3 Cool Films

Așa cum le recomandă și titlul, cele trei filme pe care le voi aborda astăzi au fost îndelung așteptate de cinefili. Toate provin de la Cannes 2013 și în mod normal aș scrie pe larg despre fiecare, dar time is money și începe să îmi placă formatul acesta, mai concis de 3 (sau mai multe) filme în 1 postare.

A Touch of Sin (Jia Zhangke, 2013)
Poate că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Jia Zhangke, dar am rezonat puternic cu fiecare film de-al său pe care l-am văzut. ”A Touch of Sin” nu a făcut excepție. Această poveste în patru părți inspirată de cazuri reale în care oameni obișnuiți au răbufnit violent împotriva opresiunii se petrece în patru colțuri diferite ale Chinei și pune în evidență corupția care se întinde uniform asupra unui teritoriu imens și divers din punct de vedere cultural. Structural, ”A Touch of Sin” este destul de free-form, cele patru episoade ocupând desfășurându-se pe perioade inegale de timp, iar racordurile între ele fiind destul de laxe. Ceea ce le unește este răzvrătirea violentă care apare în concluzia fiecărei povești, fie că este vorba despre minerul care se îmbarcă într-un killing spree, de recepționera care îl elimină pe clientul abuziv al salonului de masaj unde este angajată sau de tânărul nefericit în dragoste care își curmă viața aruncându-se de pe balconul apartamentului său. Garantat, ”A Touch of Sin” nu este deloc o reclamă bună pentru China contemporană.
Rating: 4.5/5

La Vénus à la fourrure (Roman Polanski, 2013) 
În ultimii ani, cinema-ul lui Polanski a devenit din ce în ce mai „mic” și din ce în ce mai teatral. După ”Carnage”, care folosea doar patru actori într-un singur decor (un apartament), Polanski plusează (minuseaza?) cu acest ”Venus in Furs”, care are doar două personaje, un regizor (Matthieu Amalric) și o actriță aspirantă (Emmanuelle Seigner), schimbând replici într-o sală de teatru. Din punctul de vedere al regiei, nu cred că există ceva în acest film care să fie specific cinematic, în afară de traveling-ul de început și de sfârșit. În rest, cam orice idee de mise-en-scene pe care o are Polanski ar putea fi la fel de bine aplicabilă pe scenă și chiar ar putea părea mai interesantă (și asta vine din partea unuia căruia nu îi prea place teatrul). Totuși, jocul actorilor și efectele de lumini fac ca ”Venus in Furs” să fie mult mai suportabil ca film de cinema decât ”Carnage”. Iar, până la urmă, dialogurile sunt inteligente, iar schimbul radical de roluri care are loc pe parcursul celor 90 de minute poate duce la multe interpretări delicioase din punct de vedere intelectual. Genre...

Rating: 3/5

Only Lovers Left Alive (Jim Jarmusch, 2013)
În sfârșit, un film care chiar rulează în cinematografele din România. Am mai vorbit despre Jarmusch pe acest blog de mai multe ori (cel puțin aici, aici și aici), deci trebuie să recunosc că am o oarecare reverență pentru acest atât de original auteur. Iar ”Only Lovers Left Alive” are cel puțin cantitatea necesară de umor sec, referințe rafinate și personaje bizare care să îl facă, cel puțin pentru mine, o adevărată plăcere. Ceea ce nu înseamnă că nu pot să fiu și un pic critic în privința lui. Tom Hiddleston m-a deranjat cel mai tare în acest film - un actor foarte talentat, dar personajul pe care îl interpretează aici este atât de plictisit, deprimat și mizantrop încât ar putea îndepărta și cel mai binevoitor privitor. Tilda Swinton își joacă rolul de vampiriță milenară exact în registrul potrivit, dar anostul Hiddleston a trebuit contracarat de excentricitatea lui John Hurt (care îl joacă pe Christopher Marlowe!) și Mia Wasikowska (care fură o bună parte din scenele de la mijlocul proiecției). Per ansamblu, ”Only Lovers Left Alive” este foarte hipstery și satisfăcut de sine, dar eu l-am găsit mai mult decât enjoyable.
Rating: 3.5/5

Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Pacific Rim (SUA, 2013)

Pacific Rim

(SUA, 2013)

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Charlie Hunnam, Idris Elba, Rinko Kikuchi, Ron Perlman

Rating: 3/5

Nu am știut la ce să mă aștept de la cel mai recent film al lui Guillermo del Toro. Îmi plac foarte mult filmele sale spaniole, „Cronos”, „El espinazo del diablo” și „El laberinto del fauno”. Dar nu mi-a plăcut deloc ”Hellboy” (l-am văzut de două ori, just to be sure) și nu am mai dorit să gust celelalte filme ale sale făcute la Hollywood. Uitându-mă peste titlurile carierei sale, e greu să identific o trăsătură care să se regăsească în toate acestea. Cinema-ul lui del Toro pare să existe în două planuri complet diferite. În filmele spaniole, avem întotdeauna un copil în prim-plan, iar în jurul lui se construiesc ample intrigi politice, făcând aluzii la anii Războiului Civil, ai lui WW II și ai dictaturii lui Franco, păstrându-se însă tot timpul punctul de vedere al copilului. Filmele americane au un look complet distinct și sunt probabil modul în care del Toro se împacă cu fascinația pe care o are pentru benzi desenate și subgenuri cinematografice (kaiju în cazul de față).

Mă bucur, așadar, să anunț că m-am simțit destul de bine în cinema la acest film în care roboți uriași se bat cu monștri uriași, cu mențiunea că este departe de a fi o capodoperă și are o grămadă de defecte. Haideți să începem cu ele, dacă tot suntem aici. În primul rând, ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că majoritatea secvențelor de acțiune se petreceau noaptea, în beznă, pe ploaie și eventual și subacvatic. În 3D, mai ales, două-trei momente cheie mi s-au părut confuze și am avut senzația că am pierdut din frumusețea imaginilor și din calitatea detaliilor. Dar, mai mult de atât, nu am putut să nu mă gândesc la ”Godzilla” lui Roland Emmerich, care „excela” în secvențe neclare sau la ”Cloverfield”, în care nu există decât una sau două cadre în care monstrul este clar vizibil. Evident, efectele speciale sunt mai credibile dacă scenele sunt întunecoase, dar Bong Joon-ho și al său ”The Host” au dovedit cât de eficiente pot fi scenele de acțiunea filmate en plein soleil. 

Per ansamblu, efectele speciale sunt foarte reușite (chiar dacă greu apreciabile, din motivele exprimate mai sus), dar sunt convins că vor ajunge să pară depășite în anii următori, așa cum este soarta tuturor blockbusterelor care mizează pe CGI. Aproape am ajuns să regret amatorismul filmelor japoneze cu Gojira, unde bărbați în costume ridicole se lua la bătaie în decoruri construite la scară mică. Și ca să epuizăm problemele - scenariul este slab, personajele sunt foarte închistate în arhetipul pe care trebuie să îl joace, dialogurile sunt de la un capăt la celălalt pline de clișee, iar interpretările sunt în marea lor majoritate mediocre... cu o excepție notabilă - Rinko Kikuchi. Dincolo de faptul că personajul pe care îl joacă este cel mai consistent, Kikuchi le dă clasă monotonilor ei co-stari, niciunul capabil să iasă din one-note-ul în care își joacă rolurile. Pentru comic relief, avem doi cercetători enervanți, dar cel care merită cu adevărat menționat este Ron Perlman, care apare într-un scurt rol și fură câteva scene, înainte de a-și găsi un sfârșit „epic”.

”Pacific Rim” durează ceva mai mult de 2 ore, dar nu este plictisitor în niciun moment, pe toată durata sa. Și trebuie să recunosc că o mare parte din nemulțumirile de mai sus sunt rezultatul reflecției de după vizionare și nu au fost atât de evidente pe parcursul ei. Del Toro a știut să dozeze filmul, alternând momentele de expozițiune cu secvențele de acțiune, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este că reușește să facă din fiecare dintre acestea din urmă un set piece individual. Deși locațiile sunt interchangable și vizual totul arată foarte întunecat, fiecare secvență de acțiune este distinctă de celelalte. Poate din cauză că fiecare monstru și robot este diferit, poate fiindcă numărul „combatanților” se tot schimbă, oricum, suntem departe de repetitivitatea scenelor din ”Transformers” (de exemplu), care nu reușeau decât să îți inducă apatie. Chiar dacă nu am simțit acel ceva special pe care del Toro reușește să îl transmită în „Labirintul lui Pan” sau în ”Cronos”, chiar dacă nu se simte „mâna” unui regizor cu pedigree arthouse, nu pot să spun că ”Pacific Rim” nu este bine regizat (mai ales pentru un blockbuster). Nu arată nici ca un film Guillermo del Toro, dar nici ca unul Michael Bay, J.J. Abrams sau Christopher Nolan și nici ca un episod al francizei Avengers. It's its own thing and it's a good as it gets!

P.S.: Și o notă personală... Demult nu am mai ieșit de la un film cu melodia principală de pe coloana sonoră în minte. Riff-ul de șase note din ”Pacific Rim” a fost pentru mine cireașa de pe tort.

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium

(UK/SUA/Irlanda, 2012)

Regia: Neil Jordan

Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.

Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.

Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie. 

Oz the Great and Powerful (SUA, 2013)

Oz the Great and Powerful

(SUA, 2013)

Regia: Sam Raimi

Cu: James Franco, Zach Braff, Michelle Williams, Mila Kunis, Rachel Weisz

Rating: 3/5

De-a lungul anilor, Sam Raimi a devenit, dintr-un simplu realizator de filme horror de serie B, unul dintre cei mai apreciați auteuri de blockbustere la Hollywood, după ce a semnat trilogia Spider-Man. După o frumoasă revizitare a genului horror cu ”Drag Me to Hell”, Raimi revine pe marile ecrane cu un prequel la clasicul ”The Wizard of Oz” al lui Victor Fleming din 1939. Asta chiar dacă acest nou nu este un muzical, iar, for legal reasons, elemente create speciale pentru acel film (mai ales elemente de scenografie și recuzită, inclusiv celebrii pantofi roșii) nu au putut fi refolosite în acest film. Dar aceste lucruri nu sunt o problemă. Fiindcă, dincolo de toate aparențele, ”Oz the Great and Powerful” este o nouă încercare a celor de la Disney să pună stăpânire pe începutul de primăvară cinematografică cu un blockbuster fantastic bazat pe o poveste clasică, ușor reinventat pentru un public contemporan - așa cum au făcut acum trei ani cu ”Alice in Wonderland”.

În primul rând, vreau să spun că filmul mi s-a părut mult mai bine scris decât mă așteptam. La fel ca în filmul din 1939, în prologul de aproximativ 10 minute apar personaje și se întâmplă anumite lucruri care se vor repeta odată ce personajul principal ajunge în Oz, conform cu natura alegorică a tărâmului din titlu. Aici, scenariștii au idei foarte interesante care sunt independente de scrierile lui L. Frank Baum: asistentul magicianului din prolog reapare sub forma unui simpatic maimuțoi înaripat, iar o fată imobilizată într-un scaun cu rotile va deveni o păpușă de porțelan (China Doll) căreia i s-au rupt picioarele. Chiar dacă la sfârșit nu ne este sugerat că totul a fost doar un vis (așa cum se întâmplă în „original”, dar nu și în carte, din câte țin minte), asta un înseamnă - din punctul meu de vedere - că nu putem vedea acest tărâm din Oz ca fiind o proiecție a imaginației și subconștientului lui Oscar (James Franco), la fel cum a fost odată cea a lui Dorothy. Cred că Sam Raimi se identifică cu personajul său principal și aspirațiile acestuia și de aceea introduce elemente cinematografice care explică șmecheria Vrăjitorului din Oz și concretizează un frumos mise-en-abîme: regizorul-magician care construiește o lume fantastică prin iluzii vizuale își găsește dublul în magicianul-vrăjitor care se folosește de aceleași tipuri de șmecherii pentru a salva același ținut fantastic. 

E păcat doar că filmul este un pic prea lung și, până la urmă, povestea se înscrie într-un tipar previzibil (probabil că reveal-ul Vrăjitoarei cea Rea de la Apus a venit un pic cam devreme). James Franco este în același timp șarmant și dubios, calități naturale ale sale care îi permit să joace rolul principal fără să se chinuie prea tare, dar adevăratele star-uri ale filmului sunt cele trei vrăjitoare interpretate de Mila Kunis, Michelle Williams și Rachel Weisz, care îl eclipsează pe Franco de fiecare dată când sunt pe ecran (nu doar din punct de vedere fizic) și oferă finalului ceva mai multă tensiune decât m-aș fi așteptat. Iar pe toată durata filmului, rămâi fascinat de look-ul filmului, îmbogățit digital cu culori care ne trimit cu gândul la Technicolor-ul „Vrăjitorului din Oz” al lui Victor Fleming și producțiilor animate clasice Disney, în special ”Snow White and the Seven Dwarves” (a cărui influență se resimte și la nivel de detalii narative - vezi Pădurea Întunecată și mărul „otrăvit”). Pe scurt, m-am distrat la acest nou Vrăjitor din Oz și nu cred că este chiar așa de subțire pe cât pare la o primă vedere.

The Hobbit: An Unexpected Journey (SUA/Noua Zeelandă, 2012)

The Hobbit: An Unexpected Journey

(SUA/Noua Zeelandă, 2012)

Regia: Peter Jackson
Cu: Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage, Hugo Weaving, Cate Blanchett, Christopher Lee

Rating: 2.5/5

Ce îmi mai rămâne mie de spus acum despre ”The Hobbit” decât câteva impresii la rece? Dacă ești fan și vroiai să vezi filmul ăsta de câțiva ani buni, sigur l-ai văzut deja? Dacă erai curios, dar indecis, probabil tot l-ai văzut deja. Pentru mine, reîntoarcerea lui Peter Jackson în Middle Earth nu are chiar aerul primului prequel semnat de George Lucas, dar tot este un film mult prea lung, prea puțin închegat și dedicat mai degrabă materialului-sursă decât spectatorului. Iar având în vedere că mai urmează încă două părți, nu am speranțe că se vor remedia cele mai importante dintre problemele acestui prim volum. Cât despre punctele forte ale filmului, acestea sunt puține, dar ușor de identificat: imagini frumoase, efecte de top, actori de cel mai înalt calibru... și cam atât.

Recunosc că nu am fost foarte impresionat de trilogia ”Lord of the Rings”, dar am apreciat aproape toate filmele anterioare ale lui Peter Jackson pe care le-am văzut. De aceea îmi este greu să înțeleg de ce talentul său se pierde atât de ușor când trebuie să dea viață poveștilor lui Tolkien. Poate faptul că trebuie să gestioneze un buget uriaș îl face să se piardă „în detalii”, construind cu migală decoruri, efecte speciale, filmând pasionat peisajele din Noua Zeelandă natală, pierzând din vedere sufletul poveștii. În ”The Hobbit”, mi se pare, în plus, indecis, șovăielnic. Nu știe care poveste din Middle Earth să o spună, așa că înghesuie cam cinci într-una (și, evident, niciuna nu este rezolvată). Secvențele de acțiune sunt incoerente în timp și spațiu, muzica răsună triumfător pe deasupra celor mai banale conversații, iar 3D-ul nu aduce niciun plus-valoare (decât la box-office). Din păcate, nu l-am văzut în 48fps (not available in my region), dar mă îndoiesc că această tehnologie ar rezolva problemele narative pe care filmul le are.

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi

(SUA/China, 2012)

Regia: Ang Lee

Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 

Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.

Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.

Beasts of the Southern Wild (SUA, 2012)

Beasts of the Southern Wild

(SUA, 2012)

Regia: Benh Zeitlin

Cu: Quvenzhané Wallis, Dwight Henry, Gina Montana

Rating: 4.5/5

”Beasts of the Southern Wild” este o eco-fabulă a cărei acțiune se petrece într-un viitor probabil nu foarte îndepărtat, în care nivelul oceanului a crescut destul de mult, izolând o comunitate din sudul a ceea ce a fost probabil Louisiana în afara digurilor de protecție construite pentru a-i proteja pe cei bogați. Vedem totul din perspectiva unei fetițe numită Hushpuppy, care locuiește singură cu tatăl său distant în acest tărâm mlăștinos. Absența mamei - despre care știm doar că a părăsit locul imediat după nașterea lui Hushpuppy - este resimțită pe parcursul întregului film, iar cei doi încearcă să-și construiască o viață împreună în ciuda aparentei nepotriviri de caracter și a dezastrelor naturale care îi amenință (furtuni, topirea ghețurilor polare, sosirea „bestiilor” din titlu).

Unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut acest film este faptul că e un adevărat film independent american. Anul acesta, diferite media și distribuitori vor încerca să vă convingă că - de exemplu - ”The Silver Linings Playbook”, un film cu buget mic, dar cu vedete de talie mare, un regizor de calibru și sprijinit de Harvey Weinstein, este un amărât independent, care merită scos în evidență prin, hai să zicem, două sau trei Oscar-uri. ”Beasts of the Southern Wild”, pe de altă parte, este un film produs cu oarecare chinuri financiare, filmat în Super16 (un format pe care îl ador), cu actori amatori, iar povestea pe care o spune este una autentică, fără gloss-ul și abureala caracteristică indie-urilor americane. Asta nu înseamnă că ”The Silver Linings Playbook” ar fi un film prost (nici nu l-am văzut) și nici că ”Beasts of the Southern Wild” este un film bun, dar apreciez deja mai mult munca din spatele celui de-al doilea. 

Un alt lucru care trebuie spus este că, deși filmul este gândit ca un răspuns (ușor întârziat) la efectele uraganului Katrina și ale încălzirii globale, tonul pe care îl adoptă nu este unul predicativ, alarmist. Mi-era un pic groază ca filmul să nu fie „piperat” cu obișnuitele platitudini enviromentaliste, anti-industriale. De-abia dacă se amintește despre acestea și, totuși, prin modul în care este spusă povestea și prin exploatarea peisajului ever-changing din bayou, cred că orice spectator este convins de pasiunea reală a realizatorilor pentru ceea ce vor să spună cu acest film. Și aș mai spune un lucru, tot în continuarea acestei idei. Modul în care este creată comunitatea în care Hushpuppy trăiește, prin surprinderea unor actori amatori în situații de zi cu zi, îi conferă lui ”Beasts of the Southern Wild” o nouă dimensiune, aproape de documentar. Aș invita la comparația cu ”Louisiana Story”, filmul legendarului Robert J. Flaherty despre care am mai scris deja, în care viața „indigenilor” din Louisiana este prezentată în strânsă relație cu compania de petrol care a finanțat acel film și exploata resursele din zonă. Filmul lui Benh Zeitlin pare să se petreacă într-o vreme în care coabitarea dintre aceștia s-a terminat, nu fără efecte secundare.

Sigur, se poate vorbi de inconsistențe la nivelul scenariului, de unele accente de amatorism, în special la nivelul jocului actorilor (dar și din partea regizorului). Toate acestea pot fi iertate, însă, atâta timp cât întregul film este povestit din perspectiva unui copil. ”Beasts of the Southern Wild” este realism magic, este un basm plasat în lumea reală, care o are în centrul său pe extraordinara Quvenzhané Wallis, de la care realizatorii obțin probabil cel mai bun rol făcut de un copil pe care l-am văzut. Modul în care aceasta reacționează la acțiunile tatălui frustrat, epileptic, aproape abuziv ne face să ne întrebăm, la distanță de la urmărirea filmului, câtă experiență are tânăra Wallis cu astfel de comportament și cât din interpretarea sa se datorează unui talent înnăscut. La fel și în secvența în care o întâlnește pe ceea ce pare să fie mama sa, chelneriță într-un fel de bordel, care o invită să rămână cu ea, însă Hushpuppy decide să se întoarcă la tatăl său care este pe patul de moarte.

Filmul a fost comparat deja cu filmele lui Malick, dar pentru mine singura asemănare este narațiunea din off în vocea lui Hushpuppy, care aici are mult mai mult un rol narativ decât au narațiunile lui Malick. Ar mai fi vreo două-trei close-up-uri cu diferite gângănii sau animale de mare care ne aduc aminte de imagini similare din ”The Thin Red Line” sau ”The Tree of Life”, însă ”Beasts of the Southern Wild” este un film „de sine stătător” - nu trebuie să fii un cunoscător al cinema-ului american de autor sau un pasionat de cinema independent ca să îl înțelegi și să îți placă. Cred că trebuie să te încăpățânezi destul de tare ca să rămâi cinic în fața acestui film. Chiar și în momentele sale cele mai puțin credibile (precum întâlnirea cu „bestiile”), există ceva care te atrage în mijlocul acestei povești și te invită să privești dincolo de simplele imagini care apar pe ecran.

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă. 

Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...