Showing posts with label mystery. Show all posts
Showing posts with label mystery. Show all posts

Monday, July 2, 2012

Twixt (SUA, 2011)

Twixt
(SUA, 2011)


Regia: Francis Ford Coppola
Cu: Val Kilmer, Elle Fanning, Bruce Dern, Ben Chaplin, Tom Waits

Rating: 3/5

Garantat, Coppola este departe de vremea în care rupea gura târgului și se impunea drept unul dintre cei mai talentați și distincți regizori ai generației sale. Ultimele sale trei filme, însă, venite după o pauză destul de lungă cauzată de eșecul proiectului Megalopolis, se constituie ca o bizară trilogie, Coppola devenind propriul producător, scenarist și finanțator. ”Youth Without Youth” (după nuvela cu același nume de Mircea Eliade), ”Tetro” și acum ”Twixt” sunt trei filme care au devenit progresiv mai personale și mai experimentale, a căror recepție a fost cel puțin mixtă - pe imdb, nici unul nu are peste media 7.0, în timp ce Cahiers du Cinéma le-a pus pe fiecare pe copertă și le-a tratat ca pe evenimente. În ceea ce mă privește, nu mi-a plăcut „Tinerețe fără tinerețe” (mult prea încărcat din dragoste față de nuvela-sursă), dar am fost ulterior sedus de atmosfera sud-americană și de jocul lui Vincent Gallo (la limita miscasting-ului) din ”Tetro”.


”Twixt” începe suspect de asemănător cu un film bazat pe o nuvelă de Stephen King. Un narator (Tom Waits) povestește despre o localitate stranie, în care imediat își face apariția un scriitor de romane horror de mâna a doua pe nume Hall Baltimore (Val Kilmer), evident alcoolic și cu o traumă în trecut pe deasupra. Lucrurile se precipită însă destul de repede și trei fire narative distincte se descriu: 1. un șerif local (Bruce Dern) care investighează crima unei tinere fete și îi sugerează autorului ideea unui roman; 2. o stafie pre-teen (Elle Fanning) care îi bântuie visele scriitorului și îl îndeamnă să rezolve un mister de acum mulți ani și 3. Edgar Allan Poe (Ben Chaplin) însuși își face apariția, ghidându-l pe Kilmer prin labirinturile multiplelor mistere.


Dacă în ”Tetro” Coppola vorbea despre relațiile din familia sa, imaginându-și un tată și doi fii aflați în competiție, ”Twixt” este o încercare de a vorbi despre cea mai mare dramă din viața sa, moarta fiului său Gian-Carlo într-un accident. Scena revelației din ”Twixt”, extraordinar de frumoasă, în care amintirile personajului lui Kilmer sunt proiectate pe cursul unei ape, povestește o întâmplare care se suprapune perfect peste ceea ce s-a întâmplat în viața reală. Printr-un complex procedeu de mise-en-abime, Coppola găsește o paralelă între literatura lui E.A.Poe, care este construită din pierderea soției sale la o vârstă fragedă și propriul său film, prin intermediul lui Hall Baltimore, bântuit și el de o dramă asemănătoare. Este cel mai personal film al regizorului.


Iar pentru final, doar două aspecte vreau să mai scot în evidență. În primul rând, nu trebuie uitat este că Francis Ford Coppola este un om rafinat, a cărui cultură este vastă și depășește sfera destul de limitată a cinematografului. Amator și cunoscător de literatură, muzică și vinuri (printre altele), el trebuie totuși iertat pentru apelul la melodramă și la efecte care sunt borderline kitsch, din ce în ce mai frecvent în filmele sale. Cel mai probabil, având libertatea de a face ce vrea pe un buget mic și urmându-și propriile reguli, Coppola experimentează în continuu, nu întotdeauna cu succes. În al doilea rând, trebuie să salutăm a treia colaborare consecutivă dintre Coppola și Mihai Mălaimare jr., tânărul director de imagine descoperit în România cu ocazia filmărilor la „Tinerețe fără tinerețe”. Acesta este cel puțin pe jumătate responsabil de look-ul filmelor lui Coppola și trebuie admirat pentru versatilitatea cu care folosește digitalul (chair dacă, cel puțin pentru mine, rezultatul nu este tot timpul unul plăcut ochiului). Viitorul său film, însă, este ”The Master”, deja foarte controversatul lung-metraj al lui Paul Thomas Anderson, care a fost filmat într-un format cu totul diferit - 65mm și pe care îl așteptăm cu nerăbdare din mai multe motive.

Sunday, July 1, 2012

Hodejegerne (Norvegia/Germania, 2011)

Hodejegerne
(Norvegia/Germania, 2011)


Regia: Morten Tyldum
Cu: Aksel Hennie, Synnøve Macody Lund, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3.5/5

Filmele norvegiene pe care le-am văzut în ultima vreme au reușit să îmi intre în grații. Anul trecut, ”Troll Hunter”, sub masca unui horror found-footage, se dovedea a fi o satiră socială destul de isteață, iar recentul câștigător de la TIFF, ”Oslo, 31 august” este un portret foarte bine realizat al alienării unei anumite clase sociale. În urma lor vine și ”Vânătorii de capete”, un film cu mai puțin substrat, dar plin de trucuri hitchcock-iene, care își propune să demonteze thriller-ul modern, așa cum este el făcut la Hollywood. Filmul începe destul de convențional, cu Roger, un scund căutător de talente care este și hoț de tablouri (Aksel Hennie, probabil cel mai bine cunoscut din ”Max Manus”), căruia i se ivește șansa de a da o mare lovitură (în cea de a doua carieră). Lucrurile se complică însă destul de repede, odată cu apariția în scenă a lui Clas (Nikolaj Coster-Waldau), un client de-al lui Roger, care întâmplător, este posesorul unui tablou de mare valoare, amantul soției lui Roger și un fost soldat antrenat în misiuni de urmărire și eliminare de teroriști. Înfruntarea dintre acești doi vânători de capete (în cele două sensuri ale expresiei) va fi plină de scene de suspans, twist-uri și explozii de violență, în timp ce tabloul foarte valoros pe care Roger vrea să îl fure devine un biet MacGuffin uitat la un moment dat într-o latrină (Hitchcock ar fi mândru).


Singurul regret în ceea ce privește filmul este că nu este realizat cu mai mult stil, că nu se recunoaște o voce proprie a celui care stă în spatele camerei de filmat. Sigur, la nivel de scenariu (care oricum este bazat pe un roman) avem mici inovații (eroul nu corespunde tiparului hollywood-ian, „heringii roșii” și „armele lui Cehov” sunt inteligent plasate pe parcursul povestirii ș.a.), iar secvențele-cheie sunt hiper-realiste și mult mai violente decât am anticipa (spre exemplu, deznodământul întâlnirii lui Roger cu câinele lui Clas sau plonjeul impresionant al mașinii de poliție într-un hău). În rest, însă, nu prea există nimic la nivel vizual care să iasă din sfera standard a thrillerelor nordice, de la paleta de culori până la momentele în care sunt introduse flashback-urile.


În ciuda acestor mici rezerve, filmul este foarte entertaining și cu siguranță merită văzut la cinema, într-o cală cât mai plină posibil (de altfel, a fost unul dintre filmele proiectate în aer liber la TIFF, ceea ce ar trebui să garanteze că este pe placul publicului larg). Nu cred că ”Vânătorii de capete” are pretenția de a fi mai mult decât ceea ce este - un thriller bine executat (în ciuda câtorva împunsături anti-corporatiste și subplot-ului despre spionajul industrial). Reușita sa (inclusiv pe plan internațional) îi face de rușine pe realizatorii americani de filme de duzină, ale căror surse de idei par să fi secat (nu degeaba orice film mai mainstream care apare din Europa este imediat achiziționat pentru a fi transformat într-un remake, inclusiv cazul de față). Iar Askel Hennie este un interpret foarte bun, carismatic și expresiv, jumătate din succesul filmului datorându-se prezenței sale.

Monday, April 30, 2012

Pithy Reviews (11)

A small retrospective of recent more or less independent American films I didn't find time to write anything about...

Bellflower (Evan Glodell, 2011)
Set in an Apocalypse-expecting California, the movie begins as a wonderful chronicle of the beginning of a relationship. As the relationship deteriorates, so does the narrative and, in the end, it seems to me the open-end-ness might also be a symptom of the writer-director's refusal to take some decisions. Still, it's a visually impressive piece and a promising debut.
Rating: 2.5 out of 5 stars

Martha Marcy May Marlene (Sean Durkin, 2011)
Led by a devastatingly good performance by Elizabeth Olsen in the (multi)titular role, MMMM is a very astute psychological study. Although the main character's story is predictable in its non-linear form, the choice of using flashbacks (as well as nightmares and possible hallucinations) makes it a far more interesting watch.
Rating: 3.5 out of 5 stars

Take Shelter (Jeff Nichols, 2011)
Is he a prophet or is he just going crazy? That's the main sell-point of the movie. But could it all be an elaborate metaphor about the financial crisis. Characters talk about money, investments, costs, while the camera insists of price-tags. Nevertheless, Michael Shannon is the perfect choice to impersonate the madness of the world we live in, in all its aspects.
Rating: 4 out of 5 stars 



Saturday, December 31, 2011

The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

The Girl with the Dragon Tattoo
(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)


Regia: David Fincher
Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”. 


Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.


Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Saturday, April 16, 2011

Source Code (SUA/Canada/Franța, 2011)

Source Code
(SUA/Canada/Franța, 2011)


Regia: Duncan Jones
Cu: Jake Gyllenhaal, Vera Famiga, Michelle Monaghan, Jeffrey Wright

Rating: 4/5

Un science-fiction cu adevărat bun este foarte rar în zilele noastre, în care ecranele sunt populate de scenarii apocaliptice, roboți uriași care se bat între ei și invadatori extratereștri urâți și slăninoși. Filmele lui Duncan Jones sunt o excepție de la regulă. Acum doi ani, lung-metrajul său de debut, ”Moon”, a luat lumea prin surprindere. Un film „retro” din mai multe puncte de vedere, ”Moon” nu încerca să impresioneze cu efecte speciale extraordinare (pentru care oricum nu s-ar fi găsit bani), în schimb folosea un decor à la ”2001” și un singur actor pe ecran (Sam Rockwell, în rol multiplu, e drept) pentru a crea o poveste provocatoare care se situază undeva între ”Silent Running”, ”Logan's Run” și ”The Island”, numai că mai modestă și mai inteligentă decât ambele.


Cu ”Source Code”, Duncan Jones recidivează. Jake Gyllenhaal joacă rolul unui soldat ușor amnezic, care este trimis în mod repetat să retrăiască ultimele 8 minute din viața unui profesor care a murit într-un atentat cu bombă într-un tren care merge înspre Chicago. Misiunea soldatului este să descopere identitatea celui care a plantat bomba în tren, pentru ca preveni un viitor atac mult mai distrugător. Și cam atâtea se pot spune ca să nu stricăm surprizele filmului. Recunosc, din trailere filmul îmi părea un pas în jos, un SF mult mai puțin ambițios decât este de fapt. Într-un fel, însă, faptul că ”Source Code” se joacă cu clișee și este, din anumite puncte de vedere, un film convențional, este un atu. Filmul arată ca un SF de serie B, dar este un SF de serie B bine făcut, care nu ezită să folosească twist-uri care întorc datele problemei cu 180 de grade. Dincolo de acest SF de serie B există și un mystery tot de serie B, fiindcă încă din primele imagini ni se oferă indicii care ne-ar ajuta la identificarea atentatorului și, mai mult, există și misterul personajului lui Gyllenhaal, despre care nici noi și nici el nu știe prea multe la început. Combinația aceasta de SF/mystery este caracteristica unor filme foarte bune, de obicei adaptate după Philip K. Dick, de la ”Blade Runner” la ”Minority Report”. ”Source Code” este fratele lor mai mic și mai sărac (buget redus), dar nu mai puțin inteligent și ghiduș.


Interesant este și casting-ul și deciziile pe care le iau actorii. Gyllenhaal este cel mai puțin remercabil, jucând un rol destul de clasic de action hero, ceea ce nu este un lucru rău, acest rol fiindu-i atribuit în scenariu. Jeffrey Wright se distrează și el jucând un rol la marginea stereotipului, omul de știință care a inventat o tehnologie revoluționară, despre care știi că s-ar putea să nu fie foarte cinstit fiindcă folosește o cârjă pentru a se deplasa. În schimb, Vera Farmiga (principalul contact al soldatului blocat în capsula din care este tot trimis înapoi în timp), Michelle Monaghan și ceilalți actori care interpretează pasagerii trenului destinat să fie aruncat în aer până când Gyllenhaal rezolvă misterul joacă personaje foarte umane, pe care ajungem să le privim cu simpatie și cu înțelegere. Este de neașteptat ca un astfel de film să investească atât de mult în personajele sale, chiar dacă unele dintre ele mai nesemnificative și nu au mai mult de câteva replici.


”Source Code” folosește puținele efecte speciale pe care și le permite pentru câteva secvențe care nu excelează din acest punct de vedere, dar sunt esențiale în economia plot-ului (exploziile repetate), dar și pentru câteva cadre mai complexe, înspre final. Și că vorbim de final, fără să dau în vileag prea multe, ”Source Code” pare să aibă o problemă în a găsi momentul potrivit în care să se termine. Ultimele 3 minute îngrămădesc parcă trei finaluri diferite. Acestea fiind spuse, părerea mea este că momentul în care se termină este exact momentul în care trebuia să se termine, filmul neavând sens altfel, Duncan Jones reușind foarte economic să închidă câteva plot holes. ”Source Code” este un must-see al sezonului și - ceea ce sper să spun despre cât mai multe filme în viitor - este mai bun ca ”Inception”.

Tuesday, March 1, 2011

Screaming Mimi - English Language Review

Screaming Mimi
(USA, 1958)


Directed by: Gerd Oswald
Starring: Anita Ekberg, Philip Carey, Harry Townes

Rating: 3.5/5

A very attractive young woman (Ekberg) is left traumatized after being attacked by an escaped lunatic. While recuperating in a sanatorium, her psychiatrist (Townes) falls *madly* in love with her. Obsessed both with curing her and with jealousy, he takes her away, changes her name and pretends to be her manager. She is now an exotic dancer in a club. But, very soon, she is targeted (in an unsuccessful attempt) by a Jack-the-Ripper-type serial killer. This brings into the scene a nosy reporter played by Philip Carey, who also falls in love with Virginia (or Yolanda as she's now called). Could the two attacks on the young woman possibly be related?


"Screaming Mimi" borders on exploitation at times. Ekberg's (almost) strip-tease routine is clearly only in this movie for men to have something to leer at. Other times, the movie reminds of classic melodramas, such as "Gilda" (the same song is performed in both movies). However, for all it's worth, I think "Screaming Mimi" is an underrated movie. Despite its flaws (which are obvious), at its best it is a shockingly honest film noir, infused with sexuality and with hitchcockian plot devices (the numerous references to psychiatric illness) as well as even more hitchcock-ian tricks of light and shadow (the revisiting of the street where the attack on Yolanda took place or the neon lights intermittently shedding light on the two protagonists during the love-making scene).


Ekberg is not much of an actress. But she has her place set in stones in the history of cinema because of a famous scene involving a certain fountain in Rome. Other than that, I also find her interesting in low-budget noir-ish dramas such as this one or "Valerie", of which I've also written some time ago, directed by the same Gerd Oswald. As for "Screaming Mimi", it's worth mentioning that the novel on which it is based was adapted again a decade and a half later by Dario Argento, in the very stylized "The Bird with the Crystal Plumage", which was a more notable success than Gerd Oswald's forgotten little movie.

Wednesday, January 12, 2011

The Cat and the Canary - English Language Review

The Cat and the Canary
(USA, 1927)


Directed by: Paul Leni
Starring: Laura La Plante, Creighton Hale, Tully Marshall

Rating: 4/5

There are many versions to this story on film, but the first one is this 1927 silent classic, produced by Carl Laemmle ar Universal Pictures and directed by Paul Leni. A rich old man dies and leaves a will that shall only be read twenty years after his death. So, twenty years later, all remaining members of his family return to his mansion to see who will inherit everything. Needless to say, they will spend the night there, where they will have to deal with the old man's creepy servant, his ghost, an escaped lunatic and a plot to steal the inheritance from the rightful owner.


Paul Leni's short lived career as a director (he died two years after the making of this film, aged only 44), started during the years of the German Expressionism and continued in Hollywood. He is probably best known for the German silent "Der Wachsfigurenkabinett" ("Waxworks"), which he co-directed with Leo Birinsky and which had an impressive cast, assembling Conrad Veidt, Werner Krauss, Emil Janning and William Dieterle, but also for his 1928 film, "The Man Who Laughs", also starring Conrad Veidt, along with Mary Philbin. To his version of "The Cat and the Canary", he brought a distinctively Expressionist visual style, involving ample camera movements, shot filmed from the point-of-view of a character (mosty the bad guy), large shadows hanging over the characters, abstract shots, menacing-looking sets and a masked villain.


However, despite beginning as an almost fantastic tale and evolving as a whodunit mystery story, the movie gradually becomes more and more of a comedy. The creepiness and evil ambitions of certain characters are ridiculed, while others are just plain cowardly. One of the funniest scenes has one of the young men who aspire to the inheritance hide under a bed, afraid of ghost. Before he regains his courage, his distant cousin and her aunt come into the room and undress (it was actually their bedroom), only to increase his anxiety. 

Far from being an historic curiosity (like so many of classic mystery movies are), "The Cat and the Canary" is an engaging, suspenseful and often amusing picture, with clever visuals and a great atmosphere.

Saturday, January 8, 2011

The Fellowship of the Frog - English Language Review

Der Frosch mit der Maske aka The Fellowship of the Frog
(West Germany/Denmark, 1959)


Directed by: Harald Reinl
Starring: Siegfried Lowitz, Elfie von Kalckreuth, Joachim Fuchsberger, Karl Lange

Rating: 2.5/5

The "krimi" movies are the bastard offspring of German Expressionism and classic Hollywood or British mystery flicks of the '30s. They are German language adaptations of Edgar Wallace crime novels. Well, loose adaptations, that usually involve the Scotland Yard against a criminal mastermind in a mask of a funny costume with a soft spot for a young woman. And "The Fellowship of the Frog" is the first one of them and it combines all the elements above, plus some very welcome comic relief, which is also one of the main traits of the series.


Having been a somewhat avid reader of Wallace novels when I was much younger, I was quickly seduced when I recently discovered the Krimis. Even though they are not faithful adaptations and the mystery is always pretty easy to solve, I am attracted by the visuals, mostly by the use of expressionist filming and editing techniques. In "The Fellowship of the Frog", for example, there is a fight scene in the last third of the movie, involving The Frog's henchmen and and amateur detective and his man-servant. As the fight begins, the camera angles suddenly become slanted to almost 45 degrees (what is called a Dutch or, more accurately, a Deutsch angle) and they remain like that throughout the duration of the fight. 


There are elements in the movie which are slightly more... subversive, let's say. The Frog, an underground criminal, frequently uses poison gas to dispose of his enemies, a detail which might refer to the horrors of Nazi-ism, which was not exactly far in the past at the moment the movie was made. Also, even though the movie is set in England (as are all of the Krimis, to my knowledge), they are set in contemporary times, rather than in the time in which they were written and, as such, they offer a social commentary about German society (as seen in portrayal of the night life, the connections between criminal organizations and corporations, the use of music etc.)

Although they are not gripping mysteries or great detective stories, the Krimis are often a guilty pleasure, with nice visuals and a unique atmosphere.

Sunday, December 19, 2010

Madeo aka Mother (Coreea de Sud, 2009)

Madeo aka Mother
(Coreea de Sud, 2009)


Regia: Joon-ho Bong
Cu: Hye-ja Kim, Bin Won, Ku Jin

Rating: 3.5/5

Dansul uitării
”Mother” începe cu o superbă secvență suprarealistă: într-un singur cadru mama jucată de Kim Hye-ja se îndreaptă înspre cameră, într-un lan de grâu. Se oprește în punctul de mai înalt, apoi începe să își legene câmpul în ritmul unui dans. Mișcările sale capătă amploare în timp ce aparatul de filmat este ridicat de o macara deasupra ei, iar melodia se apropie de climax. O tăietură bruscă de montaj și mama este în partea dreaptă a imaginii, pozând într-o ezitantă ipostază napoleoniană, iar titlul apare pe ecran, după care filmul se continuă cu un generic clasic. Mama va repeta dansul în finalul filmului. În acest moment, va fi luptat deja pentru a-și găsi adevăratul vinovat al crimei pentru care este acuzat fiul său cu retard mintal, va fi urmărit piste false, va fi descoperit că fiul său este de fapt responsabil și va fi ucis singurul martor, iar fiul său va fi fost eliberat. Iar dansul va face parte dintr-un ritual al uitării...


Filmul este fascinant pentru acest personaj matern, nedenumit. Ca femeie, nu este mai mult decât o sărăntoacă care crede în acupunctură și remedii tradiționale. Ea pretinde că există un punct pe care numai ea îl știe, situat pe un anumit meridian al corpului, care, odată stimulat, detensionează și ajută uitarea. Ca mamă, ea își domină fiul, îl protejează mai mult decât acesta are nevoie, este în stare de orice pentru a-l salva. Sentimentele ei sunt complexe: nu cred că este atât de mult dragoste, cât dorința de a se impune, de a avea pe cine domina și, nu în ultimul rând, o oarecare dependență pe care o are (sau o va avea) de fiul ei. Personajul complex jucat de Kim Hye-ja pare să cuprindă nu numai o simplă mamă cu probleme, dar un complex portret moral și psihologic al unei categorii sociale. Fiul său, Yoon Do-joon, este și el un personaj interesant, chiar dacă mult mai puțin pus în valoare. Prin el ajungem să o cunoaștem mai degrabă pe mama sa. Do-joon își dorește libertatea, își dorește să-și trăiescă viața, dar este retardat mintal (fapt pentru care mama sa s-ar putea să fie responsabilă), este agresiv cu cei care îl insultă și uită frecvent evenimente, chiar foarte importante și marcante, de parcă mama sa i-ar fi aplicat sistematic tratamentul pentru relaxare și uitare. Cele două personaje sunt interconectate cu siguranță, iar ”răul” din interiorul fiecăruia este întreținut reciproc: la fel cum mama ascunde crima fiului, la fel și fiul va ascunde, în final, crima mamei, restituindu-i trusa de acupunctură pe care a uitat-o la casa martorului crimei.


Fără a intra mai mult în detalii, mai vreau să spun că filmul este fascinant prin jocul cu aparențele, evident chiar din titlu (”mother” și ”murder” se transcriu identic în caractere coreene). Nu mă refer doar la ducerea firului narativ pe piste false, dar și la multe alte detalii, care, prin acumulare, creează confuzie și suspans , neștiind care sunt importante sau nu (mingea de golf pe care Do-joon își scrie numele, ”tortura” cu merele, nasul sângerând al victimei etc.) Bong Joon-ho (autor al The Host și Memories of a Murder) se dovedește încă o dată un virtuoz al imaginilor cinematografice, compunând secvențe fascinante, manipulând relațiile spațiale și punctând momentele esențiale în spirit aproape hitchcock-ian. Nu cred că ”Mother” este un film excepțional. Cred că petrece prea mult timp prefăcându-se că este un film polițist, încât substanța se pierde un pic. Dar fie și numai pentru jocul lui Kim Hye-ja și pentru extraordinarul său personaj, este un film care trebuie văzut.

Tuesday, August 17, 2010

Mordets melodi (Danemarca, 1944)

Mordets melodi
(Danemarca, 1944)


Regia: Bodil Ipsen
Cu: Gull-Maj Norin, Poul Reichhardt

Regia: 3.5/5

”Margot Odette”, pe numele ei de scenă, este o cântăreață de cabaret care - după o lungă perioadă de timp petrecută în Paris - se întoarce în țara natală pentru câteva spectacole. În același timp, o serie de crime misterioase înspăimîntează orașul, iar suspiciunile încep să plutească asupra lui Margot.

Acest film straniu seamănă oarecum cu anumite filme pe care americanii le făceau în anii '30, acele filme polițiste cu alură de mister supranatural, dar - în același timp - pare inspirat de expresionismul german și filmul noir, acesta din urmă aflat încă la începuturi la acea vreme.


Chiar dacă nu este un film foarte inovator, ”Mordets melodi” (”Murder Melody”) aplică foarte bine formula, iar în unele momente pare să folosească tehnici și motive hitchcock-iene. De exemplu, fiecare crimă este însoțită de cântecul-laitmotiv care devine și titlul filmului, iar adevăratul criminal este un manipulator capabil de a-și hipnotiza victimele. Chiar dacă nu este foarte original și - dacă nu ar fi limba daneză în care este realizat - ar putea fi condundat cu multe alte filme, ”Mordets melodi” este totuși interesant, nu atât prin povestea sa (care e OK, totuși), cât prin amalgamul de tehnici și referințe la care face apel, care însă nu trădează nesiguranța realizatorilor, ci susțin misterul și atmosfera de coșmar și incertitudine în care își desfășoară viața personajul principal.