Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Le Havre (Finlanda/Franta/Germania, 2011)

Le Havre

(Finlanda/Franța/Germania, 2012)

Regia: Aki Kaurismäki

Cu: André Wilms, Blondin Miguel, Jean-Pierre Darroussin, Kati Outinen, Pierre Étaix, Jean-Pierre Léaud

Rating: 2/5

„Le Havre” este o fabulă în care mesajul pare să fie scris cu litere mari pe fiecare cadru din film. Povestea, plasată în portul din nordul Franței, reunește un tânăr clandestin african care încearcă să ajungă la Londra cu un bătrân ageamiu pe nume Marcel Marx care lustruiește pantofi în gări, dar care este destinat să îl ajute pe imigrant să își ducă călătoria la bun sfârșit. Pe lângă ei, o adunătură de personaje bizare, melodramatice - femei cu fețe triste și bărbați cu părul lung și țigara în colțul gurii, plus un polițist foarte simpatic și anacronic, interpretat fără prea mult efort de Jean-Pierre Darroussin. Lor li se adaugă, infiltrați, două nume mari ale cinematografiei franceze de demult: Pierre Étaix (care joacă un medic) și Jean-Pierre Léaud (care vrea să fie un fel de colaboraționist... nu sunt sigur care este metafora, dar nici nu vreau să mă gândesc prea mult la acest lucru).

Aki Kaurismäki are, cu siguranță, un stil al său propriu. Cinematografia sa este absurdă, face apel la fantezie în locul realismului crud. Totuși, dacă ar fi să analizăm acest film, approach-ul lui Kaurismäki nu funcționează prea bine. Prima scenă a filmului este o reglare de conturi, care se petrece offscreen, acolo unde se uită batrânul care tocmai i-a lustruit pantofii victimei și prietenul său vietnamez. Care este scopul acestui moment? În afară de faptul că pare să poziționeze filmul în genul parodiei după filmele cu gangsteri ale anilor '60-'70 (gen Melville), acest moment nu mai este readus în discuție în niciun moment. După care urmează scena absolut ridicolă în care grupul de imigranți din care face parte și Idrissa (personajul nostru secundar) sunt descoperiți într-un container dat jos de pe un vapor. Polițiștii își îndreaptă mitralierele asupra lor, dar Idrissa se ridică și fuge pur și simplu. Iar restul filmului ne face să credem că aceasta este marea problemă a autorităților, să îl hăituiască pe acest mic fugar, de parcă filmul chiar ar fi un thriller și nu un basm marxist de mână a doua.

Personajele cu inimi de aur ale acestui film trăiesc în niște decoruri frumoase, care par îndepărtate de lumea cinică în care se petrece de fapt acțiunea. Nu există ură sau criminalitate în acest ghetou de ani '30, doar melancolie și dorința de a-i ajuta pe ceilalți. În rest, lipsa de idei este mare. Fiindcă povestea este subțire, îi sunt necesare apendici, fiecare personaj primind un sub-plot: nevasta lui Marcel (Kati Outinen) are cancer, polițistul și chelnerița au un trecut comun etc. La final, ne este oferit chiar și un pic de concert footage (vreo 3-4 minute, chiar), pentru că... de ce nu? Când filmul nu este melodramatic, este de-a dreptul ridicol.

Ariel (Finlanda, 1988)

Ariel

(Finlanda, 1988)

Regia: Aki Kaurismäki

Cu: Turo Pajala, Susanna Haavisto, Matti Pellonpää

Rating: 3.5/5

Acest relativ scurt film de la începutul carierei lui Aki Kaurismäki îl are ca personaj principal pe Taisto Kasurinen (Pajala), un miner care trece aparent indiferent și cu demnitate printr-o serie de evenimente nefericite: mina la care lucrează se închide, tatăl său se sinucide, este jefuit, nu poate să își găsească o slujbă stabilă și, într-un final este nevoit să își vândă mașina, singurul bun care i-a mai rămas. O cunoaște însă și pe Irmeli Pihlaja (Haavisto), divorțată cu un copil, care îi va deveni tovarășă de viață, nu înainte însă ca Taisto să fie arestat și închis pentru o crimă pe care nu a comis-o și să evadeze spectaculos alături de colegul său de celulă, Mikkonen (Matti Pellonpää, vezi și ”Night on Earth”). În final, Tiasto, Irmeli și băiatul acesteia se îmbarcă clandestin, în direcția Mexic, pe o navă numită Ariel. 

Seducător și eficient prin simplitatea sa, ”Ariel” este filmul care îl lansează pe Kaurismäki și este poate cel mai elocvent exemplu al stilului regizorului finlandez. Minimalist, absurd, uman, onest și politic, dar nu înfuriat, Kaurismäki exprimă cel mai bine în cinema dreptul oricărui om de a trăi prin ceea ce este. Dacă v-a plăcut „Omul fără trecut” (”Mies vailla menneisyyttä”, 2002, ultimul său film care a ajuns și pe plaiurile mioritice), atunci ”Ariel” este o recomandare absolută.

Videocracy (Suedia/Danemarca/Finlanda/UK, 2009)

Videocracy

(Suedia/Danemarca/Finlanda/UK, 2009)

Regia: Erik Gandini

Cu: Silvio Berlusconi, Lele Mora, Fabrizio Corona

Rating: 2/5

În ciuda avalanșei de țări producătoare, acest documentar - narat într-o engleză stricată de autorul documentarului - investighează legăturile dintre succesul politic al italianului Berlusconi și monopolul pe care televiziunile sale (mai bine zis, cele care au fost ale sale) le au pe piața audio-vizualului în Italia. Sau, mai bine zis, asta ne spune filmul că vrea să facă, fiindcă în realitate, filmul se transformă repede într-o paradă ieftină de aspiranți la celebritate (gen concurenți la „Noră pentru mama”), impresari, producători de televiziune și vedete de o noapte pe care Dan Diaconescu nici măcar nu le-ar băga în seamă (mai ales acum, când vrea să devină și el un mic Berlusconi). 

Deși este corect în prezentarea mentalității publicului italian și se străduie să fie construiască argumente, ”Videocracy” este mult prea lungit și nu convinge absolut deloc că succesul lui Berlusconi ar fi datorat manipulării pe care acesta o conduce în presă, cu atât mai mult cu cât sunt omise perioadele în care acesta nu a fost la putere, precum și multe scandale în care Berlusconi a fost implicat și care au început chiar în presa italiană. Și, mai mult, nu se spune nimic despre celelalte afaceri ale lui Silvio, despre Inter, despre imobiliare, despre edituri... numai televiziunea și ziarele de scandal; și nici despre talentul său oratoric (care trebuie să existe, căci altfel nu ar fi păcălit pe nimeni).

Per ansamblu, totuși, filmul m-a făcut să ma simt bine... Căci deși la noi e mult mai rău ca la ei, măcar la noi nu a prins faza cu patronul de echipă de fotbal președinte, sunt câteva posturi care critică președintele de dimineața până seara și în reluare noaptea (ceea ce nu înseamnă că ar fi „libere”), iar lumea a descoperit internetul, așa că nu trebuie să folosească televizorul ca principala sursă de informare. În plus, finalul oferă câteva date care ar trebui să fie stupefiante pentru italieni: indexul libertății presei îi clasează pe locul 77 (nu mai este valabil pentru 2009, când au ajuns pe 49), iar cel al egalității între sexe pe locul 84, în timp ce 80% dintre italieni se informează în principal de la televizor.