Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini

(Italia/Franța/Belgia, 2014)

Regia: Abel Ferrara

Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 

Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.

„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

Adieu au langage (Franța, 2014)

Adieu au langage

(Franța, 2014)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Héloise Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdeli, Richard Chevallier, Roxy le chien

În cazul lui Godard, este întotdeauna greu să separi filmele sale de omul din spatele lor, acest personaj (folosesc termenul intenționat) dificil, pe cât de slobod la vorbă pe atât de opac în discurs. Îmi amintesc un interviu despre „Film socialisme” în care arăta de-a dreptul caricatural, cu un trabuc supradimensionat atașat la figura-i. Evident, au fost 10 minute irosite, pentru că nu a spus nimic relevant. La patru ani după ”Film socialisme” (film care pare profetic, avand în vedere ce s-a întâmplat cu vasul de croazieră pe care se petrece jumătate din acțiunea filmului), Godard revine în competiție la Cannes cu „Adieu au langage”, care deja a fost primit cu aplauze și cu zvonuri de Palme d'Or în final de carieră. 

Experiența mea cu „Adieu au langage” a fost cu siguranță diferită decât cea a entuziaștilor de pe „croazetă”. Într-una din cele mai mici săli, plină pe o treime, ale unui uriaș multiplex parizian, primele 30 de minute ale filmului mi-au provocat o durere de cap cum niciun alt film 3D nu a reușit până acum. În afară de cele douî momente în care sunt suprapuse două imagini complet distincte (pentru că... experiment!), există o grămadă de secvențe în care este aproape imposibil să focalizezi imaginea, ceea ce este mai puțin un semn că sunt în fața unui mare artist decât semnul unui accident vascular cerebral acut. Până la urmă, vederea se mai obișnuiește și Godard o lasă mai moale cu șmecheriile. Iar pe ecran începe să se închege un fel de narațiune: un bărbat, o femeie, o relație cu suișuri și coborâșuri și un câine (Roxy) care devine însoțitorul lor.

Trebuie să recunosc că începutul filmului mi s-a părut răutăcios (glumițe ieftine despre telefoane inteligente, parodii exagerate după filme cu gangsteri), iar apoi de-a dreptul disprețuitor față de restul omenirii - această mizantropie exprimată prin citate din scriitori și filosofi este cea mai alienantă trăsătură a cinema-ului recent al lui Godard. Este evocativ faptul că privirea îmi era atrasă mai degrabă de imaginile din Dr. Jekyll & Mr. Hyde sau Metropolis de pe televizorul celor doi amanți decât de ce fac aceștia în prim-plan (dar poate că asta e și ideea). Tocmai de aceea a fost ușor surprinzător să constat cum o oarecare melancolie se insinuează în a doua jumătate a proiecției, iar camera (camerele) de filmat ale lui Godard ies în natură, urmărind un câine explorator, cu Simfonia a VII-a a lui Beethoven pe fundal. Momentul-cheie este acela în care este invocat un citat din Monet (unul dintre puținii autori care chiar este numit), îndemnând la întoarcerea la natură și la „a picta ceea ce nu vedem”. Pentru mine, acesta e fost punctul care mi-a permis accesul dincolo de montajul aleator și lipsa structurii narative, să încep să apreciez ceea ce face Godard aici și să nu văd „Adieu au langage” ca pe un simplu truc 3D sau ca pe o lecție de morală. 

Am citit unele critici care ridicau în slăvi filmul și chiar îl comparau cu unele dintre landmark-urile istoriei cinematografiei. Să fie clar, totuși, „Adieu au langage” nu este „Omul cu aparatul de filmat”. În afară de faptul că se joacă un pic cu tehnologia 3D (mai mult așa... la mișto), Godard nu ne arată ceva cu adevărat nou față de ce a făcut în ultimii 30 de ani. Dar acesta este unul dintre eforturile sale mai consecvente din ultima vreme, probabil cel mai bun film semnat JLG de la „L'eloge de l'amour” încoace. 

Rating: 3.5/5

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

La chambre bleue (Franța, 2014)

La chambre bleue

(Franța, 2014)

Regia: Matthieu Amalric

Cu: Matthieu Amalric, Stéphanie Cléau, Léa Drucker

Rating: 3.5/5

Prezentat la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, dar lansat deja simultan în cinematografele din Franța (ceea ce cam contravine cu menirea secțiunii), „La chambre bleue” este returul lui Matthieu Amalric în spatele camerei de filmat, la patru ani după „Tournée” (premiu de regie Cannes 2010, vezi și aici). La originea sa stă un roman polițist de Georges Simenon, în care doi amanți, sunt acuzați că și-au otrăvit soții pentru a putea fi împreună. Amalric (cu aportul cu siguranță foarte important al lui Stéphanie Cléau, co-scenaristă și co-protagonistă) decide însă să nu urmeze schema clasică de thriller (à la ”The Postman Always Rings Twice”), abordând povestea din unghiul său cel mai intim și alegând un stil poetic, impresionist.

Scena de deschidere impresionează, cu imaginile repetate de trupuri goale, după și în timpul actului sexual și gros-plan-uri cu mușcături pasionale, picuri de sânge prevestitori și detalii de tapet albastru. Euforia îndrăgostiților este curmată brusc de spaima irațională care îl cuprinde pe El, după ce îl surprinde pe soțul amantei sale pe trotuarul din fața camerei de hotel în care se găsesc amanții. Fuga și decizia bărbatului de a pune capăt relației (și de a se dedica soției și fetei sale) antrenează o serie de evenimente care culmină cu aducerea celor doi în fața judecătorilor. Devine evident, încă din primele 10 minute, odată ce filmul își dezvăluie structura de tip flash-back, că nu o să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, precum într-un roman polițist veritabil. Ultima secvență, la tribunal, care este o adevărată anti-teză a secvenței de deschidere (inclusiv cu tapet albastru pe pereți) ne ațâță cu toate variantele posibile (Julien este vinovat, dar minte / Amanta i-a înscenat crima lui Julien / Soacra amantei i-a înscenat pe amândoi etc.) 

Incertitudinea finalului reflectă starea de spirit al lui Julien pe întreg parcursul filmului. Deși încearcă să pună stăpânire pe propriul viitor, luând o decizie categorică, el nu este niciodată cu adevărat capabil să-și croiască propriul destin. Amanta, familia, relațiile de afaceri - toate acestea nu îl lasă să fie el însuși. Până la urmă, nu aflăm foarte multe despre acest Julien Gahyde, despre cine este el și ce vrea de la viață, dar asta pentru că nici el nu se cunoaște foarte bine. Cel puțin până când își acceptă soarta în final, după o serie de evenimente la care probabil nu a contribuit deloc. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Journey to the West (Franța/Taiwan, 2014)

Journey to the West / Xi you

(Franța/Taiwan, 2014)

Regia: Tsai Ming-liang

Cu: Lee Kang-sheng, Denis Lavant

Rating: 4.5/5

În scurtmetrajul lui Tsai Ming-liang, Walker (2012), Lee Kang-sheng, unul dintre actorii săi preferați, interpreta un călugăr budist care se plimba, in super slow-motion, printre mulțimea grăbită de pe străzile din Taipei. După doi ani de zile, călătoria pas cu pas pre să fi ajung în Marsilia, unde lui Lee i se alătură Denis Lavant. Filmul, de doar 55 de minute și compus in ceva mai mult de o duzină de cadre, începe cu un close-up al feței ridate, crestate a actorului francez, o imagine a unui om epuizat. Urmează câteva imagini cu călugărul budist plimbându-se printre locuitorii „pestriți” ai Marsiliei - uneori filmat de la distanță, parcă de o cameră ascunsă, alteori în prim-plan, iar trecătorii interacționează nu numai cu el (care pare imperturbabil), dar și cu echipa de filmare, întrebând dacă este ok să treacă sau să își facă o poză cu ciudatul străin. 

Secvența culminantă a primei părți a filmului vine după vreo 20 de minute, durează cam un sfert de oră și îl prezintă pe Lee coborând un escalier foarte circulat - mișcările aparatului de filmat sunt imperceptibile, iar fiecare pieton care apare pare să aibă o cu totul altă reacție la ceea ce se întâmplă (merită amintit momentul, de-abia audibil, în care un bărbat necunoscut îi explică unei fetițe fascinate de această întâlnire că „monsieur”-ul este budist). După aceea, fără să fim preveniți, fără ni se arate cum s-au întâlnit sau cum de s-a decis și Denis Lavant să se apuce de plimbat cu încetinitorul, îi vedem pe cei doi, unul după altul, epatând clienți unei cafenele și ceilalți trecători de pe o străduță pietonală, într-un super plan-secvență. Lee și Lavant se sincronizează perfect, iar pentru actorul francez acest moment este anti-teza fizică a celebrei secvențe de dans/fugă din Mauvais sang.

Journey to the West a fost prezentat în secțiunea (necompetitivă) de filme experimentale a festivalului de la Berlin. Iar Tsai, cu siguranță, experimentează cu tot ce se poate - cu actorii săi, cu structura „narativă”, cu coloana sonoră și nu în ultimul rând cu aparatul de filmat. Vizual, Journey to the West este plin de surprize, de la superbul prim-plan de deschidere, atât de intens și de aproape de visage-ul protagonistului, până la imaginea finală, cu capul în jos, în care furnicarul din centrul pietonal al Marsiliei este personajul principal, iar Lee Kang-sheng de-abia este perceptibil într-un colț al ecranului. Documentar experimental, studiu antropologic, showcase pentru doi actori foarte talentați și multe altele într-un singur pachet, Journey to the West  este un candidat serios la titlul de filmul anului!

Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

La fille du 14 juillet (Franța, 2013)

La fille du 14 juillet

(Franța, 2013)

Regia: Antonin Peretjatkot

Cu: Vimala Pons, Grégoire Tachnakian, Vincent Macaigne, Marie-Lorna Vaconsin

Rating: 4/5

Unul dintre filmele pe care le-am ratat la Festivalul Filmului Francez în toamnă este o comedie nebună, care nu are egal în peisajul cinematografic actual. În termeni foarte largi, este un road movie pe un scenariu de tip screwball, în care celor doi protagoniști, îndrăgostiții „Truquette” (Vimala Pons) și Hector (Grégoire Tachnakian), le este întârziată consumarea relației de diferite caramboluri absurde, totul pe fondul unei crize economice acutizate.

Stilul lui Peretjatko (debutant în lung-metraj) este liber, influențat de nouvelle vague, atât în ceea ce privește laxitatea narațiunii (flashback-uri, dematerializări spațio-temporale, inserturi digresive etc.), dar și o anumită nostalgie a imaginii și o paletă de culori care ne amintește de filmele lui Godard de la mijlocul anilor '60 - 2 ou 3 choses que je sais d'elle și Week End în special. De la acesta din urmă împrumută câteva dintre temele „revoluționare” și unele apariții bizare - polițiști care se comportă ca gangsteri, diferite gherile și vigilantes etc. Totuși, „La fille du 14 juillet” este mai degrabă un film chic, decât unul subversiv sau măcar angajat politic, iar mărturie stau în acest sens atenția extraordinară acordată scenografiei și alura faux-publicitară a unor secvențe (precum finalul, în care aproape ne așteptăm să apară George Clooney și să facă reclamă la o tărie). Ceea ce nu înseamnă că unele observații de ordin social nu sunt spot-on sau că gag-urile nu ar fi excelente (precum cel în care televizorul anunță că Sarkozy a fost reinstalat la putere pentru a face față escaladării protestelor).

Cum se înscrie „La fille du 14 juillet” în anumite tendințe cinematografice actuale mi-e greu să spun. De asemenea, nu pot să anticipez cât de mult va persista în memoria colectivă. Pentru moment, este însă un film extraordinar de amuzant, care se derulează la viteză supersonică și care dă dovadă de o rară inventivitate narativă și vizuală. Distribuția este excelentă (pe lângă Pons și Tachnakian, să nu uităm și de Vincent Macaigne), iar acesta este probabil unul dintre cazurile rare în care buna dispoziție evidentă din timpul filmărilor se transmite și publicului, care rămâne fermecat de extraordinara desfășurare de forțe de pe ecran.

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Nymphomaniac: Volume I (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume I

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia și Scenariul: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBoeuf, Christian Slater, Uma Thurman

Rating: pending...

Cred că nu mă înșel dacă afirm că pentru generația de cinefili căreia îi aparțin (și probabil și pentru alte două generații, înainte și după aceasta), Lars von Trier este ceea ce Fellini, Bergman sau Antonioni erau pentru părinții noștri. Și anume unul dintre cei mai lăudați regizori europeni, membru al unui exclusivist arthouse powerhouse, controversat, dar a cărui integritate (artistică, cel puțin) nu poate fi pusă la îndoială și a cărui fiecare nou film este așteptat cu sufletul la gură, atât de fani, cât și de detractori. Mai mult, este unul dintre puținii autori de filme de artă ale cărui pelicule au fost distribuite în mod regulat pe ecranele din România (cel puțin în ultimii 15 ani or so). Campania de promovare a lui ”Nymphomaniac” a fost, cred, fără precedent. Clipuri teaser lansate la intervale regulate, postere minimaliste (cele două paranteze foarte sugestive sunt o capodoperă în sine) și un trailer „târziu”, cu Rammstein pe fundal. Filmul ajunge la noi (la fel ca în majoritatea țărilor), nu în varianta „integrală” de 5 ore, ci în două părți a câte aproximativ 2 ore, într-o variantă ușor prescurtată, dar și cenzurată. 

Îmi vor păstra verdictul final după ce voi vedea și a doua parte (care are premiera stabilită pe 7 februarie) și probabil voi mai avea ceva de spus și după eventuala vizionare a unui director's cut. Dar câteva aprecieri trebuie consemnate. În primul rând, nu pot să nu observ că fantoma lui Kubrick bântuie din când în când acest film (de ex: von Trier începe à la ”2001”, cu ecranul negru, iar valsul lui Shostakovich din ”Eyes Wide Shut” se aude de mai multe ori pe parcurs). În al doilea rând, după două filme destul de depresive, deprimante, pesimiste și împovărate precum Antichrist și Melancholia și cunoscându-i antecedentele din perioada Dogma (mai ales Idioții și Breaking the Waves), nu mă așteptam ca von Trier să ne ofere un film amuzant, cald, ocazional trist și (cel puțin până la proba contrarie care ar putea veni în partea a doua) onest. Vizual, este jucăuș și provocator, iar - la o săptămână după ”The Wolf of Wall Street” - mă bucur să văd că cei mai inspirați regizori ai momentului nu se mai simt limitați de un aspect ratio sau de vreun stil de montaj și își lasă imaginația să zburde pe ecran.

În esență, filmul este o serie de confesiuni pe care Joe (Charlotte Gainsbourg) le face lui Seligman (Stellan Skarsgård), după ce acesta o găsește bătută pe o alee lăturalnică. Cele cinci capitole, cinci povești morale, sunt destul de distincte stilistic și tonal (de la euforia capitolului I, în care Joe își deapănă primele aventuri sexuale, până la spitalul Berman-esque al episodului intitulat ”Delirium”). Însă discrepanța dintre ele este atenuată de secvențele în care Gainsbourg și Skarsgård discută. Aceste lungi scene dialogate, back-and-forth, sunt superb negociate de către von Trier, care reușește să nu le facă să pară plictisitoare, fie și când le filmează ca un simplu champ-contrechamp. Asocierile pe care personajul lui Skarsgård le găsește, comparând poveștile lui Joe cu arta pescuitului sau cu structura muzicii lui Bach sunt adevăratul deliciu al acestui film. Cei doi interpreți simulează o relația pacient - terapeut, iar dialogurile sunt un joc prin care aceștia se provoacă și de dezvăluie unul celuilalt.

Acest prim volum este un film frumos, iar mie cel puțin mi-a plăcut foarte mult. Sper că partea a doua să răspundă la unele întrebări care mi-au rămas (de exemplu: de ce are Seligman, evreul anti-sionist și nepracticant, o icoană creștină în casă?) și să fie la fel de proaspătă și inventivă.

The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante.