Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

Jodaeiye Nader az Simin (Iran, 2011)

Jodaeiye Nader az Simin

(Iran, 2011)

Regia: Asghar Farhadi

Cu: Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Sarina Farhadi

Rating: 3.5/5

Am scris deja despre „Nader și Simin, o despărțire” pe scurt aici, dar consider că merită câteva cuvinte în plus. Răsfățat la Berlin (Ursul de Aur, plus câte unul de Argint pentru ansamblul masculin, respectiv feminin de interpreți), filmul lui Asghar Farhadi spune povestea unui cuplu iranian pe cale de a se destrăma care încearcă să facă ce e mai bine pentru fiica lor de aproximativ 13 ani, Termeh. Însă divorțul este amânat pentru că tatăl este implicat într-un alt proces, în care este acuzat că a provocat avortul lui Razieh, o femeie pe care o angajase să aibă grijă de tatăl său bolnav de Alzheimer. Procesul încinge spiritele, iar toate personajele (patru adulți și o fată) mint sau ascund adevărul pentru a ieși cu fața curată. Termeh este singura care încearcă să își determine părinții să spună adevărul și să lase orgoliile la o parte.

„O despărțire” este o dramă foarte exactă și foarte bine scrisă. Forța ei vine din replici, gesturi, mimică (se vede care personaj are un poker face bun și care nu), dar și din modul în care sunt compuse cadrele și montajul inteligent (aparent, scenele se înlănțuie în ordinea logică, dar elipsele dintre unele dintre ele se dovedesc foarte importante în economia finală a procesului). Mai mult, însă, filmul face o radiografie a societății iraniene contemporane, punând în scenă personaje din medii sociale diferite, de toate vârstele, în situații extreme. Punând în discuție problemele de justiție, religie, educație chiar și sănătate, filmul își sufocă ușor personajele sub „greutatea” subtextelor, iar suprapunerea conflictelor, care toate se desfășoară pe mai multe fronturi (Nader vs. Simin vs. Termeh și Nader vs. Razieh vs. soțul acesteia) împinge relația principală a filmului (formulată de titlul) undeva la periferia poveștii. Nu consider că a fost cea mai fericită idee, dar mi-a plăcut faptul că, în consecință, Termeh a devenit pivotul filmului, în jurul căreia se petrec toate evenimentele asupra cărora ea nu are niciun fel de control.

În ciuda neajunsurilor sale, „Nader și Simin, o despărțire” este un film de două ore care te ține cu sufletul la gură pe toată perioada sa, încât în unele momente ai putea jura că ai de a face cu un thriller în care adevăratul criminal trebuie prins și judecat și nu cu o dramă „de interior” despre un cuplu care se desparte.

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

Copie conforme (Franța/Italia/Iran, 2010)

Copie conforme

(Franța/Italia/Iran, 2010)

Regia: Abbas Kiarostami

Cu: Juliette Binoche, William Shimell

Rating: 3.5/5

Această coproducție este regizată de un iranian, are ca protagoniști un englez și o franțuzoaică, iar acțiunea se petrece în Italia. Într-adevăr universal, filmul de față este primul lungmetraj de ficțiune pe care Abbas Kiarostami îl realizează în afara Iranului. Și, odată cu mutarea, reununță la amatori și la abordările extreme asupra artei cinematografice din celelalte filme ale sale (mai ales ”Ten” și ”Shirin”). Astfel, ”Copie conforme” pare un joc, parcă inspirat de ”Viaggio in Italia” de Rossellini: un scriitor și o franțuzoaică care locuiește în Italia alături de fiul său petrec o zi împreună, deși nu se cunosc de dinainte, vizitând Toscana rurală. De la un punct, însă, odată ce proprietara unei cafenele presupune că sunt căsătoriți, cei doi încep să se prefacă că sunt un cuplu adevărat și petrec restul zilei de ca și cum ar fi soț și soție de 15 ani, certându-se pentru nimicuri, aducându-și reproșuri, exagerând, gesticulând și - foarte important - împărtășind o stranie familiaritate unul cu celălalt.

”Copie conforme” jonglează cu noțiunile de „copie fidelă” (posibil titlu pentru o eventuală ieșire a filmului în cinematografele românești), „original” și cum percepția omului modifică sensurile acestora. În film, personajul masculin este un scriitor care tocmai a scris o carte despre cum sunt privite copia și originalul în artă. Iar filmul însuși începe să se joace cu ideea aceasta, nu numai prin faptul că cei doi ajung să interpreteze o copie a unui cuplu adevărat, dar sondând însuși natura cinematografului: nu toate relațiile dintr-un film sunt copii ale unor relații din realitate? cât de mult trebuie să căutăm ca să găsim un model cu adevărat original? etc. Cu toate acestea, citatele directe din alte filme sunt rare. O conversație în patru (alături de un cuplu „real”) despre semnificația unei statui care înfățișează un bărbat și o femeie (pe care nu o vedem în întregime) amintește de „Anul trecut la Marienbad”, de Alain Resnais, iar o scenă în care „cuplul” călătorește cu mașina pare sustras de Kiarostami din ”Ten”, propriul său film. Dar cam atât...

Juliette Binoche a primit premiul de interpretare la Cannes anul acesta. Este o alegere interesantă, deși poate oarecum prefigurată înainte ca filmul să fie văzut. Ca și co-star-ul ei (baritonul englez William Shimell), Juliette Binoche joacă intenționat prost în unele scene, over-acting-ul devine regulă în a doua parte a filmului, iar cei doi își joacă scenele cu umor, stângăcie și naturalețe, dar spectatorul nu e niciodată sigur cât din ceea ce fac este plănuit și regizat și cât este rateu. Dar dacă Kiarostami pare să lase lucrurile în voie în ceea ce privește jocul actorilor, el rămâne destul de concentrat asupra stilului. De data aceasta, el alege în principal cadre lungi, fluide, dar folosește (din nou) cadrul fix pentru a obține un efect mai puternic al unor scene (de exemplu, cearta falsă de la restaurant, în care cei doi sunt filmați frontal). Și mai este un lucru interesant: unele cadre fixe încep ca prim-plan-uri, dar apoi actorul se dă la o parte, iar cadrul se dovedește mai larg. Exemplu perfect este finalul, în care bărbatul se privește poate în oglindă, apoi pleacă, iar noi vedem perspectiva orașului prin fereastra din spatele său. Iar apoi începe genericul de final, care se derulează doar în această fereastră, nu și în restul cadrului, de parcă am privi un film prin intermediul altuia.

”Copie conforme” este departe de a fi o capodoperă, dar este un film original, o joacă cu idei care este undeva la jumătate între travelogul romantic Hollywood-ian și filmul de artă europea, îmbrățisând clișeele, dar refuzând ordinarul. Chiar dacă îi lipsește atât cadența, cât și viziunea, filmul este frumos... Inutil, dar frumos...