Anvil! The Story of Anvil (Canada, 2008)

Anvil! The Story of Anvil

(Canada, 2008)

Regia: Sacha Gervasi

Rating: 4/5

Probabil că nu scriu destul de des despre rockumentare, fiindcă în aproae un an de zile de când scriu regulat despre filme nu am vorbit decât despre ”Shine a Light” și ”It Might Get Loud” (nu pun la socoteală ”Sympathy for the Devil”). Mai bun decât ambele este, însă, acest ”Anvil! The Story of Anvil” care are mai multe ingrediente - dincolo de titlul hilar - care au făcut pe multă lume să se îndoiască de autenticitatea lui. Faptul că toboșarul trupei se numește Robb Reiner nu ajută (Rob-cu-un-singur-R Reiner e, bineînțeles, regizorul mockumentarului rock cult ”This Is Spinal Tap”). Filmul începe cu evocarea perioadei de glorie a trupei Anvil, în concert alături de Metallica și Bon Jovi, iar nume sonore ale industriei (inclusiv Lars Ulrich și Slash) le laudă talentul și influența. Dar ei sunt îngeri decăzuți ai metal-ului și în ziua de azi (sau, mă rog, atunci) au slujbe de doi bani și mai cântă din când în când în baruri pentru aceeași prieteni. 

ROCK 'n ROOOOLLLLL!!!

Recunosc că evenimentele din documentar par să se înlănțuie un pic cam prea frumos... Inițial, trupa pleacă într-un mega-turneu dezastruos prin Europa, care „culmină” cu un concert la Sala Sporturilor din Târgu-Mureș, unde nu reușesc să umple nici 2% din capacitatea acesteia. Înapoi în Canada (căci, da, protagoniștii sunt evrei canadieni), avem ocazia să îi cunoaștem mai bine pe „Lips” și Robb, într-un segment de mijloc destul de emoționant. Trupa compune melodii noi și chiar reușesc să înregistreze un album, pe care însă nici o casă de producție nu vrea să îl distribuie. Și, totuși, în final, sunt invitați să dea un concert la un festival în Japonia și, deși sunt programați la 11 a.m., adună 20.000 de spectatori, adică întreaga capacitate a sălii. Toată construcția asta pare un pic construită retrospectiv, ca să dea un plus de dramatism poveștii, dar asta nu înseamnă că cei doi rockeri îmbătrâniți nu sunt autentici. Gervasi care a fost roadie pentru ei prin anii '90, îi prezintă cu bune și cu rele, cu vicii și virtuți, atingând și istoria lor personală (tatăl unui dintre ei a supraviețuit Holocaust-ului) și viața lor de familie. Filmul este life affirming și o adevărată plăcere. Vă las cu Anvil și al lor ”Metal on Metal”...

”British Documentary” - Day One

Între 27 și 30 mai are loc la Cinema Florin Piersic din Cluj micro-festivalul BRITISH DOCUMENTARY, a cărui titlu spune cam despre ce este vorba. Filmele de azi au fost:

 The Age of Stupid (r. Franny Armstrong, 2009), primul film din festival, este un documentar alarmist despre schimbările climatice, spus din perspectiva unui supraviețuitor al acestora din anul 2055. Regretatul Pete Postlethwaite îl interpretează pe acesta și narează o bună bucată din film. În afară de acest artificiu, ”The Age of Stupid” urmează un șablon destul de familiar: în total, vreo 6-7 povești, reunite prin interludii animate care oferă cele câteva fapte științifice necesare pentru a sensibiliza/speria publicul. Într-un fel, filmul fuge cam după mulți iepuri deodată… Petrolul, Iraq-ul, Katrina, morile de vânt din Anglia, Mont Blanc, o nouă companie aeriană indiană, sărăcia din Nigeria și altele sunt toate subiecte ale acestui film. Nici nu prea există o a doua opinie în niciunul dintre aceste cazuri. Dar, pe de altă parte, există câteva momente foarte reușite, grație celor câteva personaje care sunt foarte bine alese și interesante din punct de vedere dramatic: supraviețuitorul uraganului care lucrează pentru Shell (care dă și titlul filmului), tânăra africană care vrea să fie medic, bătrânul ghid montan din Alpii francezi sau afaceristul indian, care este ridicol de clueless. 2.5/5

  

Here’s Johnny (r. Kat Mansoor, 2008) este un scurt documentar (ceva mai puțin de o oră) despre desenatorul britanic Johnny Hicklenton, artist de benzi desenate „horror”, care suferă de scleroză multiplă. Filmul prezintă corect și în detaliu manifestările bolii și aceasta este marea reușită a filmului (chiar dacă lasă un pic de loc pentru tratamentele alternative, cu eficacitate nedovedită). Din păcate, filmul nu este foarte antrenant din punct de vedere narativ. La început, povestea este spusă prin desene și animații narate de Hicklenton, procedeu care este apoi abandonat (aș fi preferat să fie continuat, fiindcă oferă o expresie artistică suferinței personajului). În rest, filmul constă în mare parte din înregistrări cu Hicklenton și nu își găsește un ritm, pentru că montajul nu urmărește un fir narativ, fiind mai degrabă o colecție de „mărturii”. 2/5

Topul istoric al anului 2008

Primele două locuri au fost foarte greu de departajat aici. Motivul pentru care ”No Country for Old Men” și ”There Will Be Blood” sunt două filme atât de bune este pentru că fiecare este, în felul ei, o operă lipsită de compromis, o ilustrare a individualității realizatorilor săi în formă maximă (deși atât Paul Thomas Anderson cât și frații Coen par să se fi rugat intens la zeul Kubrick). În plus, pe lângă toate diferențele dintre ele, există și câteva asemănări: ambele sunt povești pur americane, plasate în „vestul sălbatic”, dar nu sunt western-uri (deci, au fost etichetate drept americana), ambele explorează natura răului și a corupției în toate formele lor și - nu în ultimul rând - ambele sunt ecranizări după romane „cu greutate”. And the winner is...

1. There Will Be Blood (P.T. Anderson)

2. No Country For Old Men (Joel & Ethan Coen)

3. Paranoid Park (Gus van Sant)

4. WALL-E (Andrew Stanton)

5. Restul e tăcere (Nae Caranfil)

6. Le Scaphandre et le papillon (Julian Schnabel)

7. We Own the Night (James Gray)

8. Entre les murs (Laurent Cantet)

9. Eastern Promises (David Cronenberg)

10. Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (Tim Burton)

It Might Get Loud (SUA, 2008)

It Might Get Loud

(SUA, 2008)

Regia:  Davis Guggenheim

Cu: Jimmy Page, The Edge, Jack White

Rating: 4/5

Trei chitariști din trei generații diferite se întâlnesc pentru a discuta despre ce înseamnă pentru ei chitara și muzica rock și, eventual, să cânte ceva melodii. Ei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin), The Edge (U2) și Jack White (White Stripes și The Raconteurs). Alternativ, fiecare dintre ei își spune și un fel de autobiografie, iar imaginile de arhivă completează istoriile personale și ale formațiilor din care au făcut parte.

Regizorul Davis Guggenheim a câștigat un Oscar pentru mult-apreciatul său documentar cu și despre Al Gore, ”An Inconvenient Truth”, care mie mi-a plăcut destul de mult, în ciuda tonului ușor predicator și deficitului de carismă a fostului vice-președinte american, defecte corectate, zic eu, satisfăcător, prin regie. ”It Might Get Loud” urmează o schemă narativă asemănătoare: alternanța dintre eveniment și autobiografie, dar are de prezentat trei personaje, nu unul. Din fericire, summit-ul la nivel înalt dintre cei trei ocupă o bucată mai mică din film, astfel încât fiecare are timp să își spună povestea. Faptul că dialogul lor atinge și dimensiunea autobiografică ajută la unitatea narativă a construcției.

Și, despre ce vorbesc acești chitariști? Page povestește despre înregistrări inedite cu Led Zeppelin, despre vremurile în care era muzician de studio sau adolescent într-o formație de skiffle, dar și despre un eveniment din copilărie, când întreaga sa familie s-a mutat, găsind o chitară lăsată în urmă la noua casă. Jack White își deplânge originile modeste și vorbește despre fascinația pe care o are pentru muzica blues și pentru un stil mai primitiv și minimalist. Iar The Edge (cel mai puțin... interesant dintre cei trei) rememorează o Irlandă întunecată în anii '70-'80, explică de ce caută să găsească efecte electronice inedite pentru chitara sa și vorbește despre cum a început să compună. Sursele de inspirație diferă la fiecare dintre ei și este fascinant să vezi cum filosofii diferite despre se întâlnesc (direct și indirect) în acest film.

Nu știu dacă filmul acesta ar atrage și oamenii care nu sunt fani ai genurilor în care acești trei chitariști activează (sincer, și eu mă descurc fără U2). Dar cred că cinefilii vor descoperi în ”It Might get Loud” o structură narativă solidă, colaje de imagini din prezent și imagini de arhivă, în care sunetele din prezent și din trecut se amestecă armonios și imagini inedite precum Jack White cântând un blues la pian pentru o versiune a sa de 9 ani, bătând în podeaua de lemn în ritmul melodiei, ceea ce provoacă tremurături ale aparatului de filmat sau Jimmy Page cântând la mandolină în fața conacului în care, cu 40 de ani în urmă, ”When the Levee Breaks” a fost înregistrată. Și, bineînțeles, avem un pseudo-climax în care cei trei cântă împreună, pe fundalul genericului de final, ”The Weight” (care, btw, este o melodie compusă de Robbie Robertson, care a jucat într-un film despre care am scris nu demult - ”Carny”).

Helen (UK/Irlanda, 2008) + Joy (UK, 2008)

Helen

(UK/Irlanda, 2008)

Regia: Joe Lawlor, Christine Malloy

Cu: Annie Townsend, Sandie Malia, Dennis Jobling

Rating: 3.5/5

Multe debuturi în lung-metraj au fost, inițial, scurtmetraje. ”Jour de fête” al lui Jacques Tati a fost mai întâi ”L'école des facteurs”, iar ”Stranger than Paradise” al lui Jarmusch derivă dintr-un scurt cu același titlu. Debutul irlandezilor Lawlor și Malloy, ”Helen”, a fost precedat de scurtmetrajul ”Joy”, care însă a fost filmat în același timp și cele două pelicule mai degrabă se completează reciproc. În ”Joy”, o polițistă ne spune că urmează să vedem reconstituirea ultimilor pași cunoscuți ai unei tinere, Joy, care a dispărut cu câteva zile în urme. După care, în slow-motion, si doar în 4 sau 5 cadre care durează în total vreo 8 minute, o vedem pe sosia lui Joy traversând un parc și intrând într-o pădure, în timp ce polițista, după ce a explicat faptele, livrează un foarte liric monolog din off, care sugerează destinul dispărutei, mai mult din perspectiva autorilor (sau a universului) decât din cea a autorităților.

În ”Helen”, personajul principal este interpreta lui Joy din reconstituire, Helen. Aceasta este orfană și a avut o viață foarte diferită de a lui Joy, care provine dintr-o familie ușor privilegiată. Helen încearcă să-și substituie vieții sale cea pe care și-o imaginează că a avut-o Joy, iar filmul devine, de fapt, o aventură (în sensul antinionian al cuvântului) prin care Helen începe să se cunoască mai bine pe sine. Nu este un mare spoiler

faptul că dispariția nu este rezolvată.

Deci da, ”Helen” este ca un film de Antonioni ușor mai New Age, dar realizatorii își atestă un stil propriu: cadre lungi, monologuri din off și o atentă preocupare pentru culori (pardesiul galben, frunzele veștejite ale toamnei, rochiile roșii ale cameristelor...) Annie Townsend este o alegeră perfectă pentru rolul principal, iar alături de restul interpreților (în general, amatori) aduce un strop de realism și autenticitate peliculei. 

Chiar dacă este mai mult decât atât, ”Helen” anticipează - sper - succesul unor adevărate talente și este un exemplu perfect de ce este capabil cinematografia cu adevărat independentă.

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.

Comedy Cluj - Ziua a 6-a

Din păcate, am sărit peste ziua a cincea, dar este ok, am revenit, cu încrederea restabilită în secțiunea de Competiție.

Vavien (Turcia, 2009)

Regia: Durul Taylan, Yagmur Taylan

Cu: Engin Günaydin, Binnur Kaya, Settar Tanriogen

Rating: 3.5/5

Un film cu un pacing mai degrabă dramatic decât comedic la început se transformă subtil într-o comedie neagră. Acțiunea se petrece într-un orășel turcesc și surprinde tentativa unui om obișnuit de a scăpa de viața de rahat pe care o duce, cel mai important pas fiind eliminarea soției. Realizat de frații Taylan (comparați, se pare, cu frații Coen, și comparația nu este chiar lipsită de perspicacitate), ”Vavien” nu este o comedie la care să râzi tare, ci una care se insinuază pe nesimțite sub pielea spectatorului, iar umorul fin este folosit ca mijloc de avansare a poveștii și nu un artificiu, un tertip, cum este cazul în comediile de duzină. În aceeași linie, este interesant de observat cum realizatorii folosesc diferite leitmotive sau plot device-uri (ușa automată a mașinii, întrerupătorul care dă titlul filmului, diferitele obiecte ascunse în diferiți pereți etc.) ”Vavien” are și o aură existențialistă și un mod unic de a releva absurdul în cotidian (încă o dată, asemănarea cu unele filme ale fraților Coen). Neapărat, trebuie semnalată interpretarea excelentă a actriței Binnur Kaya, în rolul soției-tintă. De fapt, asta e cea mai bună parte a acestui festival de comedie: orice film, oricât ar fi de prost, pare să aibă totuși măcar un actor care își face treaba cum trebuie. Însă, din cele 6 filme care concurează pentru „trofeul Comedy” pe care le-am văzut (urmează să le văd și pe celelalte), ”Vavien” este de departe favoritul meu. Și ar fi fost o recomandare oricum!

Stilyagi / Hipsters (Rusia, 2008)

Regia: Valeriy Todorovskiy

Cu: Anton Shagin, Oksana Akinshina, Evgeniya Khirivskaya, Maksim Matveev

Rating: 3/5

Am trăit să o văd și pe asta! Un musical rusesc despre o gașcă de ”hipsteri” în Moscova lui 1955, trăindu-și stilul de viață în ciuda opresiunii sistemului. Filmul e o fantezie anti-comunistă, cu siguranță, din aceeași categorie cu ”Goodbye, Lenin” sau ”Liebe Mauer”, un competitor anul acesta pentru trofeul festivalului (are și folmografia română recentă ceva exemple, dar prefer să nu le dau). Doar că de data asta, fantezia este împinsă până la numere muzicale și de dans. Chiar dacă filmul este un pic cam lung, iar în ultima jumătate de oră deraiază și încearcă să transmită toate mesajele posibile, per ansamblu nu e deloc rău. Muzica este antrenantă (deși prefer jazz-ul un pic mai... free), personajele sunt plăcute (remarc prezența în distribuție a Oksanei Akinishina, protagonistă  acum multă vreme a filmului ”Lilya 4-ever”), iar unele momente coreografice (nu neapărat muzicale) sunt foarte reușite. Tăieturile de montaj dese au uneori efectul nedorit de a anula concentrarea privitorului și coeziunea secvențelor de dans/muzică, dar există și momente reușite, precum un montaj dinspre final care se năpustește asupra privitorului ca o avalanță de sunete, lumini și imagini. Cel mai interesant, pentru mine, a fost faptul că filmul nu a fost pe cât de family friendly mă așteptam să fie, deși secvențele mai explicite par să se poată scoate ușor pentru ca filmul să fie accesibil și unor privitori mai tineri.

Comedy Cluj - Ziua a 4-a

O zi mai bogată, dar tot am impresia că o iar destul de moale...

Mala wielka milosc (Polonia, 2008)

Regia: Lukasz Karwowski

Cu: Joshua Leonard, Agnieszka Grochowska, Michael Dunn, Robert Forster

Rating: 1.5/5

Un film polonez(?) vorbitmai mult în engleză, cu o distribuție foarte americană (dintre care și un nume cu ușoară greutate și anume Robert Forster). În esență, este o poveste de dragoste între un avocat american destul de egoist și o poloneză pe care acesta a cunoscut-o în L.A., dar este nevoit să o urmeze în Polonia după ce află că a lăsat-o însărcinată. Urmează peripeții și încurcături de rigoare, redate fără har. Doar în ultima jumătate de oră, filmul arată ușoare calități, care nu sunt de ajuns să-l scoată la limat. Acestea fiind spuse, cred că cei doi interpreți (Leonard și Grochowska) au un oarecare talent și ar putea să primească roluri în filme mai bune.

Steamboat Bill, Jr. (SUA, 1928)

Regia: Charles Reisner, Buster Keaton

Cu: Buster Keaton, Ernest Torrence, Marion Byron

Rating: 4.5/5

Aproape-capodoperă a lui Keaton, ”Steamboat Bill, Jr.” adună gag-uri spumoase pe un fir narativ nu foarte bogat (dar care are încărcătură emoțională), totul culminând cu ciclonul din final, moment în care fantezia prinde aripi, cascadoriile intră în prim-plan, vântul spulberă case, iar Keaton este purtat în zbor de un copac... Filmul trebuie savurat ca exemplu de enjoyment pur!

La nuit fantastique (Franța, 1942)

Regia: Marcel L'Herbier

Cu: Fernand Gravey, Micheline Presle, Saturnin Fabre

Rating: 4/5

Eram deja puțin obosit când am ajuns la ultimul film din a patra zi (ora de începere - 22:30). Însă filmul se pretează pentru o atmosferă de ușoară ațipeală, chiar mizează pe susceptibilitatea crescută a creierului uman de a fi sedus/păcălit de imagini fantastice, coșmărești, iar eu unul m-am simțit bine și mi-a plăcut foarte mult filmul. Există posibilitatea să-mi fi pierdut răbdarea dacă aș fi văzut filmul la o oră mai rezonabilă și dacă aș fi fost mai odihnit, așa că probabil am să repet vizionarea după ceva vreme. Totuși, cred că verdictul pozitiv va rămâne, pentru că am reușit să mă bucur de ”La nuit fantastique” în ciuda calității mizerabile a proiecției (nu atât imaginea - pelicula arăta bine pentru un film vechi de aproape 70 de ani - dar sunetul a fost groaznic). De notat că regizorul, Marcel L'Herbier, este unul dintre numele fruntașe ale impresionismul francez mut din anii '20.

Comedy Cluj - Ziua a 3-a

Două filme maghiare...

Pánik (Ungaria, 2008)

Regia: Attila Till

Cu: Ági Gubik, Ildikó Bánsági, Péter Valcz, Szabolcs Thuróczy, Márta Egri

Rating: 3/5

Sunt încă puțin contrariat de acest film (prezentat în secțiunea competitivă a festivalului), care spune poveștile a mai multor oameni, principalele personaje fiind Zsuzsi, o tânără care suferă de atacuri de panică, fratele ei și prietena acestuia, mama ei și o altă ”babetă” și doi polițisti homosexuali in the closet, unul foarte nervos, în timp ce celălalt se hotărăște să nu se mai prefacă că nu este inversat. Din start, filmul urmărește prea multe fire narative decât ar trebui și imaginea digitală nu îl ajută cu nimic, dar atunci când e bun, ”Pánik” e chiar bun... Dincolo de doza moderată de umor, unele secvențe - care recreează stări de intensă anxietate sau confruntări cu fobii - ating un nivel aproape lynchian de coșmăresc, iar două momente sunt cu adevărat creepy: o apariție à la ”Pan's Labyrinth” a mamei în închipuirea fiului și un bebeluș care doarme foarte nemișcat. Mai sunt și alte secvențe inteligente, mici detalii care reapar, dar un pic filmul se îneacă în subplot-uri.

Poligamy (Ungaria, 2009)

Regia: Dénes Orosz

Cu: Sándor Csányi, Kátya Tompos, Béla Mészáros

Rating: 3.5/5

András este un scriitor duce o viață absolut banală, alături de prietena lui, Lilla, cu care urmează să se căsătorească și să aibă un copil. După ce aceasta îl anunță că este însărcinată, se întâmplă și neprevăzutul: Lilla dispare, iar în locul ei apare o altă Lilla, iar András e singurul care nu o recunoaște. Apoi altă Lilla, și alta, și tot așa...

În fine, concluzia filmului e destul de previzibilă și în ton cu aroma de comedie romantică filtrată prin ”Abre los ojos” pe care ”Poligamy” o lasă. Dar adevărata inspirație pentru acest film, din punctul meu de vedere, sunt Woody Allen și eroii nevrozați din filmele sale. Aluziile abundă: András e un scriitor cu oarecare ambiții redus la a scrie pentru o telenovelă, ședințele la psiholog, plus o serie de imagini ”suspecte” cu Budapesta, inclusiv un citat aproape direct din ”Manhattan”. Până și substituția repetată a Lillei s-ar putea să fi fost sugerată de un anumit moment din ”Stardust Memories” sau de intriga din ”The Purple Rose of Cairo”. 

Per ansamblu, deși are ceva defecte, ”Poligamy” e o comedie ușoară care oferă mai multă hrană pentru minte decât te-ai aștepta. Nu pun botul al mesajul siropos al filmului, dar, în schimb, sunt intrigat de scenele în care viața personajelor se confundă cu imagini dintr-un film vechi, cu o reclama la Garnier, cu un film porno/prelegere la miezul nopții sau cu telenovela pe care András și prietenul său, Korné, o scriu împreună. Recomand!

Comedy Cluj - Ziua a 2-a

Doar două filme din competiție...

Liebe Mauer (Germania, 2009)

Regia: Peter Timm

Cu: Felicitas Woll, Maxim Mehmet, Anna Fischer

Rating: 2.5/5

Comedie romantică pe deasupra Zidului Berlinului, în ultimele zile ale Germaniei de Est. Este admirabil că filmul nu încearcă să fie numa o bătaie de joc la adresa comuniștilor (ceea ce este foarte ușor). De asemenea, actorii au personalități plăcute și este o plăcere să îi urmărești în secvențele în care filmul cam trenează. Mai neplăcut este soundtrack-ul care seamănă cu un playlist lăsat să cânte în continuu. Nu este prea mult de zis aici. Un film perfect acceptabil, un pic ridicol, ușor comercial... Eh...

El regalo (Chile, 2008)

Regia: Cristián Galaz, Andrea Ugalde

Cu: Nelson Villagra, Delfina Guzmán, Julio Jung 

Rating: 1.5/5

Comedie romantică cu pensionari, în care un proaspăt septuagenar, pensionar de nu multă vreme, este târât de prieteni într-o excursie alături de alte persoane de vârsta lor, deși singura lui dorință este să își pună capăt zilelor. Câteva aluzii la Kubrick (”2001” în deschidere și ”The Shining” într-o secvență cu un chelner care pare din alt film) și prestația lui Nelson Villagra au făcut filmul suportabil. În rest, de la cum este filmat și până la cum este jucat, lasă o impresie de kitsch și neinspirație.

Voyages d'affaires (Franța, 2008)
Scurt-metraj prezentat înainte de ”El regalo”, regizat de Sean Ellis, cu Guillaume Canet și Mélanie Laurent, care stă într-un punchline destul de previzibil, dar e inteligent realizat.

Choke (SUA, 2008)

Choke

(SUA, 2008)

Regia: Clark Gregg

Cu: Sam Rockwell, Angelica Huston, Kelly Macdonald

Rating: 2/5

Să faci un synopsis acestui ”Choke” este destul de greu. Pe scurt, Sam Rockwell este Victor Mancini, un tânăr de originie italiană (sau poate nu...), care lucrează ca ghid la un muzeu în aer liber care recrează America colonială (fiind dotat cu costumul de rigoare). De asemenea, este dependent de sex, prietenul său cel mai bun este un masturbator cronic, amândoi participă la întruniri cu alte persoane având vicii asemănătoare (bad idea!), iar în timpul liber, Victor își vizitează mama afectată de demență la azil, încercând să afle identitatea tatălui său. Lucrurile se complică puțin când începe să aibă anumite sentimente pentru doctorița mamei sale (Kelly Macdonald), fapt care se manifestă prin impotență tranzitorie. A, da, și pentru a face rost de ceva bănuți în plus, Victor se prefaceadesea că se îneacă în restaurante, apelând la bunăvoința străinilor... bla-bla-bla... de unde vineși titlul.

Bazat pe un roman de Chuck Palahniuk, ”Choke” suferă în primul rând de comparația cu ”Fight Club”. Dar și fără această comparație, ”Choke” tot ar ieși în minus. Scenariul este un haos total. Clark Glegg (care nu a regizat nimic altceva și nu a mai co-semnat decât scenariul la ”What Lies Beneath”, deși este un actor care primește de lucru) nu este deloc potrivit pentru a pune această poveste pe ecran. Deși nu am citit cartea, am impresia că este la fel de greu de adaptat precum ”Fight Club” și probabil doar un adevărat talent ar putea scoate un film bun din el. În schimb, regia lui Glegg este absolut banală, încât cu greu mi-aș putea închipui un film mai plictisitor bazat pe un marial atât de provocator. Până și micile twist-uri de final sunt atât de caraghios și amatoricesc tratate încât nu pot fi luate în serios.

Sam Rockwell este un actor excepțional (merită amintit aici măcar rolul principal din ”Confessionf of a Dangerous Mind”, rolurile principale din ”Moon” sau zecile de roluri secundare care fac deliciul unor filme precum ”Matchstick Men”, ”The Green Mile”, ”The Hitchhiker's Guide to the Galaxy” etc.). Însă de data aceasta, și el se complace într-o interpretare ștearsă, absolut de rutină. Același lucru este valabil și în cazul lui Kelly Macdonald. Angelica Huston în rolul mamei este singurul deliciu al acestui film, mai ales în flachback-urile unde vedem copilăria traumatizantă a lui Victor, în timp ce mama sa foarte dependentă de substanțe și certată cu legea îl poartă pe drumuri, însă nu uită să-i dea cele mai nefolositoare și mai bizare învățăminte posibile.

Shine a Light (SUA, 2008)

Shine a Light

(SUA, 2008)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Ron Wood, Charlie Watts

Rating: 4/5

Performance!

Un concert privat organizat de Bill Clinton cu ocazia împlinirii a 60 de ani devine prilej pentru ca Scorsese și The Rolling Stones să dea frâu unei avalanșe de muzică și lumini care va deveni acest ”Shine a Light”, cel mai impresionant (chiar dacă și cel mai mainstream) film de concert al ultimei decade. Rafturile de DVD-uri sunt pline de concerte filmate, dar ”Shine a Light” este un film adevărat. Iar pentru a-l duce la capăt, Scorsese și directorul de imagine Robert Richardson (coloborator frecvent) au adunat o adevărată armată de operatori, printre care nume sonore de Oscarizați și Oscarizabili precum Robert Elswit, Emmanuel Lubezki sau Andrew Lesnie.

”Shine a Light” începe cu un prolog foarte amuzant de 10 minute, în care îi vedem - alternativ - pe Rolling Stones repetând sau în concert și pe Scorsese cu echipa pregătind filmările. Imaginea este când color, când alb-negru, într-o varietate de format-uri. Apoi, toată lumea se întâlnește la Beacon Theater din New York, apare și Bill Clinton & soția, apoi invitații lui. Tema principală a acestui prolog este playlist-ul concertului, pe care Scorsese încearcă să-l afle (”Nu trebuie să fie în ordine”, spune el), iar Jagger îl tot amână, până cu câteva minute înainte de concert. Dacă acestă introducere promite oarecum un documentar cu scene de concert (precum ”Gimme Shelter”, să zicem), pentru restul filmului Scorsese ”se mulțumește” să filmeze concertul, întrerupându-l din când în când cu întregistrări de arhivă, interviuri cu membrii formației, a căror rol nu este de a trasa un narativ al filmului sau de a povesti istoria Rolling Stones, ci mai degrabă au funcția de interludii amuzante, explică dinamica grupului și, uneori, pun în perspectivă anumite momente din concert.

Este ușor să transformi o cronică a acestui film într-o recenzie muzicală. Și, pe bună dreptate, nu se poate să nu te impresioneze prima interpretare live a melodiei ”As Tears Go By”, sau solo-urile de saxofon ale lui Bobby Keys, pe care acesta le reia la peste 35 de ani de când le-a întregistrat prima oară, sau liniile melodice ale pianistului Chuck Leavell (pe care nu îl vedem prea mult, dar îl auzim aproape în continuu), sau apariția lui Buddy Guy, care rupe un blues cu băieții. Dar esența filmului este modul în care Scorsese și echipa lui surprind momentele muzicale și le transpun în film. Mertitul le revine nu numai regizorului și operatorilor, dar și editorului David Tedeschi, departamentului de sunet și celui de lumini. Astfel, tonul filmului se pliază pe fiecare melodie în parte. ”Jumpin Jack Flash”, care deschide concertul, este iute și haotică și la fel este și montajul. Planurile strânse alternează cu cele largi, sărim de la un membru al formației la altul etc. Pentru o baladă, cum este ”As Tears Go By” de exemplu, cadrele sunt mai lungi și mai apropiate, este surprinsă emoția interpretării... Pentru ”Far Away Eyes”, o melodie country, camera se apropie atât de mult de Jagger încât ai impresia că stai lîngă el. ”Shine a Light” reușește să te pună în pielea publicului într-un mod în care nici măcar un concert live nu ar reuși. Îți oferă ocazia unică de a observa toate detaliile care ar trece neobservate: picăturile de salivă care sar în aer, mucuri de țigară, atingeri tandre între cei de la backing vocals, transpirația de pe hainele interpreților, împungerile în joacă ale acestora pe fundal în timp de Jagger aleargă ca un copil cu ADHD dintr-o parte în alta a scenei, reușind în același timp să cânte melodiile, să flirteze cu invitații și să antreneze publicul.

Unii oameni au fost dezamăgiți de acest film așteptându-se la mai mult de la Scorsese decât să filmeze un concert. Ei bine, într-un deceniu în care Scorsese a luat un Oscar în sfârșit pentru ”The Departed” și a dus la capăt proiecte ambițioase precum ”Gangs of New York” și ”The Aviator”, ”Shine a Light”, dacă nu este cel mai bun dintre acestea, este cu siguranță cel mai neașteptat, un film de o vitalitate extraordinară și o pledoarie pentru un alt tip de cinema popular. Și, oricum, Scorsese a dovedit în nenumărate rânduri că poate să facă un documentar muzical ca la carte. Este de ajuns să menționez cel despre Bob Dylan, ”No Direction Home” sau mai vechiul, dar foarte ambițiosul ”The Last Waltz”. Acesta din urmă începe cu o recomandare: This film should be played loud! Aceeași frază poate să preceadă și ”Shine a Light”.

Einstein and Eddington (UK, 2008)

Einstein and Eddington 

(UK, 2008)

Regia: Philip Martin
Cu: David Tennant, Andy Serkis, Jim Broadbent

Rating: 2.5/5

Acum câteva săptămâni, când scriam despre You Don't Know Jack, mă plângeam de stilul anost al filmelor de televiziune. Iată un alt exemplu! ”Einstein and Eddington” spune în paralel povestea lui Albert Einstein și a fizicianului britanic Arthur Eddington, primul om de știință care a dovedit noua teorie a gravitației pe care Einstein o formulase. Fundalul acestei povești este Primul Război Mondial, în care Marea Britanie și Germania erau în tabere opuse (duh!), ceea ce a dus la conflicte și competiție în domeniul armamentului și între oamenii de știință ai celor două națiuni... Doar Einstein și Eddington se opun, aflați în căutarea adevărului...

Filmul acesta ar fi fost o ocazie perfectă pentru jocuri de lumini, demonstrații vizuale ale unor teorii științifice cu acompaniament muzical de Bach (chestii care se pot face și fără efecte speciale exorbitant de scumpe). În schimb, regizorii de oferă (ca metafore vizuale rudimentare) o machetă a sistemului solar, probabil de pe vremea lui Newton. Impresionantă lipsa de imaginație a realizatorilor!

Însă, cum a fost și cazul lui You Don't Know Jack, actorii salvează filmul, de data acesta chiar de la o catastrofă. Andy Serkis (poate mai cunoscut ca interpretul lui Gollum din ”Lord of the Rings”) lasă o interpretare inegală în rolul lui Einstein, dar în momentele bune surprinde cu autenticitate caracterul personajului. David Tennant (iarăși, probabil cunoscut mai bine din ”Dr. Who”) este mai degrabă cel cu care spectatorul ar trebui să se identifice, dar aduce destul de multe unui rol solicitant, personajul Arthur Eddington fiind destul de complex: un om de știință, dar de religie Quaker, care nu poate reconcilia cu viața spirituală activitatea sa profesională, dar nici viața personală (acesta este un eufemism).

Rebeca Hall completează distribuția, în rolul surorii lui Eddington, iar Donal Sumpter îl joacă pe fizicianul german Max Planck.

Filmul este programat pe HBO din când în când...

The Pleasure of Being Robbed (SUA, 2008)

The Pleasure of Being Robbed

(SUA, 2010)

Regia: Joshua Safdie

Cu: Eléonore Hendricks

Rating: 4/5

Căutând review-uri pe internet după ce am văzut filmul, am aflat că nu multora le-a plăcut acest film, care reprezintă debutul în lung-metraj al tânărului cineast new-york-ez Joshua Safdie, afliliat - probabil mai mult din lipsa de imaginație a criticilor - curentului ce poartă numele de mumblecore. ”The Pleasure of Being Robbed” este povestea Eléonorei, o tânără care se distrează furând gențile necunoscuților și umblându-le prin lucruri.

Filmul începe foarte promițător. Avem timp să observăm manierismele personajului, precum și peisajul colorat și populat al New-York-ului. Apoi, Eléonore se întălnește cu un prieten, Josh (jucat de însuși regizorul peliculei), care o ajută să găsească mașina care se potrivește cu o cheie găsită într-o poșetă. Apoi, după câteva scurte lecții de condus prin Manhattan, o convinge să îl conducă acasă, el locuind în Boston. După câteva ore în apartamentul lui Josh, Eléonore se întoarce - conducând singură - în New York.

Această aventură ocupă întreg mijlocul filmului și oferă un pic de insight despre personajul principal, un pic de comedie, precum soliditate narativă (până în acel moment, filmul pare să prezinte episoade disparate din viața fetei). La întoarcerea Eléonorei la New York, aceasta va claca rapid. Vechile obiceiuri se pierd greu, iar ea începe să caute prin geanta unei femei chiar dacă aceasta este lîngă ea și este imediat arestată. Pe drum înspre secția de poliție, un scurt popas la grădina zoologică din Central Park devine pretext pentru cea mai frumoasă (dar și cea mai confuză) secvență a filmului, în care Eléonore se imaginează jucându-se cu un urs polar extraordinar de fals, feeria fiind întreruptă de un bărbat care aruncă un pinguin, probabil oferindu-l ca hrană ursului.

Filmat din mână, cu un montaj inteligent, care pare să capteze și să deplaseze atenția privitorului rapid de la un punct de interes la altul, cu o distanțare care ajunge aproape înduioșătoare în anumite momente, ”The Pleasure of Being Robbed” nu explică misterul care pare să se contureze inițial (de ce e fata asta cleptomană?), dar încadrează între genericul de început și cel de final o felie de viață reală care se manifestă ca o poveste frumoasă, precum și un inedit portret al New York-ului, filmat de la nivelul trecătorului, fără imagini panoramice sau priviri înspre înălțimile zgârie-norilor, pe scurt - despuiat de spectacol, autentic!