L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

Adieu au langage (Franța, 2014)

Adieu au langage

(Franța, 2014)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Héloise Godet, Zoé Bruneau, Kamel Abdeli, Richard Chevallier, Roxy le chien

În cazul lui Godard, este întotdeauna greu să separi filmele sale de omul din spatele lor, acest personaj (folosesc termenul intenționat) dificil, pe cât de slobod la vorbă pe atât de opac în discurs. Îmi amintesc un interviu despre „Film socialisme” în care arăta de-a dreptul caricatural, cu un trabuc supradimensionat atașat la figura-i. Evident, au fost 10 minute irosite, pentru că nu a spus nimic relevant. La patru ani după ”Film socialisme” (film care pare profetic, avand în vedere ce s-a întâmplat cu vasul de croazieră pe care se petrece jumătate din acțiunea filmului), Godard revine în competiție la Cannes cu „Adieu au langage”, care deja a fost primit cu aplauze și cu zvonuri de Palme d'Or în final de carieră. 

Experiența mea cu „Adieu au langage” a fost cu siguranță diferită decât cea a entuziaștilor de pe „croazetă”. Într-una din cele mai mici săli, plină pe o treime, ale unui uriaș multiplex parizian, primele 30 de minute ale filmului mi-au provocat o durere de cap cum niciun alt film 3D nu a reușit până acum. În afară de cele douî momente în care sunt suprapuse două imagini complet distincte (pentru că... experiment!), există o grămadă de secvențe în care este aproape imposibil să focalizezi imaginea, ceea ce este mai puțin un semn că sunt în fața unui mare artist decât semnul unui accident vascular cerebral acut. Până la urmă, vederea se mai obișnuiește și Godard o lasă mai moale cu șmecheriile. Iar pe ecran începe să se închege un fel de narațiune: un bărbat, o femeie, o relație cu suișuri și coborâșuri și un câine (Roxy) care devine însoțitorul lor.

Trebuie să recunosc că începutul filmului mi s-a părut răutăcios (glumițe ieftine despre telefoane inteligente, parodii exagerate după filme cu gangsteri), iar apoi de-a dreptul disprețuitor față de restul omenirii - această mizantropie exprimată prin citate din scriitori și filosofi este cea mai alienantă trăsătură a cinema-ului recent al lui Godard. Este evocativ faptul că privirea îmi era atrasă mai degrabă de imaginile din Dr. Jekyll & Mr. Hyde sau Metropolis de pe televizorul celor doi amanți decât de ce fac aceștia în prim-plan (dar poate că asta e și ideea). Tocmai de aceea a fost ușor surprinzător să constat cum o oarecare melancolie se insinuează în a doua jumătate a proiecției, iar camera (camerele) de filmat ale lui Godard ies în natură, urmărind un câine explorator, cu Simfonia a VII-a a lui Beethoven pe fundal. Momentul-cheie este acela în care este invocat un citat din Monet (unul dintre puținii autori care chiar este numit), îndemnând la întoarcerea la natură și la „a picta ceea ce nu vedem”. Pentru mine, acesta e fost punctul care mi-a permis accesul dincolo de montajul aleator și lipsa structurii narative, să încep să apreciez ceea ce face Godard aici și să nu văd „Adieu au langage” ca pe un simplu truc 3D sau ca pe o lecție de morală. 

Am citit unele critici care ridicau în slăvi filmul și chiar îl comparau cu unele dintre landmark-urile istoriei cinematografiei. Să fie clar, totuși, „Adieu au langage” nu este „Omul cu aparatul de filmat”. În afară de faptul că se joacă un pic cu tehnologia 3D (mai mult așa... la mișto), Godard nu ne arată ceva cu adevărat nou față de ce a făcut în ultimii 30 de ani. Dar acesta este unul dintre eforturile sale mai consecvente din ultima vreme, probabil cel mai bun film semnat JLG de la „L'eloge de l'amour” încoace. 

Rating: 3.5/5

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Al doilea joc (România, 2014)

Al doilea joc

(România, 2014)

Regia: Corneliu Porumboiu

Cu (voci): Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

„Al doilea joc” este un fel de documentar în care derby-ul Dinamo-Steaua din iarna lui 1988 (prezentat în varianta sa televizată, dar fără sonor) este comentat de regizorul Corneliu Porumboiu și tatăl său, care apare și în imagini ca arbitru al acelei partide. Ce a ieșit este undeva între film experimental și film domestic, în care un tată și un fiu comentează relaxați partida. Există perioade destul de lungi (probabil până la două minute) în care niciunul nu vorbește, dacă telefonul sună răspund fără probleme, iar Porumboiu-tatăl nici nu pare convins că participă la realizarea unui film. 

Dacă aria de intersectare a mulțimii cinefililor cu cea a microbiștilor este destul de mică, eu trebuie să recunosc că probabil nu m-ar fi deranjat să mă uit la acest meci într-o după-amiază în care nu aș fi avut ceva mai bun de făcut. Ceea ce filmul pune în discuție, printre multe altele, este faptul că astfel de evenimente sportive generează pasiuni disproporționate printre fani. De aceea, nu strică din când în când să privim fotbalul prin alții ochi, eventual cei ai unui regizor care își propune să deconstruiască realitatea. Îmi vine în minte documentarul Zidane, un portrait du 21e siècle (Douglas Gordon & Philippe Parreno, 2006), care înregistra (sub privirea operatorului de imagine Darius Khondji) un meci al Realului urmărindu-l doar pe Zinedine Zidane. Un experiment îndrăzneț, pe alocuri dificil de urmărit, dar care inducea la un moment dat o adevărată stare de transă. „Al doilea joc” pare să aibă, în plus, și alte ambiții. 

Pe parcursul filmului, Porumboiu-regizorul încearcă să scoată de la tatăl său câteva informații despre ce însemna să arbitrezi un meci între echipa Armatei și cea a Securității, despre ce însemna să fii arbitru în regimul ceaușist și despre alte aberații ale vremii. Porumboiu-tatăl se dovedește, însă, destul de econom cu destăinuirile. Dacă unele dintre comentariile sale sunt interesante și revelatoare pentru jocurile de culise (care, nu se spune în film, au continuat până în zilele noastre, unde au început să fie taxate cu condamnări la închisoare), nu sunt cine-știe-ce „dezvăluiri șocante”. Ceea ce ne povestește Adrian Porumboiu poate fi oricum pus la îndoială datorită subiectivității acestuia, datorită elipselor de memorie, dar și datorită auto-criticii pe care acesta și-o face (precum mirarea sa că nu a dat un fault pe la minutul 85). 

Până la urmă, „Al doilea joc” este mai puțin un film politic, cât este un film de familie, un document al unei relații tată-fiu și un portret pe care Corneliu Porumboiu îl face tatălui său. Aflăm mai mult despre Adrian Porumboiu decât aflăm despre Steaua, Dinamo sau Ceaușescu. Abandonându-se deciziilor vizuale ale unui regizor de televiziune din anii '80, Corneliu Porumboiu realizează probabil cel mai personal film al său de până acum. Mie mi-a plăcut, este un fel de OZN în peisajul cinematografic autohton și îi dau notă mare. 

Rating: 4/5

Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Afacerea Tănase (România, 2013)

Afacerea Tănase

(România, 2013)

Regia: Ionuț Teianu

Rating: 3.5/5

Mă bucur întotdeauna când văd un documentar românesc distribuit pe marile ecrane. Sigur, m-aș bucura și mai tare dacă realizatorii ar ieși mai frecvent din perioada comunistă, dar acest lucru nu se întrevede în viitorul apropiat, subiectul fiind departe de a fi epuizat, „regretatul regim” fiind o sursă bogată de povești reale care bat orice ficțiune. „Afacerea Tănase” narează o falsă răpire a unui scriitor român exilat în Paris, Virgil Tănase, pusă la cale de serviciile secrete franceze, pentru a proteja un spion al Securității, Matei Haiducu. Acesta a contactat DST-ul după ce a primit însărcinarea de a-l asasina pe Tănase (ni se spune, din ordinul direct al lui Ceașcă), misiune pe care și-ar fi dat seama că nu o poate duce la capăt. 

Pentru a spune această poveste care pare desprinsă dintr-un roman de John le Carré, realizatorii apelează la mărturii directe ale lui Tănase, Haiducu și alți participanți la evenimentele prezentate, la imagini de arhivă, fotografii și tăieturi din ziare sau reviste. Cele mai impresionante sunt însă cele câteva reconstituiri efectuate de televiziuni franceze la sfârșitul anilor '80, supervizate sau interpretate de Matei Haiducu însuși, într-o perioadă în care acesta își maximiza profiturile pe care toată afacerea i le-ar putea aduce. Regizorul Ionuț Teianu construiește un plot spectaculos, în stilul romanelor de spionaj, încât miza întregii afaceri pare ușor supralicitată. Spre meritul său, însă, trebuie spus că încearcă să asigure pluritatea naratorilor, dându-i fiecărui participant șansa de a prezenta propria versiune asupra faptelor, apelând la interviuri și materiale video mai vechi acolo unde prezența personajelor este imposibilă. Lipsesc, totuși, două voci importante: cea a scriitorului Paul Goma (care a jucat un rol important în toată afacerea și a cărui absență din interviurile efectuate de realizatori nu este explicată) și a unui ipotetic ofițer de Securitate, de la care am fi putut afla cât de mult din povestea lui Haiducu este adevăr și cât invenție.

Din aceeași categorie:

Evrei de vânzare

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

Los amantes pasajeros (Spania, 2013)

Los amantes pasajeros

(Spania, 2013)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Javier Cámara, Carlos Areces, Raúl Arévalo

Rating: 3.5/5

Vine cam târziu acest review, dar nu îmi va fi conștiința împăcată dacă las ultimul Almodóvar necomentat. „Los amantes pasajeros”, cea mai recentă farsă semnată de auteur-ul spaniol, reprezintă o schimbare bruscă de stil față de cele mai recente pelicule ale sale („Volver” și „La piel que habito”, în special), dar a fost primit cu răceală de majoritatea criticilor. Povestea este remarcabil de simplă, dar nu fără un evident subtext politic - din cauza unei defecțiuni, un avion va trebui să execute o aterizare forțată; pentru a atenua tensiunea, trei asistenți de zbor gay (foarte gay) trebuie să distreze călătorii de la clasa I, în timp ce călătorii de la economy sunt adormiți pentru a nu face scandal.

În ceea ce mă privește, filmul a avut destul umor pentru a mă duce confortabil pe aripile sale de la un capăt la celălalt al celor 90 de minute ale sale. Sigur, este un film practic fără ambiții din partea lui Almodóvar, dar este viu, ritmat, dinamic, colorat și deloc claustrofobic. Carlinga și „spațiul de joacă” de la clasa întâi par mai mult decât încăpătoare pentru ca pasagerii și stewarzii să își pună în practică fanteziile muzicale sau erotice în momentele în care tensiunea este de nesuportat. Pe la mijlocul filmului, Almodóvar își permite chiar o „evadare” în oraș, unde întâlnim două tinere (Paz Vega și Blanca Suárez) care sunt sau a fost îndrăgostite de unul dintre pasagerii de mare profil ale cursei blestemate - aproape un „film în film”, în esență. „Los amantes pasajeros” nu este o capodoperă comică și nu este nici cel mai profund film despre criza economică, dar cred că Almodóvar și trupa sa (extinsă) de actori au reușit să facă exact ceea ce și-au propus.

Antiviral (Canada, 2012)

Antiviral

(Canada, 2012)

Regia: Brandon Cronenberg

Cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon, Malcolm McDowell

Rating: 3/5

Oh, yeah, that's the stuff! Din primele cadre, ”Antiviral” ne proiectează direct într-un univers alternativ (sau poate doar un viitor foarte apropiat) în care obsesia tabloidă pentru viața celebrităților a degenerat dincolo de ce ne putem închipui. Fani devotați și persoane în căutarea unei experiențe religioase autentice se infectează cu bolile suferite de celebrități pentru a se putea identifica cu viețile acestora. Alte variante de adulare sunt implanturi de grefe de piele sau consumarea unor bucăți de carne obținute prin culturi din celule donate de idolii lor. Persoanele celebre și companiile pseudo-farmaceutice care oferă aceste servicii câștigă o grămadă de bani, dar și în această afacere există amenințarea pieței negre, a copyright infringment-ului și a competiției neloiale dintre mari corporații. Personajul principal este Syd (Caleb Landry Jones), un tehnician bolnăvicios al unei astfel de enterprise, care se ocupă și cu „piratarea” virusurilor atât de prețioase, pe care le sustrage de la locul de muncă în propriul sânge.

Dacă subiectul și viziunea macabră nu vă fac să vă gândiți la un anume mare cineast al tuturor timpurilor, poate că numele de familie al regizorului vă va edifica. Într-adevăr, avem de-a face aici cu fiul lui David Cronenberg, care lucrează după scenariu care foarte ușor ar fi putut să stea la baza unuia dintre filmele de serie B ale tatălui său în anii '80. Am putea observa în alte cazuri de regizori care sunt odrasle ale unor alți regizori celebri tendința de a se distanța de opera părinților lor. Să luăm cazul moștenitorilor lui John Cassavetes, părintele indie-ului new-york-ez: Nick face drame siropoase ocazional romantice, iar Xan tocmai ce a regizat un horror intitulat generic ”Kiss of the Damned”. În cazul lui Brandon Cronenberg, însă, așchia nu sare deloc departe de trunchi. Trebui să mai menționez că nu îmi plac întotdeauna filmele „clasice” ale lui Cronenberg-senior, dar toate merită admirație pentru ideile pe care le pun în practică. Iar același lucru trebuie să îl spun și în cazul lui ”Antiviral”.

Acesta este cel mai nebun film pe care l-am văzut vreodată despre drepturile de autor. Brandon Cronenberg sondează adânc lumea în care trăim, relevând absurditatea în a ne preocupa pentru viețile private ale celebrităților, dar și extremele la care ajung marile corporații pentru a proteja proprietatea intelectuală. Inovațiile, în schimb, vin din partea piraților care trebuie să găsească modalități originale pentru a aduce „publicului” produsul de care au nevoie, în formate noi. În tot acest horrorshow, Caleb Landry Jones este perfect distribuit, imaginea lui de vampir anemic spunând mai multe decât întreaga caracterizare a personajului său (care e cam subțire, de altfel). Sarah Gadon (recent distribuită și de Cronenberg-tatăl în ”Cosmopolis”) este o apariție seducătoare, dar am avut impresia că nu a fost folosită la potențialul maxim. Însă, pentru a pune capac nebuniei, în partea a doua a filmului își face apariția Malcolm McDowell, care aduce nu numai un plus de distincție, dar și un monolog care sumarizează mesajul filmului. ”Antiviral” nu este un film desăvârșit, dar ar trebui să fie mai mult decât satisfăcător pentru fanii lui ”Videodrome”, avizi și nostalgici după o combinație de horror carnal și psihologic, infectat de science-fiction și critică socială. 

Amour (Franța/Germania/Austria, 2012)

Amour

(Franța/Germania/Austria, 2012)

Regia: Michael Haneke

Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Rating: 3.5/5

Disclaimer: Nu îmi prea place Haneke. E drept, nu am văzut chiar toate filmele, dar din cele pe care le-am văzut, doar „Caché” mi se pare un film valoros. În rest, apreciez ”Funny Games” (originalul), cel mai onest film al său și ”Das Schloss”, fidela ecranizare după Kafka. Celelalte filme ale sale nu îmi displac în mod special, dar nici nu reușesc să înțeleg de ce sunt atât de admirate și premiate. Iar după ce „Amour” a câștigat Palme d'Or-ul anul trecut, au urmat câteva luni în care am tot auzit - în special de la critici - că Haneke este cel mai mare auteur european în viață, fără niciun contracandidat la această distincție. Afirmație care mi se pare cel puțin dubioasă, mai ales atâta timp cât Almodovar sau von Trier (ca să dau doar două exemple) fac în mod constant filme „de prestigiu”, cu superstaruri internaționale, care sunt mai diverse, mai entertaining și, în opinia mea, mai profunde, decât cele ale lui Haneke.

În primul rând, cred că titlul filmului de față este misleading și mai degrabă publicitar decât corespunzător cu ceea ce se întâmplă pe ecran. Nu că aș dispute faptul că există „dragoste” între cele două personaje principale, dar - pe măsură ce filmul avansează - acesteia i se substituie mai degrabă izolarea pe care Georges și Anne și-o auto-impun, alături de un pic de paranoia și demență senilă. Puțin câte puțin, Anne iese din centrul dramei, iar acesta va fi ocupat de Georges, un bătrân taciturn, ușor egoist și ursuz, a cărui iubirea pentru Anne pare mai puțin importantă pentru el decât dorința de a manageria situația în care se află singur, fără ajutorul nimănui. În al doilea rând, Haneke - prin stilul său calculat, observațional - impune o distanță față de ceea ce ni se prezintă pe ecran care face - pentru mine - imposibilă relaționarea cu personajele (care vorbesc uneori de parcă ar citi pur și simplu scenariul) și, pe de altă parte, taie din impactul scenelor care se vor șocante, în buna tradiție ”Funny Games” - ”Pianista”.

Acestea fiind spuse, nu pot să neg faptul că am găsit destule lucruri care să-mi fi plăcut în acest film. Acestea încep de la imaginea semnată de Darius Khondji (colaborator anterior al lui David Fincher, Jean-Pierre Jeunet și, mai recent, Woody Allen, printre alții). Folosind ca decor aproape unic apartamentul lui Georges și Anne, Khondji și Haneke îl compartimentează în spații care devin - pe parcurs - încărcate de semnificații: bucătăria unde Anne are primul atac, sufrageria unde sunt primiți oaspeții, care mai târziu, odată ce ni se arată că există un pian în celălalt colț al ei, se dezvăluie ca un loc intim și iubit de cei doi soți, dormitorul unde Anne își va petrece ultimele luni din viață. Mai mult de atât, ”Amour” arată pur și simplu foarte bine, în special în ceea ce privește modul în care filmul este luminat. Apoi, trebuie să recunosc că până și în secvențele brutale din ultima jumătate de oră, în care ne sunt arătate chestii pe care până și personajul lui Trintignant îi spune celui jucat de Huppert că nu ar trebui arătate nimănui, am simțit că Haneke - poate împotriva propriei dorințe - reușește să surprindă o felie de adevăr despre ce înseamnă să trăiești în pielea lui Georges. Și, nu în ultimul rând, am apreciat subtilitatea ultimelor minute, ale căror deznodământ fantastic, metaforic, ne este semnalat de auzul robinetului care pornește, același care a semnalat inițial revenirea Annei după primul „eveniment”.

Anna Karenina (UK, 2012)

Anna Karenina

(UK, 2012)

Regia: Joe Wright

Scenariul: Tom Stoppard

Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Johnson, Kelly Macdonald

Rating: 3/5

În trecut, Joe Wright a mai regizat două adaptări „de epocă” somptuoase, tot cu Keira Knightley în rolurile principale - ”Pride and Prejudice” și ”Atonement”, filme care, în ciuda aparențelor, îmi plac mai mult decât îmi displac. După o bizară incursiune în filmul de acțiune cu ”Hanna”, Wright se întoarce la genul care l-a făcut celebru, punând în scenă (literally) romanul lui Lev Tolstoi despre aristocrația rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Knightley revine în rolul titular, Jude Law este Karenin (cel mai inspirat punct al întregului casting), relativ nou-apărutul Aaron (Taylor-)Johnson este Vronski, iar distribuția este completată de Kelly Macdonald (fără accentul ei nativ, din păcate), Emily Watson și Olivia Williams.

Nu eram prea încurajat înainte de a vedea filmul de ideea că Wright și Tom Stoppard au venit cu ideea de a se juca de-a teatrul, filmând aproape întregul film pe o scenă de teatru sau în spațiile aferente acesteia (culise, loje etc.) Însă încă din primele momente, s-a dovedit că această idee are și punctele ei forte. Pe de o parte, îi oferă lui Wright prilejul de a coregrafia secvențe de mulțime și planuri-secvență care înainte erau nelalocul lor în filmele sale mai „naturaliste”. Iar, pe de altă parte, accentuează una dintre ideile principale ale poveștii, care denunță teatralitatea obiceiurilor înaltei societăți rusești ale vremii și apetitul lor pentru spectacol și scandal.  Și mai trebuie spus că Wright face ceva relativ nou aici, undeva între fresca verosimilă à la Visconti și fantezia teatralizată à la Fellini sau Jarman.

Din păcate, abordarea pe care Wright și Stoppard o propun îndepărtează spectatorul de povestea atât de celebră a romanului. Dincolo de discursul social și satira înaltei societăți care acum este inutilă, ”Anna Karenina” nu sondează celelalte teme ale romanului și, deși există dialoguri despre dragoste, datorie, Dumnezeu etc., acestea nu fac decât să încetinească șuvoiul de imagini care se năpustește inițial asupra spectatorului. Și deși actorii își dau toată silința, este evident că interesul regizorului pentru a filma și a interpreta textul romanului este unul minim. Întrebarea care se pune nu este dacă stilul ales se potrivește romanului lui Tolstoi, ci dacă acesta din urmă avea nevoie de o asemenea punere în scenă. Cât despre Joe Wright, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost că nu îi trebuia decât un titlu de roman clasic pentru a-și justifica un experiment pur estetic.

Alpeis (Grecia, 2011)

Alpeis

(Grecia, 2011)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Aggeliki Papoulia, Stavros Psyllakis, Aris Servetalis

Rating: 2/5

Iată încă unul dintre acele filme arthouse ale căror lansare în țară seamănă mai mult cu o operațiune clandestină. „Alpii” este povestea unui grup format dintr-o asistentă medicală, un paramedic, o gimnastă și antrenorul ei, care concep o „afacere” în care iau locul unor persoane decedate pentru a ajuta familiile și prietenii acestora sa treacă peste trauma provocată de pierderea celor dragi. Ei își zic Alpii, își iau pseudonime după vârfuri muntoase celebre ale acestui lanț și se întâlnesc, de mai multe ori pe zi, cu diverși „clienți”, cu care schimbă telegrafiat niște replici pe care aceștia și le amintesc din conversațiile cu cei dispăruți. Bineînțeles, nu durează mult până când unul dintre ei duce acest „joc” un pic prea departe.

Cred că, cu acest film, Giorgos Lanthimos a încercat să repete succesul pe care l-a avut cu primul său film, „Kynodontas” (”Dogtooth”), despre care scriam cu admirație reținută în urmă cu doi ani. Din păcate, premisa din „Alpii” nu este nici pe de parte la fel de provocatoare precum cea din filmul său precedent, iar eu aș spune că este aproape stupidă. Pe de altă parte, filmul de față este mult prea arid, detașat, previzibil și, în ultimă instanță, de-a dreptul plictisitor. Nici măcar celor două-trei erupții de violență din final (atât de bine gestionate în ”Kynodontas”) nu reușesc măcar să provoace vreo reacție de la spectator, darămite să atingă o coardă sensibilă. „Alpii” este atât de steril încât cred că l-aș fi abandonat în primele 20 de minute, dacă nu ar fi avut-o ca protagonistă pe Aggeliki Papoulia (anterior una dintre surorile din ”Dogtooth”), care se dedică cu pasiune unui personaj tulburat, atât de singur încât își creează personalități multiple și trăiește prin intermediul acestora.

Autrement, la Molussie (Franța, 2012)

Autrement, la Molussie

(Franța, 2012)

Regia: Nicolas Rey

Rating: 4.5/5

”Autrement, la Molussie” este un pseudo-documentar experimental despre o dictatură fictivă, Molussia, condusă cu o mână de fier de una anume Burru. Realizatorul său, Nicolas Rey (no relation) combină imagini aparent banale, non-narative, filmate de el însuși pe peliculă degradată de 16mm, cu o narațiune din off, inspirată din romanul anti-fascist Die molussische Katakombe, scris de filosoful germano-evreu Günther Stern zis și Anders (=altfel, iar în franceză autrement). Partea experimentală a filmului este accentuată de o „șmecherie” și anume faptul că cele 9 bobine care compun film - fiecare cu un alt titlu - pot fi rulate în ordine aleatorie, rezultând 362.880 (9!) de variante de a vedea acest film.

În cea mai mare parte, narațiunea redă dialogul dintre doi molussieni, Olo și Yegussa, care par să fie un filosof și discipolul acestuia, dezbătând aspectele filosofice ale nașterii și instalării dictaturii din țara lor. Ceea ce m-a impresionat a fost exactitatea pe care poveștile și exemplele lui Olo o au în a descrie modul în care o ideologie poate acapara și subjuga o națiune întreagă. Fie că se referă la ideologi care țin „demonstrații” dialectice în terase (pe vremea „ilegalității”), la ura nejustificată care îi cuprinde pe membrii unei grupări de extremă dreaptă în formare sau de modul în care Burru organizează alegeri libere, observațiile sale sunt spot on. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, cartea fiind scrisă de cineva care a trăit printr-un regim totalitar.

În contrast cu intensitatea pasajelor din cartea lui Anders, imaginile sunt în aparență calme, sugerând mai degrabă, la o primă vedere, indiferența universului față de micile lupte de putere ale omenirii. Și totuși, nu este chiar așa. Activitatea umană nu lipsește din imaginile pe care Rey le surprinde: vedem o exploatare forestieră care lasă golașă o porțiune de pământ, o gated community, în care nu vedem oameni, dar aceștia sunt mai mult ca sigur prezenți dincolo de gardurile înalte, în clădirile urâte sub formă de cuburi sau doi angajați ai unui institut de meteorologie care monitorizează anxioși ecranele computerelor. Între textul citit și imagini există o legătură, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna evidentă. Una dintre cele mai bune idei pe care Rey le are este ca, după ce Olo demontează ideea unei rase pure, camera să ne prezinte doi oameni în close-up (singurele de acest fel din întreaga peliculă), invitându-ne parcă să le descifrăm trăsăturile hibride și originea amestecată.

„Autrement, la Molussie” mi-a amintit de filmele lui James Benning, în special de cronica mormonă semnată de acesta - ”Deseret”. Diferența este mai ales la nivelul imaginilor, care în cazul lui Rey nu sunt în totalitate statice. Unele segmente sunt compuse în totalitate din câte un lung cadru panoramice. Alteori, Ray instalează camera pe un dispozitiv capabil să o rotească la 360 de grade în jurul unui ax, sugerând probabil modul în care realitatea este bulversată de dictatura lui Burru, dar și invitându-ne să privim filmul dintr-o altă perspectivă. De asemenea, artefactele inerente peliculei par să ofere o dimensiune în plus, iar Rey se joacă cu supraexpuneri și diferite alte efecte optice. Vizual și tematic, „Autrement, la Molussie” este un film foarte bogat, care nu poate fi corect apreciat după o singură vizionare. Se mai impun câteva, preferabil sub forma altor permutări ale bobinelor.