L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Only God Forgives (Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Only God Forgives

(Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: 3.5/5

”Only God Forgives” este o revenire în formă pentru Nicolas Winding Refn. Sigur, filmul său precedent, ”Drive”, a fost mult mai bine primit atât de critici cât și de public, dar acela era îmbibat într-o nostalgie pentru anii '70 și datora mult farmecului  pe care filme precum ”Vanishing Point” sau ”Taxi Driver” încă îl mai au asupra spectatorului de cinema după aproape 40 de ani. None of that here! Refn e înapoi în ”Valhalla Rising”-mode! Dincolo de neoanele incandescente care scaldă ecranul în culori primare, filmul este atât de rarefiat, încât nici nu se pune problema ca scenariul să fie dezvoltat mai mult decât este, iar dialogurile sunt atât de rare încât lungi secvențe sunt montate silent. Ceea ce nu înseamnă că filmului îi lipsește substanța sau că personajele ar fi subțire caracterizate, dar toate acestea se realizează prin mijloace „neconvenționale”, mai ales pentru cinema-ul narativ cu care suntem atât de obișnuiți. Lungile cadre cu chipurile inexpresive ale protagoniștilor fac ca cel mai mic gest, cea mai mică schimbare de mimică să capteze atenția, să neliniștească sau să deschidă o fereastră către sinea personajului.

Mai multe forțe se întâlnesc în ”Only God Forgives”, iar fiecare este întruchipată de un alt personaj. Gosling revine alături de Refn și probabil îl face mândrul pe acesta într-un nou rol à la ”Le Samourai”. Aici, el este Julian, un expat de nevoie, care trăiește în Thailanda din trafic de droguri, administrând și o sală de box ca diversiune. Aparentul său oponent este polițistul Chang (Vithaya Pansringarm), un adevărat semi-zeu, care împarte his own brand of justice în Bangkok. Ambele personaje au viziuni, premoniții, care le revelează viitorul. Chang le folosește pentru a-și face meseria, dar în cazul lui Julian viziunile dezvăluie un sentiment de vinovăție, lipsa de dorință de a acționa și o furie mocnită, dar impotentă, dincolo de poza cu pumnii încleștați pe care o afișează în postere și de mai multe ori pe parcursul filmului. Factorul perturbator, care îi aduce pe Julian și Chang în opoziție, este apariția mamei primului (Kristin Scott Thomas), a cărei singură dorință este răzbunarea (Chang l-a eliminat pe fratele violator al lui Julian) și care aduce cu ea un întreg bagaj de tare familiale. Ea nu ezită să folosească orice tertip pentru a-l manipula și constrânge pe Julian să îi ducă planul la îndeplinire. 

Cheia rezolvării situației este, la propriu, în mâinile lui Julian. Încă din primele minute, îl vedem pe acesta inspectându-le ca pe niște obiecte străine. Își încleștează pumnii, încercând să vadă dacă poate să îi folosească pe post de arme în luptă, dar în scurta confruntare cu Chang este incapabil să îl nimerească măcar o singură dată. Ulterior, aflăm că și-a omorât tatăl „cu mâinile goale”, motiv pentru care a fost obligat să părăsească America. Aceleași mâini le folosește (fie în realitate, fie în bogata sa viață imaginară) pentru a explora interiorul coapsei amantei sale de ocazie sau pântecul eviscerat al mamei executate de Chang - aceasta din urmă este una dintre cele mai striking imagini ale filmul (and that's saying something!). În final, soluția „logică” pentru toate problemele sale este de a îndepărta aceste mâini străine, eliminând toată furia și violența pe care ele o exprimă. Astfel, odată ce pedepsele sunt împărțite în toate părțile, Julian îl lasă pe Chang, întocmai ca într-una dintre viziunile sale, să îi taie mâinile. Pedeapsă simbolică, pe care polițistul-zeu o administrează cu regularitate, urmată de un karaoke ritualic, care închide filmul alături de emfatica dedicație de pe genericul de final - „pentru Alejandro Jodorowsky”.

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi

(Hong Kong/China, 2013)

Regia: Wong Kar Wai

Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.

”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.

Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).

Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.

The Wolverine (SUA, 2013)

The Wolverine

(SUA, 2013)

Regia: James Mangold

Cu: Hugh Jackman, Tao Okamoto, Rila Fukushima, Haruhiko Yamanouchi, Will Yun Lee, Famke Janssen

Rating: 3/5

Cred că am mai spus asta, dar în general prefer filmele cu X-Men celorlalte adaptări cinematografice cu super-eroi Marvel. E greu de spus exact de ce. Cu siguranță că temele explorate și varietatea personajelor pe care le poți avea într-un singur film (fără să trebuiască zece ani de set-up ca în cazul lui ”The Avengers”) sunt importante, dar părerea mea este că și filmele sunt ceva mai bune decât media filmelor cu super-eroi (cu excepțiile de rigoare, evident). ”The Wolverine” este mai mult decât un nou spin-off cu personajul interpretat de Hugh Jackman (precum îngrozitorul ”X-Men Origins: Wolverine”) - acțiunea se petrece după evenimentele din ”The Last Stand” și este direct legat - printr-o secvență-bonus care apare în timpul genericului de final - de următorul film, ”Days of Future Past, care va reuni starurile din trilogia inițială cu cele din ”X-Men: First Class”. Încadrat de aceste filme „importante” ale seriei, ”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.

Povestea este bazată pe o serie de benzi desenate din anii 80, în care Wolverine călătorește în Japonia. Restul detaliilor sunt mai puțin importante, dar trebuie menționat că scenariștii au adăugat cam tot ce-i trebuie unui film occidental care vizitează Țara Soarelui-Răsare: bomba atomică de la Nagasaki, japonezi obsedați de tehnologie, samurai (cu săbiile aferente), ninjalăi, pagode etc. Sunt câteva secvențe de acțiune foarte reușite (în special luptele de pe acoperișul unui tren de mare viteză și confruntarea finală, care are un ușor iz de ”Real Steel”), dar cea mai interesantă parte a filmului are mai puțină legătură cu acestea: printr-un artificiu scenaristic, Wolverine ajunge să își piardă puterile, ceea ce îl pune îi pune față în față depresia cauzată de pierderea iubitei (Famke Janssen reia rolul lui Jean Grey în câteva secvențe-vis) cu pierderea nemuririi sale teoretice, ceea ce s-ar putea să îi ofere - așa cum menționează unul dintre personajele-cheie - „o moarte onorabilă”. E ceva mai multă psihologie decât ne-am aștepta de la un astfel de blockbuster, dar nu neapărat mai multă decât ne-au oferit primele două filme ale seriei, cele regizate de Bryan Singer. Și dacă tot am ajuns la regizori, trebuie menționat că ”The Wolverine” este „opera” lui James Mangold, posesorul unei cariere foarte variate, care include ”Kate & Leopold” (time-traveling rom-com, tot cu Hugh Jackman), ”Identity” (horror), ”Walk the Line” (biopic), ”3:10 to Yuma” (western), ”Knight and Day” (film de acțiune). Cred că a fost o alegere foarte bună pentru acest film, fără prea multe ambiții (ar putea fi un episod mai lung al serialului animat), dar care oferă spectacol vizual și o foarte interesantă dinamică între personaje (cele mai multe dintre ele complet noi și interpretate de actori japonezi necunoscuți publicului occidental). 

Star Trek Into Darkness (SUA, 2013)

Star Trek Into Darkness

(SUA, 2013)

Regia: J.J. Abrams

Cu: Chris Pine, Zachary Quinto, Benedict Cumberbatch, Zoe Saldana, Simon Pegg, Bruce Greenwood

Rating: 3/5

Cu ”Star Trek Into Darkness”, J.J. Abrams își continuă cariera de director-for-hire, traiectorie care va culmina cu noua trilogie ”Star Wars” pe care acesta o va semna. Aș fi preferat să îl văd în continuare mai degrabă ca un regizor/producător care să continue să susțină proiecte mai personale, precum ”Cloverfield” sau ”Super 8” decât francize interminabile. Ceea ce nu înseamnă că ”Into Darkness” nu ar fi un SF regizat competent și pe placul unui public foarte numeros: nu doar fani ai serialului TV (printre care eu nu mă număr), dar și consumatori average ai blockbusterelor de primăvară-vară. 
 

”Into Darkness” mizează pe acțiune, Abrahms orchestrând a doua oră a proiecției ca un regal non-stop de împușcături, explozii și confruntări încrâncenate ale mușchilor și intelectelor. Mi s-a părut că este mai puțin umor în acest film decât în primul ”Star Trek” regizat de J.J. Abrams, iar acest lucru este un minus. Scenele care au funcționat cel mai bine în filmul anterior au fost schimburile de replici înțepătoare dintre personaje, momente care sunt foarte rare în ”Into Darkness”. Pe de altă parte, în ciuda unei distribuții fenomenale, de această dată Abrams lucrează cu un star - Benedict Cumberbatch, care dă o față nouă, updatată pentru mileniul III, unuia dintre cei mai temuți adversari ai lui Kirk și Spock. Probabil s-a dorit ca ”Intro Darkness” să aibă un ton mai întunecat, dar - în ciuda naturii personajului negativ și a jocurilor de putere care sunt puse în scenă - filmul nu atentează în niciun moment la liniștea interioară a privitorului. Până și atentatul terorist care amintește de 9/11 este tratat drept doar un alt set piece de acțiune SF. Suntem departe de disperarea, dezolarea și ambivalența care se regăsește în finalul a două clasice ale genului - ”The Empire Strikes Back” și ”Wrath of Khan”.
 

Este păcat că, pe măsură ce bugetele cu care Abrams lucrează se măresc și succesul la public al filmelor sale crește, ambițiile sale artistice/creative diminuă. De exemplu, ”Into Darkness” ne este prezentat în 3D, fără să simțim vreun moment că acest gimmick ar fi justificat de această dată, jocul dintre decoruri și lens flares de la bordul navei Enterprise nefiind de ajuns pentru a explica de ce trebuie să purtăm ochelarii negri la un film care a fost evident conceput in două dimensiuni. Mai rău este faptul că, în ciuda punctelor sale forte, filmul nu depășește nivelul unui episod de serial TV lungit la dimensiunile unui lungmetraj.

Zero Dark Thirty (SUA, 2012)

Zero Dark Thirty

(SUA, 2012)

Regia: Kathryn Bigelow

Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler, Mark Strong

Rating: 4/5

Înainte să începem, aș vrea să spun că ce s-a întâmplat cu filmul acesta și întreaga campanie de denigrare a sa ar trebui să fie inadmisibil. Nu deranjează atât de mult că așa-ziși liberali de la Hollywood și din presă au cerut boicotul filmului demonstrându-și de fapt propriile prejudecăți cât faptul că senatori și congressmeni și-au băgat nasul, intervenind politic în ceea ce nu este în sine decât un concurs pentru niște statuete aurite. Alte filme cu șanse la Oscar au fost de asemenea atacate în mod similar, inclusiv ”Lincoln”, ”Django Unchained” și chiar și ”Argo”, dar în niciun caz efectul nu a fost atât de devastator și lucrurile care s-au spus nu au fost atât de oribile. Să-mi fie cu iertare, dar să o compari pe Bigelow cu Leni Riefenstahl denotă o severă lipsă de cunoaștere a istoriei lumi și a cinema-ului.

Din punctul meu de vedere - și acum intrăm în partea de analiză propriu-zisă - ”Zero Dark Thirty” nu numai că nu sprijină tortura, dar nici măcar nu sunt sigur că susține vânarea și asasinarea lui Bin Laden. Secvența raidului final nu este prezentată ca un triumf, ci se insistă pe erorile care au avut loc (în special prăbușirea unuia dintre elicoptere) și pe victimele colaterale, precum tinerele femei care sunt eliminate de trupele Seal la fel de expeditiv precum Osama însuși. Până să ajungem însă în acest moment, personajul central al acestei drame care se întinde pe aproape o decadă este o foarte ambițioasă agentă CIA, care face din prinderea lui Osama bin Laden misiunea vieții sale și învață cum să evolueze în lumea interogatoriilor augmentate și a contraspionajului. Treptat, ea și colaboratorii săi încep din ce în care mai mult să trăiască într-o lume numai a lor, o lume a pistelor false, a informațiilor inutile obținute în camerele de tortură și a informațiilor prețioase pierdute prin dosare vechi. Într-un dintre cele mai controversabile scene ale filmului, Obama vorbește la televizor despre regăsirea valorilor morale ale Americii... Chastain & co. au părăsit demult lumea în care astfel de platitudini politice se conformează cu realitatea din teren. 

”Zero Dark Thirty” este un film de acțiune fără good guys și bad guys. Teroriștii și agenții CIA sunt toți prezentați în diferite nuanțe de gri. Bigelow se joacă cu simbolurile armatei americane și a prezenței acesteia în lume și în imaginarul colectiv al cinefililor de pretutindeni. Drapelul național este cel mai la îndemână, iar semnificația acestuia este ambivalentă atunci când îl vedem inițial arborat deasupra unei barăci în care teroriști sunt torturați, iar ulterior o vedem pe Maya (personajul central) oglindită în siluetă în biroului directorului CIA în timp ce îi prezintă acestuia planul de bătaie. ”Zero Dark Thirty” nu este nici un film patriotic, nici unul antipatriotic, dar privește directă în față realitățile unui război care este purtat din umbră și obsesiile celor care îl conduc. Iar Jessica Chastain, după vreo doi ani de apariții excepționale, ne oferă cea mai bună interpretare a anului trecut, una care ar merita recompensată cu un Oscar (not gonna happen).

Flight (SUA, 2012)

Flight

(SUA, 2012)

Regia: Robert Zemeckis

Cu: Denzel Washington, Don Cheadle, Kelly Reilly, Bruce Greenwood, John Goodman

Rating: 3/5

După o decadă întreagă în care a eșuat în lumea filmelor motion capture (în care s-a remarcat drept cel mai puțin inspirat pionier al genului), Robert Zemeckis revine la filmele cu actori în carne și oase, cu această poveste despre un pilot alcoolic, chain-smoking și drogat care evită ca prin miracol o tragedie aviatică. În aftermath-ul momentului său eroic, Whip Whitaker trebuie să își reconsidere întreaga viața, pe măsură ce dependențele sale devin din ce în ce mai greu de controlat, iar justiția începe să îi bată la ușă.

Problema principală cu ”Flight” că, odată trecută secvența extraordinară a prăbușirii avionului, filmul nu prea are unde să se ducă, decât să se înscrie în niște coordonate destul de safe și  previzibile. Și, cum este cazul la Zemeckis, adeseori povestea ajunge să fie spusă de soundtrack și nu de camera de filmat. La fel ca și în ”Forrest Gump”, câteodată unele dintre alegerile muzicale (toate cântece excepționale, de altfel) sunt mult prea evidente. De exemplu, priza finală de heroină a personajului interpretat de Kelly Reilly este acompaniat de „imnul heroinoman” Under the Bridge al celor de la Red Hot Chili Peppers, în timp ce ambele intrări în scenă ale lui John Goodman sunt anunțate de Sympathy for the Devil.

Pe de o parte, filmul prezintă cam toate comportamentele deviante care se încadrează în categoria R-rated, pe de cealaltă parte este infuzat de un straniu și nelalolcul lui ton moralizator (pseudo)creștin, care acompaniază traiectoria auto-destructivă a lui Whip și justifică deznodământul ușor forțat. Până la urmă, ”Flight” este salvat de interpretarea lui Washington, care se abandonează complet adicțiilor personajului său. Într-un Hollywood în care drogurile și violența sunt mai ușor acceptate decât fumatul, Denzel termină pachet după pachet, iar interpretarea sa este complet dedicată exceselor prin care personajul său își justifică existența.

The Last Stand (SUA, 2013)

The Last Stand

(SUA, 2013)

Regia: Kim Jee-woon

Cu: Arnold Schwarzenegger, Forest Whitaker, Johnny Knoxville, Luis Guzmán

Rating: 2.5/5

Coreenii cuceresc Hollywood-ul! Înainte ca Park Chan-wook să ne delecteze (sperăm) hitchcock-ian în ”Stoker”, iar Bong Joon-ho să ne arate ce e de fapt un ”Snowpiercer”, Kim Jee-woon (”A Tale of Two Sisters”, ”I Saw the Devil”) ne tratează cu un film de comandă: revenirea lui Arnie în ”The Last Stand”, un fel de ”Rio Bravo” updatat, stylish și fără pretenții. Acțiunea se petrece într-un orășel de la granița dintre SUA și Mexic, unde șeriful Arnie și echipa sa trebuie să oprească un șef de cartel evadat din închisoare care vrea să își croiască drum south of the border, într-un bolid care merge cu peste 300km/h și ajutat de o adevărată armată.

”The Last Stand” probabil că îi va mulțumi pe fanii care vor aprecia superficialitatea filmului și eficiența cu care acesta, în ultimele 30-40 de minute, înlănțuie secvențele de acțiune, piperate cu violență gratuită, un pic de romance și ceva comedie ușoară. Arnold are câteva one-liners care nu lasă chiar aceeași impresie asupra spectatorului ca ”I'll be back” sau ”Hasta la vista!”, însă există o replică surprinzătoare și perfect redată de Schwarzenneger, adresată direct personajului negativ: You make us immigrants look bad! Per ansamblu, ”The Last Stand” pare un exploitation din anii '70 filmat ca un film coreean cu gangsteri. Nu este un film al vremii și locului în care se petrece acțiunea, iar Kom Jee-woon cred că a fost conștient de acest lucru, ceea ce explică încercările de a-l face să pară cât mai mult ca un throwback înspre filmele mai vechi ale lui Arnie, însă fără să își nege câteva demonstrații de virtuozitate coreeană - de exemplu, urmărirea și pânda celor două Chevy-uri în lanul de porumb este atât de eficientă încât te face să uiți cât de mult product placement este pe ecran.

The Hobbit: An Unexpected Journey (SUA/Noua Zeelandă, 2012)

The Hobbit: An Unexpected Journey

(SUA/Noua Zeelandă, 2012)

Regia: Peter Jackson
Cu: Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage, Hugo Weaving, Cate Blanchett, Christopher Lee

Rating: 2.5/5

Ce îmi mai rămâne mie de spus acum despre ”The Hobbit” decât câteva impresii la rece? Dacă ești fan și vroiai să vezi filmul ăsta de câțiva ani buni, sigur l-ai văzut deja? Dacă erai curios, dar indecis, probabil tot l-ai văzut deja. Pentru mine, reîntoarcerea lui Peter Jackson în Middle Earth nu are chiar aerul primului prequel semnat de George Lucas, dar tot este un film mult prea lung, prea puțin închegat și dedicat mai degrabă materialului-sursă decât spectatorului. Iar având în vedere că mai urmează încă două părți, nu am speranțe că se vor remedia cele mai importante dintre problemele acestui prim volum. Cât despre punctele forte ale filmului, acestea sunt puține, dar ușor de identificat: imagini frumoase, efecte de top, actori de cel mai înalt calibru... și cam atât.

Recunosc că nu am fost foarte impresionat de trilogia ”Lord of the Rings”, dar am apreciat aproape toate filmele anterioare ale lui Peter Jackson pe care le-am văzut. De aceea îmi este greu să înțeleg de ce talentul său se pierde atât de ușor când trebuie să dea viață poveștilor lui Tolkien. Poate faptul că trebuie să gestioneze un buget uriaș îl face să se piardă „în detalii”, construind cu migală decoruri, efecte speciale, filmând pasionat peisajele din Noua Zeelandă natală, pierzând din vedere sufletul poveștii. În ”The Hobbit”, mi se pare, în plus, indecis, șovăielnic. Nu știe care poveste din Middle Earth să o spună, așa că înghesuie cam cinci într-una (și, evident, niciuna nu este rezolvată). Secvențele de acțiune sunt incoerente în timp și spațiu, muzica răsună triumfător pe deasupra celor mai banale conversații, iar 3D-ul nu aduce niciun plus-valoare (decât la box-office). Din păcate, nu l-am văzut în 48fps (not available in my region), dar mă îndoiesc că această tehnologie ar rezolva problemele narative pe care filmul le are.

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă. 

Upside Down (Canada/Franța, 2012)

Upside Down

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Juan Solanas

Cu: Kirsten Dunst, Jim Sturgess, Timothy Spall

Rating: 2.5/5

Cred că nu este un secret faptul că filmele SF de serie B, bine făcute și fără pretenții, ocupă un loc aparte în inima mea. Formula pare destul de simplă: îți trebuie o premisă științifico-fantastică dincolo de legile fizicii și o poveste ușor de urmărit, populistă, preferabil de dragoste. În ”Upside Down”, acțiunea se petrece pe două planete gemene (la propriu), care orbitează în jurul aceluiași soare, dar fiecare cu propriul câmp gravitațional, iar povestea de dragoste este pe un tipar arhi-cunoscut: Adam (Jim Sturgess) este din Lumea de Jos, unde stau săracii exploatați, iar Eden (Kirsten Dunst) este din Lumea de Sus, al celor privilegiați. Dar relația lor este/pare imposibilă, fiindcă fiecare „ascultă” de gravitația planetei proprii, iar dacă încearcă să își inverseze gravitația încărcându-se cu greutăți de materie din lumea cealaltă încep să ia foc în mai puțin de o oră. Asta ca să nu mai vorbim de interdicția contactelor inter-planetare. 

De la început vreau să spun că ”Upside Down” nu este chiar la nivelul celor mai reușite și mai inventive SF-uri de nișă din ultima vreme. Am vorbit deja despre ”Source Code”, care mi se pare că ar conduce detașat la această categorie, dar acest film nu reușește nici măcar să îl depășească pe ”In Time” (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere). Principala problemă în cazul de față este un scenariul slăbuț și o proastă negociere a ponderii pe care fiecare moment o are în filmul întreg. De exemplu, munca de birou al lui Adam ocupă mai mult timp decât curtea pe care i-o face lui Eden, iar câteva secvențe de acțiune încep și se termină brusc, aproape fără legătură cu restul lucrurilor care se întâmplă (de referință ar fi confruntarea în stil video game în interiorul scheletului unui zeppelin, greu se situat în timp și spațiu față de evenimentele din jur).

Un singur lucru salvează acest film - extraordinarele imagini, create prin combinarea unor peisaje și efecte digitale cu decoruri create în studio și inventivitatea vizuală a realizatorilor, care își imaginează două piscuri din două lumi diferite întâlnindu-se la câțiva metri distanță, un plonjon între două lumi sau o scenă de dragoste în care cei doi parteneri își anulează gravitația reciproc, plutind încolăciți în aer. Și ar fi nedrept să nu amintesc de Kirsten Dunst (despre care nu putem să uităm ca anul trecut a jucat într-un alt film cu un joc de planete) - rolul făcut de ea aici este mult peste ce ne-am aștepta de la un astfel de film. În scenele ei de început, arată un fel de tristețe reținută, care nu este evidentă pentru alte personaje, dar este evidentă pentru noi, spectatorii, care îi știm trecutul, pe care suntem pe cale să aflăm - deși ajungem să intuim deja din expresiile ei - că ea nu și-l mai amintește.

Skyfall (UK/SUA, 2012)

Skyfall

(UK/SUA, 2012)

Regia: Sam Mendes

Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes, Albert Finney, Bérénice Marlohe

Rating: 3/5

”Casino Royale” și ”Quantum of Solace” s-au distanțat de producțiile recente cu James Bond prin abandonarea unor trademark-uri ale acestora (Moneypenny, gadget-urile lui Q etc.) și prin adoptarea unui stil mai realist, în care Craig nu este doar o fantezie a masculinității precum Moore sau Brosnan. Pe de altă parte, faptul că cele două filme se leagă printr-un storyline despre o corporație a crimei ne face să ne gândim la „vremurile bune”, când Connery se războia cu Blofeld pe parcursul a mai multor filme. ”Skyfall” abandonează (poate doar pentru moment) acest storyline, intențiile sale - după toate aparențele - fiind să-l readucă pe Bond la epoca pre-”Casino Royale”: Adele cântă pe genericul de debut în stilul Shirley Bassey (more or less), Q este reinventat, reapar câteva gadget-uri, Bond petrece ceva mai multă vreme în birourile din Londra (unde, pe vremuri, își arunca sexos pălăria în fața secretarei Moneypenny) etc. Dar (și este un dar destul de mare), tonul filmului este mult mai melancolic decât ne-am aștepta (deși nu atinge chiar nivelurile siropoase din ”On Her Majesty's Secret Service”), bătrânețea lui Bond este pusă în discuție, un approach pe care Sam Mendes îl stăpânește destul de bine.

Primele două treimi din film sunt, totuși, destul de clasice, iar Mendes face apel - atât tematic, cât și prin structura poveștii și chiar și prin câteva aluzii vizuale - la câteva filme mai vechi cu Bond, dar și la câteva producții de acțiune recente, precum trilogia inițială cu Jason Bourne și, mai ales, ”The Dark Knight” (influență pe care, am citit ulterior vizionării, Mendes o recunoaște pe față). Dar ultimul act este ceva ce nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum într-un film cu James Bond (și nu pot să nu vorbesc despre acesta fără să menționez spoilere). Odată ce acțiunea se retrage în Scoția, la casa părintească a lui Bond (și care dă titlul filmului), filmul devine mult mai intim, concentrându-se asupra relației (ca între o mamă și un fiu, fie el și adoptiv) dintre M și Bond. Se sugerează o dimensiune a acestei relații care nu era evidentă până acum și probabil nu ar fi fost scoasă la lumină dacă Mendes nu ar fi regizat acest film. Rezultatul este creșterea intensității în momentul confruntării finale, când conacul în care se refugiază este asediat și incendiat de villain-ul blond interpretat de Javier Bardem. Operatorul-șef Roger Deakins alege o paletă de culori reținută, dar foarte expresivă, inițial doar cu câteva nuanțe de verde, albastru, maroniu, iar în momentul incendiului plusând cu portocaliu și roșu (secvențe care amintesc de conductele de țiței incendiate dintr-un film subapreciat al lui Mendes, ”Jarhead”).

Trebuie să recunosc că nu am fost foarte impresionat de prima parte a filmului și, poate cu excepția câtorva cascadorii, nu am simțit nimic din „magia” celor mai bune filme cu Bond pe care le-am văzut (și care găsesc combinația perfectă de acțiune, umor și fantezie). Finalul este de asemenea destul de clumsy, redescriind parametrii inițiali ai relației dintre M, Bond și Moneypenny („surpriza” reapariției acesteia se anticipează de la o poștă, and it ain't pretty). Rămâne doar acel ultim act senzațional, care dacă ar fi prezentat separat nu ar fi recunoscut ca făcând parte dintr-un film cu Bond. Nu sunt sigur ce vrea să fie acest ”Skyfall”, dacă vrea să ne ducă înapoi în trecut (când lucrurile erau ușoare pentru Bond) sau înspre un viitor ceva mai zbuciumat sau dacă vrea pur și simplu să facă din Bond un personaj ceva mai uman. Sper ca Mendes să regizeze și următorul film cu Bond și să nu-l facă doar by-the-numbers. Calea pe care a pornit cu ”Skyfall” este vagă, dar poate să ajungă la o destinație neașteptată (atât pentru fani, cât și pentru curioși ocazionali ca mine).