TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Bobby Fischer Against the World (SUA/UK/Islanda, 2011)

Bobby Fischer Against the World

(SUA/UK/Islanda, 2011)

Regia: Liz Garbus

Rating: 4/5

Un foarte interesant documentar HBO spune povestea lui Bobby Fischer, campion mondial de șah în 1972, după o serie de partide împotriva rusului Boris Spassky, care au avut loc în Islanda. Filmul se concentrează inițial asupra copilăriei tulburate a lui Fischer, care i-a deschis calea către obsesia pentru șah, în timp ce porțiunea de mijloc este dedicată meciurilor contra lui Spassky - segmentul cel mai alert al filmului. Apoi, filmul sare câteva decade, Bobby Fischer devenind, între timp, un schizofrenic paranoic și antisemit (deși provenea din părinți evrei). 

”Bobby Fischer Agains the World” nu este un documentar revoluționar, nici măcar pentru unul de televiziune. Liz Garbus folosește imagini de arhivă și interviuri cu diferite personalități, așezate în fața unor fundale neutre. Dar a știut să folosească povestea reală pentru a crea un documentar care seamănă mai mult cu o dramă. Filmul chiar are acea structură clasică: ascensiunea personajului - apogeu - declin. Iar, ca și cele mai bune filme de acest gen, în prima parte, când Fischer pare de neoprit, câteva comentarii aparent inocente ale unor intervievați despre obsesia lui Fischer sau despre situația sa familială, anticipează tulburările grave de care acestea se va dovedi că suferă în ultimul act. Fischer ar fi un personaj foarte bun pentru un film de ficțiune și nu cred că este necesar un documentar pentru un studiu așa de amănunțit. Dar privind ”Bobby Fischer Against the World”, ai tendința să uiți că te uiți la un documentar.

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Sfârșitul e aproape...

Cele două titluri (înșelătoare) din Competiția oficială prezentate astăzi sugerează catastrofe naturale: Vulcanul și Potopul.

Primul este o dramă islandeză, debutul în lungmetraj al lui Rúnar Rúnarsson. Personajul principal este un proaspăt pensionat pe nume Hannes (actorul aduce cu un Herzog mai bărbos și mai morocănos), care inițial este suicidar, dar încet încet apare dorința de a se schimba și de a-și reface relațiile cu soția și copiii, afectate de atitudinea sa mohorâtă. Mi-a plăcut filmul, este frumos filmat și bine jucat (posibil premiu de interpretare). Drama personajului este autentică, schimbarea sa este credibilă, iar decizia pe care acesta o ia înspre finalul filmului vine ca o concluzie logică a ce am văzut până atunci.

„Potopul”, în schimb, provine din Israel/Canada și aduce a A Serious Man light… Foarte light. Este o semi-dramă manipulantă, avându-l în prim-plan pe tânărul Yoni (care urmează să aibe Bar Mitzvah-ul peste câteva zile) și familia sa foarte disfuncțională: mama e adulteră, tatăl e suspendat de la lucru pentru că e stoned toată ziua, iar ambii părinți preferă să îl țină pe fratele oligofren al lui Yoni într-o instituție… Cam multe drame pentru un film atât de mic. Și, cu excepția unei singure scene (care se petrece într-o barcă), nu mi-a plăcut deloc cum a fost filmat (e drept, însă, că nici proiecția cu a fost corespunzătoare).

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.