Topul istoric al anului 2007

Unul dintre topurile care îmi place cel mai mult, mai ales primele 5 poziții (care, iarăși, au fost foarte greu de departajat).

1. The Queen (Stephen Frears)

2. La science des rêves (Michel Gondry)

3. El Laberinto del Fauno (Guillermo del Toro)

4. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Cristian Mungiu)

5. The Fountain (Darren Aronofsky)

6. The Prestige (Christopher Nolan)

7. 3:10 to Yuma (James Mangold)

8. Paris, je t'aime

9. Inland Empire (David Lynch)

10. Knocked Up (Judd Apatow)

30 Days of Night (SUA, 2007)

30 Days of Night

(SUA, 2007)

Regia: David Slade

Cu: Josh Hartnett, Melissa George, Danny Huston , Ben Foster

Rating: 2/5

Ideea e simplă: în nordul statului Alaska există orășele izolate unde, în timpul iernii, noaptea durează 30 de zile... așa că de ce să nu facem un film cu vampiri? 30 de zile de noapte e destul de mult ca oamenii să se tot ascundă la nesfârșit, mai ales că vampirii de rit nou pot fi omorâți doar cu lumina soarelui, iar usturoiul sau crucifuxul nu ajută la nimic...

Problema principală a filmului este că, deși e destul de lung (110 minute), nu lasă impresia că a trecut o lună, nu simți nici un moment tensiunea zilelor care trec greu și - mai ales - personajele principale știu exact cât timp mai au de așteptat de fiecare dată când ar avea nevoie să știe... Nu prea există suspans și, din păcate, nici prea multe sperieturi. 

Regizorul David Slade vine din lumea clipurilor și reclamelor și, în multe privințe, filmul de față este și el montat ca un videoclip. Totuși, este bine filmat și atmosfera austeră îl face să arate ceva mai mult ca un film decât realizarea anterioară a lui Slade, ”Hard Candy”. Mi-ar fi plăcut, totuși, să existe mai multe culori decât puțin ingenioasa schemă gri-albastru-roșu.

Vampirii lui Slade sunt ceea ce ne așteptăm de la un film modern: rapizi, infecțioși, nemiloși (la ce rată de victime au, mă miră că nu au terminat deja cu întreaga populație e globului). Vorbesc o limbă ciudată și au un conducător care arată ca Danny Huston (a, stai, chiar e Danny Huston!). Lor li se opune șeriful local (jucat de Josh Hartnett, care săracu` e prea Hollywood pentru a părea alaskan - you betcha!), care pe durata acțiunii reușește să se reconcilieze cu soția sa, numai pentru a se sacrifica pentru binele comunității (mă rog, ce a mai rămas din ea). Pe scurt, ”30 Days of Night”, în ciuda premisei, este un horror fără sperieturi care calcă în toate clișeele genului și iese destul de șifonat până la sfârșit.

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second (Japonia, 2007)

Byôsoku 5 senchimêtoru / 5 Centimeters per Second 

(Japonia, 2007)

Regia: Makoto Shinkai

Cu: Kenji Mizuhashi, Yoshimi Kondou

Rating: 4.5/5

That's right! Primul anime de pe blog! Cel mai recent film al lui Makoto Shinai este împărțit în 3 episoade:

Episodul 1 - ”The Chosen Cherry Blossoms”: Takaki Toono, în vârstă de 13 ani, călătorește cu trenul în plină iarnă, urmând să o viziteze pe o Akari, cea mai bună prietenă a lui. Acest episod demolează mitul cum că trenurile nu întârzie niciodată în Japonia.

Episodul 2 - ”Cosmonaut”:  Același Takaki Toono, acum pe cale să termine liceul, este văzut prin ochii unei alte fete, colegă de școală, îndrăgostită de el, dar căruia îi lipsește curajul să-i spună că îl iubește. Takaki Toono începe să viseze să devină astronaut, dar...

Episodul 3: Cel mai scurt episod în găsește pe Takaki Toono tânăr adult, cu o slujbă ordinară, destul de deprimat și împovărat de „tristețea care se adună de-a lungul anilor” și distanța uriașă care s-a instalat între el și Akari, pe care o vedem doar în 2-3 cadre, cât să avem o idee despre destinele separate ale celor doi. 

Stilul lui Shinkai este de a folosi mai degrabă cadre statice, în care obiectele se mișcă încet, iar povestea este spusă prin voice-over (care surprinde monologul interior al personajelor), dar mai ales prin decizii vizuale subtile (de exemplu reflexia luminii de pe diferite suprafețe - zăpadă, apă, geamuri, ochii personajelor, nori etc.) și prin folosirea unei palete largi de culori. Și dacă tot suntem la culori, trebuie vorbit despre imaginea care deschide filmul, cea a unei „ploi” de petale de flori de cireș, despre care o foarte tânără Akari spune că se deplasează înspre sol cu o viteză de 5 centimetri pe secundă. Aceasta se va dovedi o metaforă pentru modul în care, încet, dar sigur, oamenii se distanțează unul de celălalt.

Filmul se termină cu un montaj pe o melodie pop, care asamblează imagini de de-a lungul filmului, dar și câteva cadre noi, care dau câteva indicii despre destinele personajelor până în acel moment. Acest montaj vine un pic în contradicție cu stilul reținut de până atunci, iar ultimul cadru - în timp ce melodia se termină încet - refuză posibilitatea unei reîntâlniri, fie ea și doar cât o privire, între Takaki Toono și Akari, lăsând astfel impresia unui film neterminat, speriat să ajungă la o concluzie. Pe de altă parte, acest final este în ton tema filmului, accentuând senzația de vid și neîmplinire cu care tânărul nostru se confruntă.

”5 Centimeters per Second” poate fi acuzat de naivitate și chiar de sentimentalism, dar adevărul este că reușește să fie autentic din punct de vedere emoțional, totul cuplat cu un stil vizual seducător, imersiv și cele câteva acorduri de pian foarte eficiente de pe coloana sonoră.