decis să spună povestea lui Aladdin peste 70 de ani, de exemplu, sunt curios dacă cei de la Disney s-au întors asupra filmului Lottei Reiniger. Iar confruntarea dintre Merlin și Madam Mim din ”The Sword in the Stone”, în care aceștia se tot transforma în diverse animale seamănă izbitor cu lupta dintre vrăjitoarea care îi ajută pe Achmed și Aladdin și inamicul, vrăjitorul african. De asemenea, unul dintre cele mai impresionante efecte ale filmului, spiritele albe ieșind din lampa lui Aladdin pare desprins din secvențele finale ale lui „2001”. Și cât de mult se aseamănă siluetele digitale din povestea Talismanelor Morții din penultimul Harry Potter cu cele ale lui Reiniger! Oricum ar sta lucrurile, „Die Abenteuer des Prinzen Achmed” este mai mult decât o curiozitate de la începutul secolului cinematografic, ci un triumf al tehnicii și imaginației creatoarei sale.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

The Artist (Franța/Belgia, 2011)

The Artist

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Michel Hazanavicius

Cu: Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman, James Cromwell

Rating: 3.5/5

Intro & Context

Sunt un admirator al filmului mut făcut de Mel Brooks în 1976 și intitulat simplu ”Silent Movie”. Atunci, Brooks juca rolul unui regizor decăzut din grațiile studiourilor, care încearcă să revină cu un „revoluționar” film mut, pentru reușita căruia are însă nevoie să convingă cât mai multe star-uri să apară în el. Filmul era o pastișă fără rușine, care satiriza toate aspectele Hollywood-ului de la acea vreme, de la corporațiile care punea mâna pe casele de producție până la celebritățile care se confundă cu imaginea lor publică. ”The Artist”, în schimb, care spune povestea unui actor decăzut în căutarea unei reveniri, privește nostalgic către o anumită epocă din istoria cinematografiei americane, pe care o reproduce aproximativ, prezentându-se atât drept pastișă, cât și epic romantic în tradiția anilor '30.

1927-1932

Anii între care se petrece acțiunea din ”The Artist” au produs multe filme de calitate. La sfârșitul anilor '20, cinematografia mută a atins culmi care nu au fost depășite de atunci. Dacă e să ne referim strict la filme hollywood-iene, pelicule precum ”The Crowd” (Vidor), ”The General” (Keaton) sau ”Sunrise” și ”Tabu” (Murnau) sunt încă pietre de hotar ferme. Începutul anilor '30, pe de altă parte, a fost dominat de ceea ce numim acum pre-code movies - filme precum ”Scarface”, ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” sau ”Dr. Jekyll and Mr. Hyde” rescriau regulile, în timp ce Chaplin semna ultimele mari capodopere ale filmului mut: ”City Lights” și ”Modern Times”. ”The Artist” nu are un scenariu destul de solid pentru a se lua la întrecere cu astfel de filme. El este cealaltă față a monedei: filmul de mare public, thin for lack of a better word, entertainment pur...

Jean Dujardin

Pentru mine, interpretarea lui Dujardin este centrul acestui film. Sigur, Hazavanivius este un regizor abil și dovedește că poate trece destul de lejer de la imitarea unui film cu Douglas Fairbanks la imitarea unui musical cu Fred Astaire și Ginger Rogers sau la invocarea unui film noir sau a unei pelicule suprarealiste (precum în secvența coșmarului). Dar unitatea acestor „omagii” este dată de traseul personajului principal. Dujardin are figura potrivită pentru a fi eroul unidimensional à la Fairbanks, în același timp cu artistul chinuit, alcoolic, disperat, dar în continuare mult prea mândru. Probleme filmului este că realizatorii nu s-au hotărât ce vor să facă: o simplă pastișă sau o dramă adevărată. Au făcut un pic din amândouă, dar doar cea din urmă are sens.

Referințe

Sfera de referințe pe care ”The Artist” o invocă este mai largă decât cea a cinema-ului mut, mergând până la a fura o secvență din ”Citizen Kane” (care rămâne aici fără sens) până la a împrumuta o bucată sonoră celebră din ”Vertigo” (care mi s-a părut că nu se potrivește chiar cum trebuie). Care este scopul acestora, nu îmi este neapărat foarte clar. Hazanavicius face cu ochiul spectatorilor cunoscători, care pot vedea corespondențe cu clasice adorate, dar adevărul este că filmul suferă în treimea mijlocie. În această porțiune, povestea avansează greu, iar Hazanavicius plusează cu halucinații, ploi torențiale etc. Din fericire, Hazanavicius are un aliat puternic în muzica lui Ludovic Bource, care inventează teme și leitmotive în stilul acompaniamentelor tradiționale pentru filmele mute. Acestea revin la intervale regulate și începem să anticipăm ce urmează să se întâmple după primele 3-4 note cu care debutează o scenă. Mi-a plăcut coloana sonoră jucăușă mai mult decât raccourci-urile camerei de filmat.

Deci, o să câștige Oscar-ul?

Cele nouă filme nominalizate anul acesta reprezintă un line-up destul de mediocru. Fiindcă nu am văzut încă ”Hugo” (încă aștept ca un distribuitor sau un festival să îl aducă într-un cinema din vecinătatea mea), nu pot să spun decât că două filme ies în evidență. ”The Tree of Life”, pentru că este cel mai bun film din competiție și ”The Artist”, nu atât fiindcă este un film franțuzesc, mut, în alb-negru și în format 4:3, cât fiindcă este un film care place tuturor (mie inclusiv). Dar un lucru este sigur. Dacă va câștiga, nu este din niciunul dintre motivele de mai sus, ci fiindcă în spatele lui se află oamenii potriviți. Aceeași care au fost în spatele lui ”The King's Speech” anul trecut. Este un lucru trist, dar dacă victoria lui ”The Artist” îi va face pe oameni să dea o șansă unor filme mute de pe vremea străbunicilor, eu sunt mulțumit. Plus că nici cele 100 de minute ale ”Artistului” nu vor fi irosite de niciun spectator.

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Top 10 Silent Films

Vroiam să fac acest lucru de mai multă vreme și mă bucur că, în sfârșit, am reușit să-l finalizez într-o formă care cât de cât mi se pare satisfăcătoare. Se impun câteva observații înainte de a trece la enumerare:

- numai filme mute clasice; deși s-au făcut filme mute și după ce talkies-urile au început să domine (și se mai fac chiar și în zilele noastre), un pic de simplificare nu strică;

- tot pentru simplificare, am pus doar lungmetraje; în consecință, scurtmetraje de Chaplin sau Keaton, ”The Great Train Robbery”, filmele lui Méliès, ”Câinele andaluz” sau ”La souriante Madame Beudet” au rămas din start pe dinafară.

- pentru „diversitate”, nu am inclus decât câte un singur film de Chaplin și Keaton, așa că ”Modern Times”, ”The Circus”, ”The Kid” și, respectiv, ”The General”, ”Our Hospitality” sau ”The Cameraman” trebuiau din start să rămână pe dinafară; totuși, va exista un regizor cu două filme în listă.

- ordinea este doar aproximativ în ordinea preferințelor; de la un moment dat au început să fie greu de departajat.

1. City Lights (r. Charles Chaplin, 1931)

Unul dintre ultimele filme mute făcute la Hollywood, terminat la doi ani după ce filmele vorbite s-au impus definitiv. Cu toate acestea, „Luminile orașului” este unul dintre puținele pelicule cu adevărat eterne, care demonstrează că limbajul vizual al cinematografului este universal. În acest film, Chaplin și vagabondul său trec aparent fără niciun efort de la comedie, la dramă, la satiră socială și chiar la thriller. În spatele aparentei dezinvolturi se află, însă, o muncă enorm de grea pentru ca fiecare cadru să spună exact ce trebuie,  iar fiecare mișcare și fiecare gag să respecte „coregrafia” lui Chaplin. Rezultatul este unul dintre cele mai frumoase filme ale tuturor timpurilor.

2. Das Cabinet des Dr. Caligari (r. Robert Wiene, 1920)

Aici trișez un pic, pentru că nu clasific neapărat filmul în sine, cât experiența primei vizionări: la TIFF 2004, o peliculă excelentă, cu intertituluri doar în germană (pe care m-am străduit să le înțeleg), cu muzică mixată live și o sală arhiplină. Cu toate acestea, luat separat de acestea, filmul este extraordinar, iar umbrele pictate pe decor și pe fețele actorilor, jocul acestora din urmă, finalul ambiguu care îți schimbă percepția asupra a tot ce ai văzut până atunci, plus subtextul politic forțează limitele cinematografului într-un moment în care acesta de-abia își descoperea mijloacele. În plus, este unul dintre cele mai importante momente din istoria filmului de groază.

3. Sherlock jr. (r. Buster Keaton, 1924)

În acest film, Buster Keaton „se îmbracă” cu obișnuita sa figură de piatră, se luptă pentru dragostea sa adevărată, face câteva cascadorii impresionante și, în cea mai uluitoare secvență din întreaga sa filmografie, citată de atâția alții, pătrunde dincolo de ecranul unui cinematograf și este prin în torentul montajului. Unul dintre cele mai frumoase filme despre magia filmului, care este echivalat aici cu visele.

4. Chelovek s kino-apparatom (r. Dziga Vertov, 1929)

Am scris deja despre el mai în amănunt aici. Documentar, film experimental și film de propagandă, care se transcrie într-o furie a imaginilor, trucajelor și montajului. Influența sa răzbate până în zilele noastre.

5. Häxan (r. Benjamin Christensen, 1922)

Al doilea aproape-documentar din top (dar nu ultimul), și acesta a primit un articol mai pe larg din partea mea, aici. Pornind de la texte medievale și superstiții, filmul în șapte episoade a lui Benjamin Christensen reconstituie miturile despre vrăjitoare și demoni în tablouri care l-ar face chiar și pe Hieronymus Bosch să ridice măcar o sprânceană. Dar există și o parte de documentar serios aici, Christensen fiind bine documentat și încercând să caute explicații, atât în trecut cât și în prezent.

6. Körkarlen (r. Victor Sjöström, 1921)

Tot un precursor al filmelor de groază (și, aparent, unul dintre filmele preferate ale lui Bergman), „Căruța fantomă” are și o dimensiune melodramatică. Chiar dacă interpretările sunt un pic demodate, grație interpreților (printre care și Sjöström în rolul principal) filmul reușește să unească într-un film coerent legenda căruței fantome cu povestea bețivului care trebuie să-și recunoască greșelile făcute de-a lungul vieții

7. Nanook of the North (r. Robert J. Flaherty, 1922)

Versiunea pe care o avem acum este, de fapt, o reconstituire a imaginilor filmate inițial de Flaherty. Dar autorul rămâne un pionier al documentarului cinematografic și filmul reprezintă, chiar și astăzi, o privire unică asupra modului de viață al eschimoșilor.

8. Tabu: A Story of the South Seas (r. F.W. Murnau, 1931)

Amprenta lui Flaherty, care a colaborat cu Murnau la scenariu este foarte bine întipărită asupra acestui film, chiar dacă germanu nu l-a lăsat să co-regizeze filmul. Povestea de dragoste din Bora Bora nu este ca niciun alt romance hollywood-ian. Mai menționez doar că finalul este unul dintre cele mai puternice momente din istoria cinema-ului.

9. Der Letzte Mann (r. F.W. Murnau, 1924)

Până în ultimele minute, acest film este absolut perfect. Nu consider că epilogul introdus la „sugestia” producătorilor strică mesajul filmului, cu, dimpotrivă, chiar accentuează satira. Dar nu cred că filmul avea nevoie de acest lucru și este singurul motiv pentru care nu este mai sus în listă. Oricum ar fi, însă, rămânem cu interpretarea de neuitat a lui Emil Jannings în rolul portarului mândru care își pierde slujba, iar Murnau nu a fost niciodată mai îndrăzneț cu aparatul de filmat.

10. La Passion de Jeanne d'Arc (Carl Theodor Dreyer, 1928)

Dreyer este unul dintre cei mai mari cineaști ai tuturor timpurilor și filmele sale mute sunt la fel de impresionante precum capodoperele sale mai târzii. Totuși, „La Passion de Jeanne d'Arc” iese în evidență prin înșiruirea de portrete și prim-planuri care o înconjoară pe actrița din rolul principal, Maria Falconetti, pentru a cărei interpretare ecranul de cinema pare prea mic.

Cam atât am avut de spus... Vreau numai să-mi transmit scuzele de rigoare domnilor Eisenstein, Griffith, Lang, von Stroheim, Vidor, Walsh, Hitchcock, Dovzhenko, Micheaux, L'Hebrier și tuturor celorlalți care au făcut filme extraordinare în perioada mută, când cinematografia a atins culmi înspre care astăzi nici nu mai îndrăznește să privească. 

Les Vampires (Franța, 1915-1916)

Les Vampires

(Franța, 1915-1916)

Regia: Louis Feuillade

Cu: Musidora, Édouard Mathé, Marcel Lévesque

Rating: 4.5/5

Alături de „Fantomas” și „Judex”, „Les Vampires” este cel mai important serial cinematografic mut regizat de pionierul francez Louis Feuillade. Compus din 10 episoade cu o durată totală de aproximativ șase ore și jumătate, „Les Vampires” îl urmărește pe jurnalistul Philippe Guérande, care încearcă să anihileze o grupare criminală pariziană, cunoscută sub numele de Vampirii. Aceștia se infiltrează în toate păturile sociale, comunică prin anagrame și par să se opereze fără teamă de lege (cel puțin o vreme). Conducătorul lor este Marele Vampir, iar alături de acesta este vampa (get it?) Irma Vep (get it?). Guérande are de partea sa numai un sidekick destul de enervant, pe mama sa și câțiva polițiști cinstiți. Și totuși, în scurt timp îi pune pe Vampiri pe fugă.

Primele cinci episoade (care, în timp, reprezintă cam o treime din întregul film) sunt cele mai bun. Plot-ul este aproape continuu, iar Feuillade își păstrează opera proaspătă prin răsturnări de situație, cascadorii, confruntări și crime odioase (un cap descoperit într-o cutie, de exemplu - take that, David Fincher!). Jurnalistul și Vampirii își dejoacă unul altuia planurile, iar narațiunea se complică din ce în ce mai mult, apărând din ce în ce mai multe personaje negative (unele antagoniste vampirilor), mai multe comploturi și mai multe piste pentru jurnalistul-detectiv. Irma Vep (Musidora), cel mai fascinant personaj al filmului, nu apare decât în partea a treia, cam după o oră de la început, dar din acel moment acaparează atenția spectatorului. Vizual, filmul este la fel de inventiv: Feuillade nu se mulțumește cu cadrele statice de ansamblu, inseră prim-plan-uri și pune camera chiar pe mașini în mișcare sau trenuri; folosește foarte credibil montajul alternativ pentru a spune două-trei povești care se întâmplă în același timp și creează suspans prin inevitabila lor întâlnire etc. Alte tehnici, precum split-screen-ul sau filmul-în-film sunt și ele folosite cu brio.

Ultimele cinci episoade sunt mai puțin reușite, dar rămân foarte interesante (pe alocuri). Ele devin din ce âîn ce mai lungi și, practic, sunt filme de sine stătătoare: chiar dacă se bazează pe evenimente din celelalte episoade, fiecare oferă o concluzie cât de cât satisfăcătoare. Excepția este ultimul episod, care culmină cu o „descindere” impresionantă a forțelor de ordine la reședința unde Vampirii dau o petrecere în cinstea nunții Irmei cu Marele Vampir. Deznodământul este o adevărată baie de sânge, care pune capăt, într-un final, serialului.

Dincolo de importanța istorică operei și realizarea sa ireproșabilă, este interesantă perspectiva lui Feuillade asupra lumii. Vampirii racolează judecători și se dau drept membri ai clasei nobiliare sau polițisti. Criminalii sunt inteligenți, talentați în diferite domenii (tehnică, chimie sau, evident, actorie), dar sunt malefici și își folosesc talentele pentru a se îmbogăți necinstit și pentru a căuta răzbunare. Dar nici „cei buni” nu sunt ușă de biserică. Guérande și ajutorul său umblă înarmați, iar unele dintre tacticile pe care le folosesc și modul în care se debarasează de adversari nu i-ar face nici pe Vampiri de rușine (spre exemplu, Guérande o leagă la un moment dat pe Irma Vep și o aruncă în mijlocul străzii, scenă care amintește de celebra imagine a fetei legată de șinele trenului în western-urile americane ale aceleași epoci). O altă scenă, în care un copil încearcă să-l împuște pe Marele Vampir (cu un pistol pe care îl avea la el) impresionează prin implicațiile sale. Așa cum îl văd eu, „Vampirii” lui Feuillade este un film despre o societate coruptă și, în ciuda finalului fericit, despre violența în forma sa cea mai terifiantă și mai puțin atrăgătoare.

The Cat and the Canary - English Language Review

The Cat and the Canary

(USA, 1927)

Directed by: Paul Leni

Starring: Laura La Plante, Creighton Hale, Tully Marshall

Rating: 4/5

There are many versions to this story on film, but the first one is this 1927 silent classic, produced by Carl Laemmle ar Universal Pictures and directed by Paul Leni. A rich old man dies and leaves a will that shall only be read twenty years after his death. So, twenty years later, all remaining members of his family return to his mansion to see who will inherit everything. Needless to say, they will spend the night there, where they will have to deal with the old man's creepy servant, his ghost, an escaped lunatic and a plot to steal the inheritance from the rightful owner.

Paul Leni's short lived career as a director (he died two years after the making of this film, aged only 44), started during the years of the German Expressionism and continued in Hollywood. He is probably best known for the German silent "Der Wachsfigurenkabinett" ("Waxworks"), which he co-directed with Leo Birinsky and which had an impressive cast, assembling Conrad Veidt, Werner Krauss, Emil Janning and William Dieterle, but also for his 1928 film, "The Man Who Laughs", also starring Conrad Veidt, along with Mary Philbin. To his version of "The Cat and the Canary", he brought a distinctively Expressionist visual style, involving ample camera movements, shot filmed from the point-of-view of a character (mosty the bad guy), large shadows hanging over the characters, abstract shots, menacing-looking sets and a masked villain.

However, despite beginning as an almost fantastic tale and evolving as a whodunit mystery story, the movie gradually becomes more and more of a comedy. The creepiness and evil ambitions of certain characters are ridiculed, while others are just plain cowardly. One of the funniest scenes has one of the young men who aspire to the inheritance hide under a bed, afraid of ghost. Before he regains his courage, his distant cousin and her aunt come into the room and undress (it was actually their bedroom), only to increase his anxiety. 

Far from being an historic curiosity (like so many of classic mystery movies are), "The Cat and the Canary" is an engaging, suspenseful and often amusing picture, with clever visuals and a great atmosphere.

Orphans of the Storm (SUA, 1921)

Orphans of the Storm

(SUA, 1921)

Regia: D.W. Griffith

Cu: Lillian Gish, Dorothy Gish, Joseph Schildkraut, Monte Blue

Rating: 4.5/5

Bazat pe piesa de teatru ”The Two Orphans”, filmul lui Griffith (ultimul mare succes al acestuia) este povestea tinerei Henriette, care ajunge la Paris alături de sora ei adoptată, Louise, care a orbit în urma unei epidemii și are nevoie de un doctor. Însă cele două se pierd una de cealaltă imediat ce au ajuns, iar apoi sunt prinse în „furtuna” Revoluției Franceze.

(Aproape) toate filmele lui Griffth sunt melodrame cu tematică socială și istorică, de obicei filme lungi, peste două oră. Însă niciunul dintre ele nu dezamăgește la capitolul spectacol, Griffith oferind de fiecare dată set pieces impresionante, fie că ele sunt orgii sau urmăriri pe râuri înghețate. În „Orfelinele furtunii”, după expozițiunea care trasează destinele personajelor, a două jumătate a proiecției (aproape o oră și jumătate, adică) te ține cu sufletul la gură în fiecare moment, odată ce Revoluția Franceză erupe, dar schimbarea de regim nu face decât să continue persecuția împotriva celor două surori. Griffith se dovedește, încă o dată, un maestru al montajului, reușind să îmbine mai multe fire narative împreună și să intercaleze inserturi și flashback-uri. Chiar dacă filmul capătă lungimi fiindcă regizorul își dorește ca acțiunea să fie cât mai limpede (aproape fiecare detaliu este explicat), filmul nu pare încărcat și menține accelerarea continuă a ritmului.

Ca și în filmele sale anterioare, Griffith experimentează cu cadrul cinematografic. Obturările unor porțiuni din cadru erau frecvente în era filmelor mute, dar Griffith preia tehnica și o folosește în scopuri narative și voi da două exemple. Primul: când Henriette (Lillian Gish) se trezește după ce a fost răpită de aristocrați în prima parte a filmului, începe să strige disperată după sora ei; urmează o înșiruire de prim-planuri cu răpitorii ei, în care extremitățile sunt defocalizate, iar ochii (privirile) amenințătoare sau indiferente ies în evidență. Al doilea exemplu este din a două jumătate a filmului, când luptele dintre revoluționari și armata regelui sunt redate prin obturarea părților superioare și inferioare ale cadrului, Griffith anticipând parcă ecranul panoramic care va deveni standardul filmelor epice peste vreo 30 de ani.

Pentru interpreta Henriettei, Lillian Gish, acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bineînțeles, actrița are deja o dimensiune legendară și simpla ei prezență, în orice film (de la ”Way Down East” la ”Night of the Hunter”) domină ecranul. Dar jocul ei, chiar dacă aici nu iese din tipologia în care Griffith o distribuia, este seducător prin economia de mijloace și intensitatea cu care fiecare expresie este redată. În rolul surorii sale joacă sora sa din viața reală, Dorothy Gish,, făcând și ea un rol foarte bun. Monte Blue îl joacă pe Danton și are o scenă mare înspre punctul culminant al filmului.

Sigur, nu se poate trece cu vederea faptul că filmul este o declarație deschisă a convingerilor anti-bolșevice ale realizatorului (nu este urmă deîndoială, acest lucru este explicat chiar înainte ca filmul să înceapă), iar acesta găsește o paralelă între regimul lui Robespierre și revoluția sovietică bolșevică. Eu cred că filmul stă în picioare și fără acest mesaj, în ciuda poveștii exagerate la dimensiunile melodramei, fiindcă filmul este veridic, respectă satisfăcător de mult adevărul istoric, este o pledoarie împotriva tiraniei de orice fel și are acea calitate umană care este trăsătura comună tuturor filmelor lui Griffith.

Zemlya (URSS, 1930)

Zemlya

(URSS, 1930)

Regia: Aleksandr Dovzhenko

Cu: Semyon Svashenko, Stepan Shkurat, Pyotr Masokha

Rating: 4.5/5

„Pământ” este un film sovietic de propagandă mut(!) făcut cu scopul de a convinge țăranii despre beneficiile colectivizării. Inspirat de un fapt real, filmul este filmat în Ucraina și schițează o poveste în care un tânăr țăran colectivist, Vasili, luptă împotriva țăranilor înstăriți (kulacii) care rezistau colectivizării și propovăduiește lumea nouă. Ucis mișelește - noaptea, pe la spate - de unul dintre tinerii kulaci, Vasili devine un martir și își unește semenii, care încep să privească cu speranța înspre un viitor luminos.

Nu o să mă leg prea mult de ideologia din spatele filmului, din două motive: 1. este evident că lucrurile nu au ieșit foarte bine pentru țăranii ucrainieni în anii care au urmat și 2. se pare că pentru Aleksandr Dovzhenko nu a contat prea mult despre ce este vorba. Mai mult decât politica, pe Dovzhenko l-a interesat să spună povestea în felul său unic. O mare parte din film este dominat de imagini ale naturii pline de viață: lanuri în bătaia vântului, fructe în gros-plan scăldate de ploaie, turme de vite urcând dealuri abrupte, norii groși de pe fundal. La fel de impresionante sunt secvențele în care este surprinsă agitația și hărnicia țăranilor lucrând câmpul după sosirea tractorului. În aceste momente, tăieturile de montaj sunt rapide, personajele sunt surprinse în detaliu, mișcările lor sunt rapide. Acestei scene i se opune feeria nocturnă, în care lumina lunii (de fapt, a soarelui prin filtru) pătrunde printre nori, luminând chipurile țăranilor „de tip nou”, în timp ce kulacii dorm ignoranți, iar Vasili își petrece ultima noapte în brațele iubitei sale.

Respingerea religiei (un element important al propagandei) pare să fie cel mai bine gândit aspect al ideologilor din spatele filmului, ea urmând un fir logic și se desfășoară în paralel cu povestea lui Vasili. Filmul începe cu moartea unui bătrân. Înainte ca acesta să-și dea ultimul suflet, un prieten îi spune să-i trimită un semn după ce moare dacă a ajuns în Rai sau în Iad. Mai târziu, el stă la mormântul prietenului său, așteptând răspunsul acestuia, fără să primească decât glumele unor copii. Iar, după moartea lui Vasili, tatăl său izgonește preotul, cerând ca fiul său, ca profet al lumii noi, să primescă o înmormântare demnă de omul viitorului.

Finalul filmului prezintă, alternativ, marșul de solidaritate al țăranilor în memoria lui Vasili, mărturisirea ucigașului acestuia, rugăciunile preotului care îi cere lui Dumnezeu să-i stârpească pe necredincioși și disperarea iubitei lui Vasili, cea care îi plânge moartea (în nud!) odată rămasă singură în casă. Aceste imagini puternice creează o impresia adâncă, iar modul în care sunt asamblate și opoziția dintre diferitele reacții ale personajelor lasă o umbră de ambiguitate asupra filmului, care în mod cert nu mai este simplul film de propagandă sovietică, ci un film de artă care acceptă compromisurile politice, dar pare perfect conectat la realitățile individuale ale oamenilor. Și, bineînțeles, oferă imagini de neuitat.

Vier um die Frau (Germania, 1921)

Vier um die Frau

(Germania, 1921)

Regia: Fritz Lang

Cu: Anton Edthofer, Rudolf Klein-Rogge, Ludwig Hartau

Rating: 3.5/5

Cu un an înainte de filmul care l-a adus în categoria maeștrilor (”Dr. Mabuse, der Spieler), Fritz Lang realiza această mică dramă, cu titlul ușor provocator ”Patru bărbați pentru o femeie”. Intriga este destul de complicată și se centrează asupra unei singure femei, Florence (Carola Trolle), dorită de mai mulți bărbați, dar și de o gașcă de răpitori și traficanți de diamante. 

”Vier um die Frau” nu este o capodoperă. Nu este expresionism german, nici Kammerspiel (cele două curente „rivale” ale vremii). Însă nu văd niciun motiv pentru care acest film nu ar putea fi recomandat cu sinceritate. Este la fel de entertaining ca un thriller contemporan, dar este mai scurt și provoacă mai tare. Nu este clar la început în ce direcție va merge scenariul și ce pondere în desfășurare acțiunii vor avea fiecare personaj și fiecare detaliu. Lang ne duce de câteva ori pe piste false. Intriga complicată conține și o întâmplare din trecut care necesită trei flashback-uri (din două puncte de vedere diferite) pentru a fi explicată. Această întortocheală narativă menține filmul proaspăt și deschide calea pentru viitoarele experimente cinematografice ale lui Lang și nu numai. Prestațiile actorilor sunt la înălțime (poate un pic peste media vremii), iar viitorul doctor Mabuse, Rudolf Klein-Rogge, apare de câteva ori într-ul rol secundar, anticipând câte ceva din ce urma să ne arate pe ecran.

Michel Strogoff (Franța/Germania, 1926)

Michel Strogoff

(Franța/Germania, 1926)

Regia: Viktor Tourjansky

Cu: Ivan Mozzhukhin, Nathalie Kovanko, Acho Chakatouny, Jeanne Brindeau

Rating: 4/5

”Mihail Strogoff” este unul dintre cele mai interesante romane ale lui Jules Verne. Deși păstrează simțul aventurii și exotismul specific autorului, povestea are un substrat politic și personaje foarte bine conturate. Filmul de față (care este doar una dintre cele câteva adaptări ale romanului) este o versiune destul de diluată a cărții, chiar dacă are o lungime de aproape 3 ore, dar este totuși o realizare fascinantă. Pe scurt, acțiunea îl surprinde pe Strogoff, curier al Țarului rus, trimis să ducă o solie foarte importantă într-un teritoriu ocupat de tătari.

Ca multe alte filme mute, deși filmate în alb-negru, și pelicula acestui film din 1926 este vopsită în diferite culori, în fucție de momentul zilei sau starea de spirit pe care o evocă (de exemplu, ziua în deșert este mai degrabă portocalie, noaptea este albastră/violet etc.) La fel, precum alte filme de prestigiu ale vremii, și ”Michel Strogoff” are câteva secvențe filmate în 2-strip technicolor, una dintre primele tehnologii care permiteau, folosind 2 pelicule (una colorată în roșu și una în verde) obținerea mai multor culori în același cadru. Una dintre scenele care beneficiază de această tehnologie este cea mai impresionantă parte a romanului, în care, odată capturat de tătari, Michel Strogoff este orbit cu o spadă încinsă.

Deși filmul este ușor melodramatic, în rest are cam tot ce își poate dori un cinefil de la un film mut: bătăi, bătălii, monarhi și baluri, doi jurnaliști pe post de comic relief, locații exotice, intrigi, spioni, trădători, țigani și o secvență de delir. În plus, menține și un ritm alert, iar de câteva ori surprinde prin tăieturile dese de montaj care par venite dintr-un film modern. Și mai trebuie menționată prestația lui Viktor Tourjansky, care începe ușor crispat, dar până în final dă dovadă de un mare talent pentru jocul în pantomimă.