Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Domestic (România, 2012)

Domestic

(România, 2012)

Regia: Adrian Sitaru

Cu: Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim, Clara Vodă, Ioana Flora, Sergiu Costache, Dan Hurduc, Ariadna Titieni

Rating: 4/5

„Domestic” este un film inteligent, subtil și plin de umor, care ascunde, dincolo de fațada unei povești cu animale și copii, o atentă și profundă explorare a lipsei de comunicare, a doliului și a sentimentelor de vinovăție ce apar în interiorul unui mic grup de locatari ai unui bloc de locuințe oarecare. În prim-plan sunt două familii: Lazăr (Adrian Titieni-tatăl, Clara Vodă-mama și Ariadna Titieni-fiica) și Mihăeș (Gheorghe Ifrim-tatăl, Ioana Flora-mama și Dan Hurduc-fiul). Filmul alternează între apartamentele celor două familii, punând în evidență diferențele dintre ele, în timp ce trec prin încercări de greutăți diferite: unul dintre cupluri încearcă să astâmpere fascinația odraslei sale pentru tot felul de animale găsite pe stradă, în timp ce celălalt trebuie să treacă peste moartea neașteptată a copilului lor și peste despărțirea lor ulterioară. În jurul acestor șase personaje gravitează un al șaptelea, Antonio (Sergiu Costache), vecinul mai ciudat „de la trei”, prin ochii căruia regizorul ne introduce în poveste (într-unul dintre cadrele sale subiective trademark) și care este implicat fără voia lui în problemele celor două familii. 

Adrian Sitaru a avut până acum o carieră interesantă. Marele său breakthrough a fost relativ recent, în 2007, „Pescuit sportiv”, un film remarcat la diferite festivaluri mai ales pentru folosirea exclusivă a cadrelor subiective. Mie mi s-a părut un pic lipsit de disciplină și amatoricesc, dar având în vedere că a fost făcut cu buget aproape zero nu mă pot supăra prea tare pe el. A urmat apoi „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, despre care am tot vorbit, care era filmat doar 90% în cadre subiective și toate din perspectiva altora decât personajului principal. Între timp, Sitaru a mai regizat episoade din serialul HBO „În derivă” (unde stilul său nu se prea resimte) și câteva scurtmetraje, dintre care „Lord” și mai ales „Colivia” fiind premergătoarele actualului „Domestic”. Evoluția lui Sitaru ca cineast este evidentă pe parcursul acestui traseu, la fel cum este și maturizarea sa ca auteur. În „Domestic”, acesta preferă să reducă cadrele subiective la doar trei sau patru, dintre care două sunt plasate la începutul și la sfârșitul peliculei și reprezintă de fapt un vis recurent la lui Antonio. În rest, domină planuri-secvență, aproape statice, însă Sitaru încalcă „legile” realismului românesc, permițându-și - în finalul primei părți a filmului - să coregrafieze un lung cadru à la Scorsese în care camera se plimbă de la un personaj la celălalt, pentru a-i reuni pe toți într-o singură imagine la sfârșit. Iar reuniunea soților Lazăr din ultima parte este împărțită în patru cadre care reprezintă o continuitate temporală.

Și „Domestic” se mai distanțează de celelalte pelicule ale „noului val” prin refuzul limitării unei durate de doar câteva ore sau zile, propunând o narațiune mai degrabă episodică. Împărțind filmul în două părți („Morți domestice” și „Vieți domestice”), Sitaru alege să îi dea acestuia o structură mai degrabă emoțională decât temporală. Și că tot suntem aici, „Domestic” mi s-a părut că se distanțează de realismul pur românesc al lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. Sigur, actorii sunt toți foarte buni și ai impresia că pe ecran sunt oameni adevărați, dar compoziția cadrelor (frecvent împărțite pe mai multe layere în funcție de câte încăperi diferite sunt vizibile în imagine), diferite elemente de decor (precum tapetul à la Clockwork Orange din sufrageria lui Toni) și inserturile cu animalele care urmează să intre în scenă îi dau un look mai degrabă abstract. Însă cel mai mare merit al filmului este că, în timp ce îl urmărești, nu ești neapărat conștient de multiplele decizii regizorale din spatele său. În schimb, ești blindsided de umorul scenariului, de întâmplările comice sau tragice care li se întâmplă personajelor și frumusețea vizuală a filmului (presupunând că proiecția la care asistați este de bună calitate). Iar toate animalele care sunt atât de vizibile în campania de promovare nu sunt decât modul prin care personajele relaționează unul cu celălalt, prin care ajung să se regăsească și să se înțeleagă unul pe celălalt. Ceea ce este o idee foarte bună, departe de clișeul dragostei necondiționate împărtășite între biped și necuvântător.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country (Coreea de Sud, 2012)

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country

(Coreea de Sud, 2012)

Regia: Hong Sang-Soo

Cu: Isabelle Huppert, Kwon Hye Hyo, Jung Yu Mi

Rating: 4/5

Am tot vrut să scriu despre acest film în ultima lună, dar am fost amânat de premiere americane (sorry...) și diferite festivaluri de film (not sorry...) ”In Another Country” este, alături de ”Holy Motors”, ”Moonrise Kingdom” și ”Cosmopolis” printre cele mai bune filme ale anului. Toate au descins la Cannes, niciunul nu a luat niciun premiu. Vă las să trageți concluziile, pe cei care ați văzut mai multe dintre filmele care au fost premiate acolo în mai. Ceea ce pot să spun este că ”In Another Country” este un film vibrant, colorat, misterios și amuzant. Hong Sang-Soo își imaginează, prin intermediul unui personaj secundar din drama sa, trei povești în care trei franțuzoaice diferite, dar interpretate de aceeași Isabelle Huppert, vizitează o stațiune de pe litoralul coreean și interacționează cu aceeași localnici (se remarcă salvamarul portocaliu), care nu par să își amintească de franțuzoaica identică pe care au cunoscut-o în urmă cu doar câteva zile.

Evident, filmul nu se desfășoară după o logică „tradițională”. Ceea ce îi oferă lui Hong Sang-Soo spațiu de manevră, iar spectatorilor deschiși la un astfel de „experiment” mai multe posibile interpretări, ridicând de asemenea o sumedenie de întrebări. De unde a știut Huppert 3 unde a ascuns Huppert 2 umbrela? Suferă oare localnicii de un fel de amnezie pe termen scurt? Este Isabelle Huppert echivalentul feminin al lui Denis Levant din ”Holy Motors”, jucând roluri diferite pentru un public necunoscut? Cele trei franțuzoaice diferite sunt ele chiar atât de diferite? Ne aflăm cumva într-un fel de purgatoriu unde oamenii revin pentru a comite aceleași greșeli over and over again? Până la urmă, testarea acestor ipoteze sunt un joc destul de stupid și inutil, chiar dacă foarte amuzant. 

Toate cele trei povești par să fie variațiuni pe aceeași temă. Sau, mai bine zis, în fiecare dintre ele reapar o serie de obiecte sau elemente narative și structurale: vizita unei femei străine la același hotel, o umbrelă împrumutată, replici care se repetă, o plimbare la cortul salvamarului, un barbeque etc. Cred că ce l-a interesat cel mai mult pe regizor a fost joaca cu modul în care toate aceste elemente pot fi amestecate, cât de asemănătoare și diferite pot fi poveștile care se spun din îmbinarea lor și cât de relevante sunt elementele proprii fiecărei povești (precum celularul pierdut care asigură comunicarea între Huppert 2 și amantul său). Chiar dacă cele trei femei au probleme de viață asemănătoare - fie înșală pe cineva, fie sunt înșelate, fie ajută pe cineva să înșele - adulterul este mai probabil doar un alt element care leagă poveștile între ele. Nu cred că Hang Sang-Soo vrea să ne spună ceva în acest sens.

Mai degrabă, se desprinde ideea că filmul vorbește despre universalitate. Dialogurile sunt minimale (și, cum am mai spus, replicile se tot repetă), într-o engleză de bază, dar totuși o comunicare eficientă (chiar dacă înceată). Personajele nu sunt capabile să se avânte în discuții profunde dincolo de bariera lingvistică, dar reușesc să relaționeze apelând mai degrabă la instincte. Pe parcursul celor trei povești, relația dintre Huppert și salvamarul portocaliu (simpatic și ajutător, dar idioțel) se menține constantă. Chiar dacă cei doi refac scena întâlnirii și apoi cea de la cort (cu rezultate diferite), impresia este că între ei se creează o legătură puternică încă de la început. Nu că Hang Sang-Soo s-ar lua prea în serios: după plecarea uneia dintre cele trei Huppert, salvamarul se străduiește să citească scrisoarea pe care aceasta i-a lăsat-o, în ciuda faptului că nu pare să înțeleagă o boabă din engleza scrisă.

După dealuri (România/Franța/Belgia, 2012)

După dealuri

(România/Franța/Belgia, 2012)

Regia și Scenariul: Cristian Mungiu

Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuță

Rating: 3.5/5

„După dealuri” este cel mai important film românesc al anului, nu doar datorită prestigiului regizorului și intrării în cursa pentru Oscar-uri, dar și prin prisma vâlvei create în jurul subiectului și intențiilor acestui film, inspirat liber din cazul foarte mediatizat al exorcismului de la mănăstirea Tanacu. Povestea filmul se concentrează pe relația dintre cele două protagoniste, care s-au îndepărtat odată ce au părăsit căminul în care au copilărit: una a plecat la muncă în Germania, cealaltă și-a găsit o casă și poate chiar o menire în sânul unei mănăstiri. Cele două nu pot fi mai diferite: Alina, venită din străinătate, este impulsivă, revoltată. Voichița, pe de altă parte, s-a obișnuit cu viața monahală liniștită și nu vrea să părăsească acest loc. Amândouă sunt în fond niște copile, iar Mungiu insistă asupra imaturității fiecăreia, înainte de a introduce conflictul cu cel de-al treilea personaj central al dramei, strania figură părintească reprezentată de părintele care urmează să devină exorcist. 

Sunt multe lucruri care trebuie spuse. Cred că Mungiu a fost conștient că filmul său va fi un eveniment și, în consecință, a încercat să îl îmbogățească cu o serie de pilde sociale cu tentă moralizatoare: uite, poliția face așa, sistemul de asistență socială e așa, medicii fac așa, biserica face așa etc... „4,3,2” era un denunț al unui întreg sistem, construit subtil în jurul unui „fapt divers”. Aici, am impresia că „mesajele” sunt prea ușor telegrafiate către spectator și că situațiile complicate din realitate sunt simplificate. Este regretabil că momente precum întâlnirea cu psihiatrul sau sosirea finală la urgență sunt tratate caricatural. Pe de altă parte, mi-a plăcut cum Mungiu a reinterpretat anumite scene pe care le tot întâlnim în filmul românesc nou: cina de familie (à la „4,3,2”), aici cu maicile în jurul preotului sau interogatoriul cu organele de ordine, care are loc în interiorul bisericii. Iar tot filmul este plin de nice touches, precum secvența în care Voichița aruncă pești vii într-o chiuvetă, jocul cu focus-ul din ultimul cadru sau melodia folosită pe genericul de final.

O altă problemă a filmului a fi că, în încercarea lui de a fi distant, obiectiv, Mungiu pare că se scoate pe el însuși din ecuația filmului. Forța unor filme precum „4,3,2”, „Moartea domnului Lăzărescu” sau cele ale fraților Dardenne (care aici sunt producători) rezidă în capacitatea lor de a privi realitatea brută în ochi, de a-ți arăta un trup mort sau un fetus aruncat pe podeaua din baie. În „După dealuri”, Mungiu evită să fie explicit, lăsând mare parte din exorcism în afara cadrului și filmând adesea scenele mai „dificile” cumva pe deasupra capetelor personajelor. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine. Nu mă așteptam (și nu voiam) să văd un nunsploitation, dar efectul secundar al deciziilor lui Mungiu este absența aproape totală a Alinei în ultima parte a filmului. Vedem foarte puțin din suferința ei (atât înainte, cât și în timpul exorcismului) și înțelegem foarte puține lucruri despre ea (dincolo de traseul ei simplificat prin viață: casă de copii - Germania - mănăstire), iar acest lucru mi se pare un defect.

Îmi dau seama că ce am scris sună oarecum negativ, dar nu e intenția mea să demolez acest film. Din contră, cred că este un film care trebuie văzut. În primul rând, pentru că este o sursă pentru lungi dezbateri și cred că încurajează dialogul, mai degrabă decât să atace o religie. În al doilea rând, este foarte bine filmat. Știu că mulți comentatori (unii chiar cu acte în regulă) ar strâmba din nas la ceea ce face Oleg Mutu, dar pentru mine „După dealuri” are cea mai bună imagine din ce am văzut tot anul. Mutu și Mungiu au găsit distanța focală și apropierea de personaje potrivite pentru tonul și povestea pe care s-au înhămat să o spună, iar puterea unor astfel de imagini nu trebuie negată. „După dealuri” nu este plictisitor pentru niciunul dintre cele 150 de minute ale sale. Dar nici nu te ține cu sufletul la gură și nici nu te întoarce pe dos, iar fiindcă ne-am obișnuit cu astfel de experiențe transcendentale de la filmul românesc, filmul lui Mungiu nu poate să nu pară o ușoară dezamăgire.

P.S.: S-a făcut ceva tam-tam prin presă zilele trecute, Mungiu fiind nemulțumit de calitatea proiecției de gală de la Cinema Patria din București și ulterior de dificultățile pe care le-a avut la conferința de presă de la Cluj, la Cinema City, în mall. Din punctul meu de vedere - vina lui! Prima proiecție a filmului în România trebuia să fie în iunie, la TIFF, la Cinema Republica/Florin Piersic, care acum poate satisface toate cerințele pentru o proiecție de bună calitate. 

Despre oameni și melci (România, 2012)

Despre oameni și melci

(România, 2012)

Regia: Tudor Giurgiu

Cu: Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vișan, Jean-François Stévenin, Robinson Stévenin

Rating: 2/5

De-a lungul anilor, mai multe filme s-au autointitulat „o schimbare în peisajul cinematografic românesc” și au mizat pe această etichetă pentru a obține succesul de box-office. Cu un marketing agresiv, săli pline la avanpremiere (TIFF etc.) și aproape 14.000 de spectatori în primul week-end de exploatare, ”Despre oameni și melci” este de-abia primul care pare să fi găsit formula succesului. Și asta în condițiile în care face totuși parte din genul care a dat cele mai multe rateuri autohtone - un fel de melo-realism social nostalgic - și nici măcar nu este atât de „original” pe cât se laudă.

Cred că punctul forte al filmului este distribuția. Andi Vasluianu a devenit în sfârșit un leading man cu priză la public, probabil ca urmare a faptului că Dragoș Bucur caută succesul în altă parte. Monica Bârlădeanu joacă destul de bine (nu a fost neapărat cazul în trecut), iar personajul său mi s-a părut cel mai tridimensional din toată șandramaua. Nu același lucru se poate spune și despre Dorel Vișan, care - în cel mai ironic mod cu putință - își reia rolul din „Senatorul melcilor”, un alt film despre chinurile tranziției, mișmașuri pe banii statului, francezi vizitând România și, evident, melci! Mai merită amintit cuplul de tată și fiu, atât în film cât și în viața reală, Jean-François și Robinson Stévenin, veniți să „facă afaceri” și să admire frumusețile tării noastre.

Totuși, oricâtă simpatie (și chiar admirație) aș avea pentru cei aflați în fața și în spatele ecranului, pentru mine „Despre oameni și melci” nu este un film destul de bun. Rănit în principal de un scenariu slab, lipsit de direcție și inegal dozat, filmul nu se ridică deasupra statutului de fapt divers, iar șansa de a spune ceva relevant despre societatea, economia sau familia post-decembristă este complet ratată. Filmul lui Tudor Giurgiu îți pune din când în când câte un zâmbet pe față, dar nu te pune/lasă să te gândești prea mult. Țintește doar succesul la un public cât mai larg și nimic mai mult de atât. Fiindcă revitalizează, cel puțin pentru câteva săptămâni, interesul pentru filmul românesc, acesta nu este un lucru rău. Dar dacă „După dealuri” (în cinematografe peste o lună și jumătate) va face o figură comparabilă la box-office, demersul lui Giurgiu & co. trebuie reconsiderat.

P.S.: Vă asigur că Andi Vasluianu NU are sindrom Klinefelter. Nu la câtă barbă și la ce apetit sexual vorace are.

The Do-Deca-Pentathlon (SUA, 2012)

The Do-Deca-Pentathlon

(SUA, 2012)

Regia: Jay & Mark Duplass

Cu: Mark Kelly, Steve Zissis, Jennifer Lafleur, Julie Vorus

Rating: 3.5/5

Filmul debutează un un text care ne explică faptul că, în adolescență, cei doi frați - protagoniștii filmului - au inventat un concurs sportiv cu 25 de probe în care să se întreacă pentru a stabili care dintre eie este cel mai bun. Rezultatul a fost, însă, indecis, iar relația dintre eroii noștri s-a deteriorat semnificativ. La două decenii după, cu ocazia unui week-end în familie, cei doi decid să reia competiția de la 0, pentru a decide, odată pentru totdeauna, care este cel mai bun frate.

Este semnificativ faptul că filmul este regizat de doi frați, Jay și Mark Duplass, membri de seamă ai așa-zisului curent mumblecore (mai multe despre acesta aici și aici), ale cărui caracteristici principale sunt improvizația, look-ul „ieftin”, filmat în digital, realismul aproape documentaristic și apropierea de teme precum intimitatea, familia și alienarea în lumea modernă. Din opera fraților Duplass nu am mai văzut decât primul lor lungmetraj, ”The Puffy Chair”, o pseudo-comedie romantică/road movie, cu care ”The Do-Deca-Pentathlon” are multe în comun, dar față de care este destul de distinct. Un lucru se remarcă în special - coloana sonoră compusă de Julian Wass, care include și un fel de fanfară olimpică (sau mai degrabă o parodie a uneia) pentru genericul de început și montajul cu întrecerea sportivă.

Deși frații Duplass au cochetat și cu mainstream-ul (sau mai bine zis cu periferia acestuia) în filme precum ”Cyrus” sau ”Jeff, Who Lives at Home”, pe care eu nu le-am văzut, cred că în mediul improvizațional, cu buget redus al lui ”The Puffy Chair” și ”The Do-Deca-Pentathlon”, ei se simt în largul lor. Dacă filmul de față ar fi fost produs de un mare studio, cu nume mari în distribuție, probabil finalul ar fi insistat pe climax-ul competiție dintre doi frați, cu o morală servită la final eventual. Frații Duplass aleg, însă, să amputeze do-deca-pentatlonul cu trei probe înainte de final și să se concentreze asupra relație dintre cei doi frați și modul în care aceștia „se regăsesc”, mica lor competiție sportivă fiind doar un pretext. ”The Do-Deca-Pentathlon” este unul dintre cele mai interesante și cu siguranță unul dintre cele mai originale filme independente americane ale anului. 

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF Review: Donoma, de Djinn Carrénard

„Donoma”, debutul lui Djinn Carrénard, este probabil unul dintre cele mai bune filme pe care le veți vedea la TIFF anul acesta. Făcut pe un buget minuscul și cu participarea mai multor actori amatori, filmul se impune prin vigoarea stilului, refuzul încadrării într-un anumit curent sau gen și prin poveștile pe care le spune. De-a lungul a două ore și ceva (care sunt destul de solicitante, trebuie să recunosc), povestea alternează la intervale neregulate între diferite cupluri tinere. Unele personaje se intersectează, altele își schimbă partenerii între ele, dar ceea ce unește cu adevărat structura narativă este camera de filmat (inclusiv defectele de lentilă, care oferă un efect aparte uneori) și montajul. De mai multe ori pe parcurs Carrénard amestecă două secvențe între ele. Câteodată este flashback întretăiat care explică trecutul unui personaj, alteori este vorba de două întâmplări care se dovedesc a se petrece în același timp. 

Tema principală a filmului pare să fie dragostea, sau, mai degrabă, felul în care ea este sortită eșecului datorită diferențelor de clasă sau educație dintre personaje. Mai multe cupluri inedite se reliefează pe parcurs: o fotografă cu bani și modelul ei, o profesoară de spaniolă și elevul său de liceu, băiețaș de cartier, dar tot cu origini spaniole, o tânără de bani gata, atee (și probabil schizofrenică) și un skin-head care încearcă să-l găsească pe Isus (care poate este doar o halucinație a ei) etc. Toate acestea ar putea da un substrat socio-politic prea stufos filmului (asemeni creațiilor lui Iñárritu), dar Carrénard reușește să evite ridicolul, mai ales datorită prestațiilor excelente ale actorilor, care intră cu adevărat în pielea personajelor și oferă realismul necesar filmului (inclusiv prin felul de a vorbi).

Evident, nu este un film perfect. Totuși, nu cred că defectele sale sunt cele evidente. Adesea, când insistă prea mult asupra unui storyline, filmul începe să devină plictisitor. Dar urmează întotdeauna un dénoument pentru acea secvență, care schimbă cu totul datele problemei și pune ceea ce am văzut într-o cu totul altă lumină. Carrénard își auto-intitulează filmul ca fiind unul „de gherilă”, iar acest lucru emană din fiecare cadru al filmului. Realizatorul refuză cadrajele clasice, folosește unghiuri de filmate și tehnici de montaj „incorecte”, nu încearcă să fie subtil în ceea ce privește stilul de filmate. Cu toate acestea, dincolo de suprafață, găsim un film care dă multe de gândit, angajat politic mai serios decât alte filme franțuzești care au pretenții că vorbesc despre astfel de probleme, dar de fapt doar reciclează aceleași teorii despre burghezi și proletari pe care le auzim de 50 de ani. Dincolo de suprafață, avem un film care echivalează, într-o anumită măsură, dragostea și relațiile intime cu boala mintală și cu fanatismul religios. „Donoma” este un film radical din toate punctele de vedere.

Dark Shadows (SUA, 2012)

Dark Shadows

(SUA, 2012)

Regia: Tim Burton

Cu: Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Helena Bonham Carter, Eva Green, Chloë Grace Moretz, Jackie Earle Haley

Rating: 3.5/5

Deși bazat pe un soap „alternativ” din anii '60, ”Dark Shadows” are mai multe în comun cu filmele produse cam în aceeași vreme de studiourile Hammer, care combinau ambianța gotică cu creaturi fantastice, nu fără umor și camp. Până și Christopher Lee apare într-un scurt cameo, ca să fie clar care este sursa de inspirație. Din motive care țin mai mult probabil de apetitul pentru filme de gen de calitate (care ajung din ce în ce mai rar pe ecranele noastre) și de atitudinea binevoitoare pe care o am de obicei față de Tim Burton, mi-a plăcut filmul - ceva mai mult decât mă așteptam - și fac opinie separată față de cei care deja îl renegă pe Burton.

În ”Dark Shadows”, sunt chemați la ordine nu numai Barnabas Collins, vampirul anacronic interpretat de Johnny Depp, dar și câteva fantome, o vrăjitoare, un vârcolac si Alice Cooper. Deși pare all over the place, cred că filmul câștigă coerență prin faptul că Barnabas rămâne în centrul atenției aproape pe întreaga durată a filmului. Acest rol nu are nimic special comparat cu ce a făcut Depp în ultima vreme, dar aici este principalul element al poveștii de care ne legăm și principala călăuză prin noul univers fantastic creat de Burton. Aș menționa alături de Depp și imaginea semnată de Bruno Delbonnel (care cel mai recent a colaborat cu Sokurov la ”Faust”-ul său extraterestru) și calitatea - ca de obicei excepționala în filmele lui Burton - costumelor și scenografiei.

”Dark Shadows” nu este la înălțimea celor mai bune filme semnate Burton & Depp (”Ed Wood”, ”Edward Scissorhands” și, cu puțină indulgență, ”Sleepy Hollow” sau ”Sweeney Todd”). Este un film ciudat, creat de un regizor care are o viziune, dar care își dorește să facă mai degrabă pastișe și omagii decât filme originale. Și totuși, ”Dark Shadows” are umor, are câteva secvențe de o remarcabilă virtuozitate vizuală și este o comedie horror reușită (știind bine că acesta este un gen mai degrabă destinat eșecurilor).

Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.