TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Comedy Cluj 2012 - Top 9 Competiție

Premiile se vor acorda peste câteva ore, dar până atunci eu ofer obișnuitul top personal.

”UFO in Her Eyes”

1. UFO in Her Eyes

2. The Runway

3. Baikonur

4. Hysteria

5. Un cuento chino

6. Montevideo

7. Killing Bono

8. Stanje soka

9. The Trip

Overall, competiția de anul acesta a fost la un nivel acceptabil, parcă ceva mai ridicat decât în alți ani (sau chiar decât unele ediții ale TIFF-ului). Despre filmele de mai sus (și nu numai), am scris deja zilele trecute, iar tot coverage-ul de la Comedy Cluj 2012 este aici: http://poisonwhiskey.blogspot.ro/search/label/Comedy%20Cluj%202012.

Și câteva cuvinte despre ”Montevideo”

În afară de faptul că proiecția a fost de o calitate foarte slabă (întârziere 30 de minute, întrerupere 15 minute, sunet care venea dintr-o singură boxă), filmul a curs destul de bine având în vedere că a durata efectivă (și excesivă) este de 140 de minute. ”Montevideo” este un fel de epic istoric cu buget considerabil despre asamblarea primei echipe naționale a Iugoslaviei (compusă din sârbi, totuși) pentru campionatul mondial din Uruguay, în 1930. În afară de câteva accente tipic balcanice, filmul este făcut (atât ca look cât și ca storyline) după o rețetă deja bine cunoscută în alte țări (în special SUA și Franța). Totuși, este un film de mare public bine făcut, care își permite să ceară ca oamenii să iasă din case pentru a-l vedea (spre deosebire de unele producții de pe la noi... nu dau nume...) Ieri era în topul preferințelor pentru Premiul Publicului. Ce va câștiga de fapt, vom afla în această seară. Iar la anul sau peste vreo doi ani, poate o să avem ocazia să vedem și continuarea, care acum este în pregătire.

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Tilva Ros (Serbia, 2010)

Tilva Ros

(Serbia, 2010)

Regia: Nikola Lezaic
Cu: Marko Todorovic, Stefan Djordjevic, Dunja Kovacevic

Rating: 3.5/5

Week-end-ul acest are premiera în România ”Tilva Ros” („Muntele roșu”), primul lungmetraj al regizorului sârb Nikola Lezaic. Filmul a primit premiul FIPRESCI acum câteva săptămâni la TIFF, unde a fost prezentat în cadrul secțiunii Wasted Youth.

În centrul acțiunii sunt Marko și Stefan, doi adolescenți care provin din medii sociale diferite, dar buni prieteni. Au același interese, fac parte din aceeași gașcă de skateri, iar restul timpului liber și-l petrec inventând cascadorii à la Jack-Ass și postându-le pentru posteritate pe youtube. Lucrurile se complică odată ce Dunja, prietena lor care acum locuiește în Franța, se întoarce pentru a-și petrece vacanța de vară în orașul natal. Stefan și Dunja se înțeleg bine, dar relația acesteia cu Marko este ceva mai complicată, iar Marko va începe să demonstreze un comportament din ce în ce mai auto- și hetero-agresiv, iar relațiile dintre el și cei din jur vor avea de suferit.

Recunosc, filmul suferă de o problemă de concentrare. Petrece prea mult timp oscilând printre evenimente neimportante din aventurile skater-ilor. Iar, de altfel, nu aflăm foarte multe despre acești tineri și ce se află în spatele comportamentelor lor. Dar este un film care încearcă să facă portretul unei generații, să fie și un pic comedie pe alocuri, în timp ce pe fundal este un discret comentariu social, reușind să echilibreze toate aceste elemente, atitudinea realizatorilor nefiind nici predicatoare, nici ignorantă. În plus, este filmat admirabil, predominând cadre lungi, virtuoase, dar subtile, astfel încât deseori nu îți dai seama că poziția camerei nu s-a schimbat sau că urmărim același personaj fără nici o tăietură de câteva minute bune. Pe alocuri, mi-a amintit de ”Paranoid Park”, dar poate fiindcă este doar un alt film în care skateboard-ul este în același timp parte integrantă a poveștii și, până la urmă, complet irelevant.

În final, tonul filmului este destul de pesimist, minimalizând importanța multor concepte bine înrădăcinate, de la prietenia între doi oameni la relevanța mișcărilor sociale. Iar acest lucru pare să se potrivească ca o mănușă.