L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

Our Sunhi (Coreea de Sud, 2013)

U ri Sunhi

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Yu-mi Jeong, Jae-yeong Jeong, Sang Jung Kim

Rating: 3.5/5

Parcă doar ieri scriam despre ultimul film al lui Hong Sang-soo, ”Nobody's Daughter Haewon” și iată că a apărut încă unul! Cum ne-a obișnuit deja regizorul coreean, povestea nu este foarte diferită de filmul anterior (și nici de cele mai „vechi”). În prim-plan avem o tânără studentă a Academiei de Film, care are planuri de a pleca în străinătate. În jurul ei gravitează trei bărbați, regizori și/sau profesori de cinema, de diferite vârste, care nu se pot abține să nu fie atrași de această Sunhi (mai tânără decât oricare dintre ei). Cele aproximativ 85 de minute ale filmului sunt compuse din plimbări prin Seul și destăinuiri îmbibate de alcool în baruri cu nume aparent sugestive (Arirang, Gondry), de-a lungul cărora Sunhi are cam aceeași conversație cu fiecare dintre bărbați, iar aceștia, la rândul lor, se confesează unul altuia.

Poate că de data aceasta „magia” lui Hong nu a mai funcționat la fel de bine ca în cazul ultimelor sale filme (vezi și ”In Another Country”), dar și scara la care lucrează este „mai mică”. Lipsesc artificiile de structură (de genul trei povești într-una singură în care aceeași actriță joacă trei personaje diferite) sau ambiguitățile temporale (precum în ”The Day He Arrives”) și nici măcar nu suntem tratați cu o secvență onirică, un vis criptat al personajului principal care pare să îi rezolve toate problemele. Faptul că ”Our Sunhi” privește un pic mai direct intimitatea personajelor sale, cu mai puține provocări, este de apreciat, dar este în același timp ușor frustrant pentru spectatorul care poate își dorește să vadă mai mult decât aceleași dialoguri repetate de diferite personaje.

Și totuși, în tot acest timp, Hong Sang-soo ne dirijează abil din spatele camerei. Modul în care filmul este decupat scoate în evidență „virtuțile” planului-secvență, iar mizanscena lui Hong condensează în fiecare dintre acestea tensiuni și sentimente puternice cărora personajele sale nu știu cum să le facă față. Sunt edificatoare despărțirile lui Sunhi de bărbații cărora le cade cu tronc: alături de profesorul de la care a cerut o scrisoare de recomandare părăsește cadrul ținându-se de mână, în timp ce pe unul dintre regizorii mai în vârstă îl abandonează în fața casei după o sărutare prelungă. Dar lovitura de maestru este ultimul cadru al filmului - după ce Sunhi dispare din peisaj (după o succesiune de imagini perfect montate), cei trei bărbați, perfect sincronizați în mers și în gîndire, vizitează un palat, în timp ce o descriu pe Sunhi cu aceleași cuvinte: „ciudată”, „curajoasă”, „retrasă”, „dispare perioade lungi de timp” etc. Această descriere, total ambiguă și care amintește de un procedeu de agățat explicat în ”The Day He Arrives”, atestă o adâncă falie în comunicare, pe care personajele lui Hong nu reușesc să o traverseze, fiecare rămânând, până la urmă, un necunoscut pentru ceilalți. 

Only God Forgives (Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Only God Forgives

(Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: 3.5/5

”Only God Forgives” este o revenire în formă pentru Nicolas Winding Refn. Sigur, filmul său precedent, ”Drive”, a fost mult mai bine primit atât de critici cât și de public, dar acela era îmbibat într-o nostalgie pentru anii '70 și datora mult farmecului  pe care filme precum ”Vanishing Point” sau ”Taxi Driver” încă îl mai au asupra spectatorului de cinema după aproape 40 de ani. None of that here! Refn e înapoi în ”Valhalla Rising”-mode! Dincolo de neoanele incandescente care scaldă ecranul în culori primare, filmul este atât de rarefiat, încât nici nu se pune problema ca scenariul să fie dezvoltat mai mult decât este, iar dialogurile sunt atât de rare încât lungi secvențe sunt montate silent. Ceea ce nu înseamnă că filmului îi lipsește substanța sau că personajele ar fi subțire caracterizate, dar toate acestea se realizează prin mijloace „neconvenționale”, mai ales pentru cinema-ul narativ cu care suntem atât de obișnuiți. Lungile cadre cu chipurile inexpresive ale protagoniștilor fac ca cel mai mic gest, cea mai mică schimbare de mimică să capteze atenția, să neliniștească sau să deschidă o fereastră către sinea personajului.

Mai multe forțe se întâlnesc în ”Only God Forgives”, iar fiecare este întruchipată de un alt personaj. Gosling revine alături de Refn și probabil îl face mândrul pe acesta într-un nou rol à la ”Le Samourai”. Aici, el este Julian, un expat de nevoie, care trăiește în Thailanda din trafic de droguri, administrând și o sală de box ca diversiune. Aparentul său oponent este polițistul Chang (Vithaya Pansringarm), un adevărat semi-zeu, care împarte his own brand of justice în Bangkok. Ambele personaje au viziuni, premoniții, care le revelează viitorul. Chang le folosește pentru a-și face meseria, dar în cazul lui Julian viziunile dezvăluie un sentiment de vinovăție, lipsa de dorință de a acționa și o furie mocnită, dar impotentă, dincolo de poza cu pumnii încleștați pe care o afișează în postere și de mai multe ori pe parcursul filmului. Factorul perturbator, care îi aduce pe Julian și Chang în opoziție, este apariția mamei primului (Kristin Scott Thomas), a cărei singură dorință este răzbunarea (Chang l-a eliminat pe fratele violator al lui Julian) și care aduce cu ea un întreg bagaj de tare familiale. Ea nu ezită să folosească orice tertip pentru a-l manipula și constrânge pe Julian să îi ducă planul la îndeplinire. 

Cheia rezolvării situației este, la propriu, în mâinile lui Julian. Încă din primele minute, îl vedem pe acesta inspectându-le ca pe niște obiecte străine. Își încleștează pumnii, încercând să vadă dacă poate să îi folosească pe post de arme în luptă, dar în scurta confruntare cu Chang este incapabil să îl nimerească măcar o singură dată. Ulterior, aflăm că și-a omorât tatăl „cu mâinile goale”, motiv pentru care a fost obligat să părăsească America. Aceleași mâini le folosește (fie în realitate, fie în bogata sa viață imaginară) pentru a explora interiorul coapsei amantei sale de ocazie sau pântecul eviscerat al mamei executate de Chang - aceasta din urmă este una dintre cele mai striking imagini ale filmul (and that's saying something!). În final, soluția „logică” pentru toate problemele sale este de a îndepărta aceste mâini străine, eliminând toată furia și violența pe care ele o exprimă. Astfel, odată ce pedepsele sunt împărțite în toate părțile, Julian îl lasă pe Chang, întocmai ca într-una dintre viziunile sale, să îi taie mâinile. Pedeapsă simbolică, pe care polițistul-zeu o administrează cu regularitate, urmată de un karaoke ritualic, care închide filmul alături de emfatica dedicație de pe genericul de final - „pentru Alejandro Jodorowsky”.

Oblivion (SUA, 2013)

Oblivion

(SUA, 2013)

Regia: Joseph Kosinski

Cu: Tom Cruise, Andrea Riseborough, Olga Kurylenko, Morgan Freeman, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3/5

”Oblivion” este un film adresat în principal fanilor science-fiction, care nu vor rata ocazia să bifeze unul dintre din ce în ce mai rarele producții ale genului care sunt girate de studiourile de la Hollywood și pieței „internaționale”, unde Tom Cruise se vinde în aceste vremuri mult mai bine ca în America. Povestea filmului are loc în anul 2077, după un război devastator cu niște invadatori extratereștri, pe care oamenii l-au câștigat, iar prețul pe care l-au plătit a fost distrugerea posibilității de a trăi pe Terra. Oamenii sunt în plin proces de a migra pe o lună de-a lui Saturn, iar pe Pământ au rămas doar un echipaj de două persoane, Jack (Cruise) și Victoria (Riseborough), care se ocupă cu întreținerea hidrocentralelor și a dronelor de apărare împotriva a celor câtorva invadatori care îi mai atacă din când în când. Cu două săptămâni înainte ca misiunea lor să ia sfârșit, lucrurile încep să se precipite, odată cu aterizarea unui echipaj uman care a orbitat Pământul timp de peste 60 de ani, încă de dinainte războiului.

Urmărind ”Oblivion” e imposibil să nu poți face asemănări cu o grămadă de filme SF mai mult sau mai puțin clasice. Unul după alta, apar trimiteri la ”Moon”, ”2001”, oricare episod din seria ”Alien”, oricare ”Star Wars”, ”Solaris”, ”The Matrix” chiar și ”Zardoz”, ”The Man Who Fell to Earth”, ”Silent Running” și câte și mai câte. Sigur, astfel de împrumuturi au devenit deja bine încetățenite și ”Oblivion” nu e primul film care să o facă. Din fericire, am avut impresia că realizatorii lui ”Oblivion” sunt conștienți că publicul lor este destul de erudit (sau măcar cunoscător) al clișeelor și simbolurilor cu care lucrează SF-ul și nu au simțit nevoia să încarce filmul (care și așa este destul de lung) cu prea multe explicații: o scurtă expozițiune din partea naratorului Cruise, câteva corecturi făcute de Morgan Freeman pe la mijloc și un scurt (dar reușit) flashback explicativ la sfârșit este cam tot ce primim - spectatorul este lăsat să facă singur alte legături. Mai merită amintit aici faptul că filmul este bazat pe un roman grafic co-scris chiar de regizorul Joseph Kosinski. Până acum, acesta a mai semnat doar ”TRON: Legacy” și cred că pot afirma fără probleme că ”Oblivion” este un pas înainte. Poate și pentru că nu doar regizează de data aceasta, dar și co-produce și este co-autor al scenariului bazat pe propria lui bandă desenată.

Și totuși, despre ce este vorba în acest film? Despre multe și scenariul o ia la un moment dat cam în toate direcțiile, dar cel mai important mi se pare faptul că este un film despre identitate. Prin personajul Jack Harper (rol în care Tom Cruise este foarte bine distribuit și în care se distanțează un pic de imaginea de erou de acțiune rânjitor cu care s-a identificat în ultimii câțiva ani), realizatorii reușesc, la un moment dat să pună întrebări chiar filosofice de genul „dacă ai amintirile unei alte persoane înseamnă că ești acea persoană?”, „cât de mult din cine ești este dictat de realitatea falsă pe care ți-o prezintă cei din jur?” și, evident, „ce înseamnă să fii om?”. Ultima scenă  oferă chiar și niște răspunsuri, chiar dacă tot momentul este cam bullshit. Pe de altă parte, filmul reușește să atingă un nerv politic sensibil, cum se întâmplă ocazional cu SF-urile alegorice. Se vorbește mult în film despre drone (programate să ucidă oameni, no less), iar filmul apare într-un moment în care președintele SUA este tras la răspundere pentru asasinatele conduse de drones similare. Nu știu cât de accidentală este apariția acestora în ”Oblivion”, dar cert este că ne oferă un thinking point în plus. Per ansamblu, filmul este chiar decent, cu un scenariu slăbuț, însă cu interpretări mai mult decât competente, efecte speciale reușite și foarte bine filmat de recent oscarizatul Claudio Miranda. 

Oz the Great and Powerful (SUA, 2013)

Oz the Great and Powerful

(SUA, 2013)

Regia: Sam Raimi

Cu: James Franco, Zach Braff, Michelle Williams, Mila Kunis, Rachel Weisz

Rating: 3/5

De-a lungul anilor, Sam Raimi a devenit, dintr-un simplu realizator de filme horror de serie B, unul dintre cei mai apreciați auteuri de blockbustere la Hollywood, după ce a semnat trilogia Spider-Man. După o frumoasă revizitare a genului horror cu ”Drag Me to Hell”, Raimi revine pe marile ecrane cu un prequel la clasicul ”The Wizard of Oz” al lui Victor Fleming din 1939. Asta chiar dacă acest nou nu este un muzical, iar, for legal reasons, elemente create speciale pentru acel film (mai ales elemente de scenografie și recuzită, inclusiv celebrii pantofi roșii) nu au putut fi refolosite în acest film. Dar aceste lucruri nu sunt o problemă. Fiindcă, dincolo de toate aparențele, ”Oz the Great and Powerful” este o nouă încercare a celor de la Disney să pună stăpânire pe începutul de primăvară cinematografică cu un blockbuster fantastic bazat pe o poveste clasică, ușor reinventat pentru un public contemporan - așa cum au făcut acum trei ani cu ”Alice in Wonderland”.

În primul rând, vreau să spun că filmul mi s-a părut mult mai bine scris decât mă așteptam. La fel ca în filmul din 1939, în prologul de aproximativ 10 minute apar personaje și se întâmplă anumite lucruri care se vor repeta odată ce personajul principal ajunge în Oz, conform cu natura alegorică a tărâmului din titlu. Aici, scenariștii au idei foarte interesante care sunt independente de scrierile lui L. Frank Baum: asistentul magicianului din prolog reapare sub forma unui simpatic maimuțoi înaripat, iar o fată imobilizată într-un scaun cu rotile va deveni o păpușă de porțelan (China Doll) căreia i s-au rupt picioarele. Chiar dacă la sfârșit nu ne este sugerat că totul a fost doar un vis (așa cum se întâmplă în „original”, dar nu și în carte, din câte țin minte), asta un înseamnă - din punctul meu de vedere - că nu putem vedea acest tărâm din Oz ca fiind o proiecție a imaginației și subconștientului lui Oscar (James Franco), la fel cum a fost odată cea a lui Dorothy. Cred că Sam Raimi se identifică cu personajul său principal și aspirațiile acestuia și de aceea introduce elemente cinematografice care explică șmecheria Vrăjitorului din Oz și concretizează un frumos mise-en-abîme: regizorul-magician care construiește o lume fantastică prin iluzii vizuale își găsește dublul în magicianul-vrăjitor care se folosește de aceleași tipuri de șmecherii pentru a salva același ținut fantastic. 

E păcat doar că filmul este un pic prea lung și, până la urmă, povestea se înscrie într-un tipar previzibil (probabil că reveal-ul Vrăjitoarei cea Rea de la Apus a venit un pic cam devreme). James Franco este în același timp șarmant și dubios, calități naturale ale sale care îi permit să joace rolul principal fără să se chinuie prea tare, dar adevăratele star-uri ale filmului sunt cele trei vrăjitoare interpretate de Mila Kunis, Michelle Williams și Rachel Weisz, care îl eclipsează pe Franco de fiecare dată când sunt pe ecran (nu doar din punct de vedere fizic) și oferă finalului ceva mai multă tensiune decât m-aș fi așteptat. Iar pe toată durata filmului, rămâi fascinat de look-ul filmului, îmbogățit digital cu culori care ne trimit cu gândul la Technicolor-ul „Vrăjitorului din Oz” al lui Victor Fleming și producțiilor animate clasice Disney, în special ”Snow White and the Seven Dwarves” (a cărui influență se resimte și la nivel de detalii narative - vezi Pădurea Întunecată și mărul „otrăvit”). Pe scurt, m-am distrat la acest nou Vrăjitor din Oz și nu cred că este chiar așa de subțire pe cât pare la o primă vedere.

Post-TIFF Review: Oslo, 31. august

„Oslo, 31. august” a fost cel mai high profile film din competiția de la TIFF de anul acesta, dar - mai important de atât - a reușit să și convingă juriul că merită Trofeul Transilvania. Nu am reușit să văd filmul decât după terminarea festivalului (ceea ce explică absența sa din topul de final) prin miracolul internetului, înainte să aflu că va fi chiar lansat în cinematografele din România pe 13 iulie. Filmul lui Joachim Trier prezintă o zi (spoiler: ultima zi) din viața lui Anders (Anders Danielsen Lie), un tânăr care este pe cale de a termina un sejur de dezintoxicare. În primele imagini, acesta se trezește alături de o femeie, după prima seară de „permisie”, iar apoi are o primă tentativă nereușită de a-și lua viața. După o ședință de terapie de grup, Anders se întoarce în Oslo, unde urmează să aibă un interviu pentru o primă slujbă adevărată după o lungă perioadă, dar și să se întâlnească cu mai mulți prieteni și foste cunoștințe.

Filmul ne spune destul de multe despre trecutul lui Anders, iar contextul în care trebuie privită dependența lui este destul de clar: copilărie privilegiată, mult potențial, puțină ambiție, multă angoasă existențială. Nu cred că „Oslo, 31. august” este un film despre droguri sau un film despre o anumită clasă socială (acest upper middle class din care Anders face parte), dar mi s-a părut foarte autentic modul în care este prezentat comportamentul suicidar al lui Anders. Ideea de a-și pune capăt vieții este undeva în spatele tuturor acțiunilor sale pe parcursul zilei. Încearcă să își alerteze prietenii, iar aceștia reacționează grijuliu, dar condescendent, fără să facă vreun efort real în a-l opri. Într-un final, după o serie de experiențe dezamăgitoare și care nu îi provoacă niciun fel de plăcere, Anders ia decizia, dar întârzie să pună în aplicare actul. Cadrul final, în care acesta redescoperă cu răbdare casa părintească, cântă pentru ultima oară la pian, iar apoi se întinde pe pat administrându-și o supradoză de heroină, este desăvârșit din toate punctele de vedere.

Simt că am spus ce aveam mai interesant de spus în paragraful anterior, dar cred că motivele pentru care mi-a plăcut filmul sunt altele. În primul rând,  Pe de altă parte, „Oslo, 31. august” este un portret al orașului din titlu. Prologul prezintă, din off, mai multe voci care vorbesc despre amintirile lor despre Oslo, de ca și cum acesta nu ar mai exista. Acest lucru se leagă de personajul principal, care nu mai găsește o legătură dintre el și Oslo. Una dintre cele mai bun secvențe ale filmului este cea în care Anders stă pe terasa unei cafenele și trage cu urechea la ce vorbesc ceilalți clienți, camera de filmat chiar abandonându-l pe acesta pentru câteva secunde în favoarea unor trecători, moment în care personajul cred că realizează existența acestui disconnect și se convinge de cât este de nesemnificativ. Ultimele cadre reiau, în ordine inversă, câteva locații pe care Anders le-a vizitat pe parcursul filmului, acestea fiind însă pustii, încheind pe un ton oarecum ambiguu filmul.

Joachim Trier filmează odiseea lui Anders alternând filmările din mână cu elegante travelling-uri subtile, în care camera de filmat de apropie încet de personaje sau glisează de-a lungul străzilor. E un mod foarte „poetic” de a face filme, dar nu unul în care tehnicile pe care le folosește să iasă în evidență. Nu am văzut primul său film, ”Reprise” (care a fost și el în competiție la TIFF în 2007, fără să fi primit vreun premiu), tot cu Anders Danielsen Lie în rolul principal, dar cred că Trier este o voce cu adevărat interesantă în cinematografia nordică. Ceea ce nu înseamnă că minimalizez aportul interpretului său multitalentat (Danielsen Lie este nu doar actor, ci și medic, scriitor și muzician). „Oslo, 31. august” este reușita amândurora și unul dintre cele mai bune filme pe care le-aș fi văzut anul acesta la TIFF (probabil ar fi intrat pe locul 2 sau 3 în top). 

Orphée (Franța, 1950)

Orphée

(Franța, 1950)

Regia: Jean Cocteau

Cu: Jean Marais, François Périer, María Casares, Marie Déa

Rating: 4.5/5 

„Orfeu” este bucata de mijloc a așa-zisei „trilogii orfeice” a lui Cocteau, începută în 1930 cu „Le sang d'un poète”, un film mut experimental și terminată în 1960 cu „Le testament d'Orphée, ou ne me demandez pas pourquoi!”, continuare și corolar al filmului de față. Dintre toate, „Orfeu” are cel mai clar narativ: reluând mitul antic, personajul titular este, aici, un poet parizian genial și arogant (Marais), care este prin în uneltirile Morții (María Casares), ajutată de doi aghiotanți: recent decedatul poet Cegeste (Edouard Dermithe) și mai vechi decedatul student Heurtebise (Périer). Orfeu se îndrăgostește de Moarte, iar după ce aceasta o omoară pe soția lui, evident Eurydice (Déa), Orfeu, cu ajutorul lui Heurtebise, pornește în căutarea amândurora în lumea de dincolo, care este înfățișată ca o dezolantă priveliște post-apocaliptică, în care timpul nu trece și legile fizice nu se aplică.

Faptul că mitul lui Orfeu este, în același timp, respectat și modificat cu foarte subtile twist-uri ajută să mențină atenția privitorului. Deși cunoști povestea, nu ești niciodată sigur ce urmează să se întâmple, iar motivațiile și deciziile personajelor sunt de multe ori obscure, ceea ce întreține o stare de anticipare a ceea ce va urma. Mai mult, filmul este plin de subtexte: Lumea de Dincolo este condusă ca un stat totalitar, Moartea și asociații ei activează în semi-clandestinitate, dar din motivații proprii, iar Orfeu primește de la ei mesaje via radio asemănătoare cu mesaje primite de Rezistența franceză via BBC în timpul celui de-al doilea război mondial. Și, bineînțeles, dincolo de toate acestea, există marile teme poetice, din care nu lipsesc prea multe: avem creația poetică, timpul, una-două-trei mituri antice, iar faptul că Orfeu însuși este scindat în fascinația pentru Moarte și Dragostea pentru Eurydice pare la fel de semnificativ.

Mai important pentru mine este faptul că filmul abundă în simboluri vizuale și efecte speciale care vin în sprijinul poveștii. Se remarcă filmările inverse, în care Cegeste și Eurydice se trezesc din morți, repetatele treceri prin oglindă și cele două coborâri în lumea de dincolo: prima, în care Heurtebise pare să plutească în timp ce Orfeu se luptă cu vântul într-o retroproiecție, iar a doua în care decorul și camera sunt răsturnate la 90 de grade față de orizontală, ceea ce lasă impresia, la un moment dat, că cei doi cad în lateral. Sigur, aceste secvențe nu sunt foarte frecvente și sunt folosite numai pentru a reda cealaltă lume intruziunea spiritelor în lumea reală, dar modul inteligent în care sunt folosite face ca existența cotidiană a lui Orfeu să pară mai nelalocul ei decât coborârea acestuia în „infern” și acesta cred că este atmosfera pe care Cocteau a vrut și a reușit să o creeze.

P.S.: Pentru o altă versiune a mitului lui Orfeu, am scris foarte pe scurt și depsre „Orfeo Negro”, de Marcel Camus.

Pithy Reviews (1)

Time is money, life's too short and there are plenty of movies out there to chose from (and many of them are not reviewed by me, on Poison Whiskey, in English, if you can believe that!). Introducing "Pithy Reviews" - Part One: a collection of brief comments on movies I've recently seen or that I remember from the long forgotten past!

Fantastic planet / La planète sauvage (René Laloux, 1973)

Amazing animated film that doubles the science-fiction plot with a political allegory. Beautiful, colorful images and and psychedelic soundtrack that was already dated when the movie premiered in after the '60s were over and forgotten make this a wonderfully enjoyable film and one of the best animated features of its kind.

Rating: 4.5 out of 5

Mysteries of Lisbon (Raoul Ruiz, 2010)

A movie-marathon that lasts either 4h30 or almost six full hours, depending which version you find. Based on a literary serial from two centuries ago, it meanders through a maze of characters and stories, all of them revolving around a priest, who is also a former bandit, the son of a fallen nobleman and who knows how many more other things. Great storytelling and certainly Ruiz's best movie in some time.

Rating: 4 out of 5

Black Orpheus / Orfeo Negro (Marcel Camus, 1959)

The story of Orpheus and Eurydice shamelessly retold during the Carnival in Rio. Orpheus is a guitar-playing playboy that falls in love with a shy and frightened out-of-towner that is, apparently, hunted by a demon. Orpheus lacks what it takes to save her from its clutches. With an almost continuous samba soundtrack and a surprisingly creepy atmosphere, "Black Orpheus" may take the metaphors a bit too far sometimes, but it never loses focus on its story.

Rating: 4 out of 5

Los Ojos de Julia (Spania, 2010)

Los Ojos de Julia

(Spania, 2010)

Regia: Guillem Morales

Cu: Belén Rueda, Lluís Homar, Pablo Derqui

Rating: 3/5

Păstorit de Guillermo del Toro, horror-ul lui Guillem Morales reușește să transforme o teroare „invizibilă” într-un spectacol foarte bine gândit vizual și atmosferic. După sinuciderea surorii ei gemene, Julia începe să suspecteze că este ceva necurat la mijloc. Amândouă suferă de aceeași boală oculară degenerativă, dar Sara și-a pierdut vederea complet cu un an înainte să se sinucidă. Julia, în schimb, își poate pierde vederea după orice situație care o supune unui stress mai mare, ceea ce evident se și întâmplă. Așa că Julia va petrece întregul film bâjbâind după un individ care - se pare - reușește să se ascundă chiar și de privirile celor care încă văd. Reușita filmului constă în a reda credibil teama Juliei și de a păstra ambiguitatea: în a două jumătate a filmului, toate personajele - în afară de Julia - sunt filmate inteligent, astfel încât, chiar dacă prezența lor pe ecran este consistentă, fețele nu li se văd niciodată, Morales folosind la maxim expresivitatea mâinilor, umerilor și picioarelor, astfel încât nici noi, nici Julia nu știm cine se ascunde chiar în fața ei. 

„Los Ojos de Julia” nu reușește să evite toate clișeele genului. Ultima parte, în special, se lasă pradă twist-urilor previzibile, iar două subplot-uri inutile ar fi putut fi ușor eliminate (sau, din contră, mai bine dezvoltate). Dar filmul păstrează un ritm bun pe întreg parcursul său, iar spectatorul ajunge să se îndoiască de ceea ce vede cu proprii săi ochi. Totul în „Los Ojos de Julia” se leagă de privire, iar, mai mult decât atât, de modul în care filmul o redă pe această. Morales folosește trucuri, ne păcălește privirea, iar camera sa de filmat este subiectivă, dar acestea funcționează în contextul filmului, care este, în esență, despre confruntarea dintre un voyeur care își dorește să fie invizibil și o femeie care, deși orbește, vrea să vadă dincolo de realitatea imediată care i se prezintă.

„Ochii Juliei” nu este un film excepțional, dar este un horror psihologic bine făcut, care folosește multe dintre simbolurile, șmecheriile și tropii specifici genului într-un context aparte, care pare mult mai proaspăt decât este în realitate.

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...

Orphans of the Storm (SUA, 1921)

Orphans of the Storm

(SUA, 1921)

Regia: D.W. Griffith

Cu: Lillian Gish, Dorothy Gish, Joseph Schildkraut, Monte Blue

Rating: 4.5/5

Bazat pe piesa de teatru ”The Two Orphans”, filmul lui Griffith (ultimul mare succes al acestuia) este povestea tinerei Henriette, care ajunge la Paris alături de sora ei adoptată, Louise, care a orbit în urma unei epidemii și are nevoie de un doctor. Însă cele două se pierd una de cealaltă imediat ce au ajuns, iar apoi sunt prinse în „furtuna” Revoluției Franceze.

(Aproape) toate filmele lui Griffth sunt melodrame cu tematică socială și istorică, de obicei filme lungi, peste două oră. Însă niciunul dintre ele nu dezamăgește la capitolul spectacol, Griffith oferind de fiecare dată set pieces impresionante, fie că ele sunt orgii sau urmăriri pe râuri înghețate. În „Orfelinele furtunii”, după expozițiunea care trasează destinele personajelor, a două jumătate a proiecției (aproape o oră și jumătate, adică) te ține cu sufletul la gură în fiecare moment, odată ce Revoluția Franceză erupe, dar schimbarea de regim nu face decât să continue persecuția împotriva celor două surori. Griffith se dovedește, încă o dată, un maestru al montajului, reușind să îmbine mai multe fire narative împreună și să intercaleze inserturi și flashback-uri. Chiar dacă filmul capătă lungimi fiindcă regizorul își dorește ca acțiunea să fie cât mai limpede (aproape fiecare detaliu este explicat), filmul nu pare încărcat și menține accelerarea continuă a ritmului.

Ca și în filmele sale anterioare, Griffith experimentează cu cadrul cinematografic. Obturările unor porțiuni din cadru erau frecvente în era filmelor mute, dar Griffith preia tehnica și o folosește în scopuri narative și voi da două exemple. Primul: când Henriette (Lillian Gish) se trezește după ce a fost răpită de aristocrați în prima parte a filmului, începe să strige disperată după sora ei; urmează o înșiruire de prim-planuri cu răpitorii ei, în care extremitățile sunt defocalizate, iar ochii (privirile) amenințătoare sau indiferente ies în evidență. Al doilea exemplu este din a două jumătate a filmului, când luptele dintre revoluționari și armata regelui sunt redate prin obturarea părților superioare și inferioare ale cadrului, Griffith anticipând parcă ecranul panoramic care va deveni standardul filmelor epice peste vreo 30 de ani.

Pentru interpreta Henriettei, Lillian Gish, acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bineînțeles, actrița are deja o dimensiune legendară și simpla ei prezență, în orice film (de la ”Way Down East” la ”Night of the Hunter”) domină ecranul. Dar jocul ei, chiar dacă aici nu iese din tipologia în care Griffith o distribuia, este seducător prin economia de mijloace și intensitatea cu care fiecare expresie este redată. În rolul surorii sale joacă sora sa din viața reală, Dorothy Gish,, făcând și ea un rol foarte bun. Monte Blue îl joacă pe Danton și are o scenă mare înspre punctul culminant al filmului.

Sigur, nu se poate trece cu vederea faptul că filmul este o declarație deschisă a convingerilor anti-bolșevice ale realizatorului (nu este urmă deîndoială, acest lucru este explicat chiar înainte ca filmul să înceapă), iar acesta găsește o paralelă între regimul lui Robespierre și revoluția sovietică bolșevică. Eu cred că filmul stă în picioare și fără acest mesaj, în ciuda poveștii exagerate la dimensiunile melodramei, fiindcă filmul este veridic, respectă satisfăcător de mult adevărul istoric, este o pledoarie împotriva tiraniei de orice fel și are acea calitate umană care este trăsătura comună tuturor filmelor lui Griffith.

Onibaba - English Laguage Review

Onibaba aka Devil Woman

(Japan, 1964)

Directed by: Kaneto Shindô

Starring: Nobuko Otowa, Jitsuko Yoshimura, Kei Satô, Jûkichi Uno

Rating: 4.5/5

One of the best movies I've seen in a while, Kaneto Shindô's "Onibaba" ("Devil Woman") is a masterpiece of horror and political allegory. The film is set during a seemingly endless war in medieval Japan. A old(er) woman and her daughter-in-law live on capturing unsuspecting samurai, killing them, taking their possessions and throwing their bodies in a deep hole in the ground. Suddenly, Hachi, a friend of the woman's son (and the younger woman's husband) return after fleeing the war and tells them his companion is dead. He soon starts to court the young woman, and she quickly gives in to his advance, which makes her mother-in-law angry, jealous, frustrated and wanting revenge. One night, she catches a samurai general that wears a demon mask. She descends in the hole where she threw him and takes it off. The samurai's looks eerily similar to a victim of Hiroshima's. The old woman then puts on the mask every night and cleverly terrorizes her daughter-in-law into thinking a demon is sent to punish her for her carnal sins.

The first 10 minutes, which are speechless, set up the tone for the rest of the picture. Were it not for these visually fascinating and gripping first minutes, I probably would've found the rest of the picture somewhat boring. But this movie has great pacing and achieves a lot through music, creepy shots of the wind blowing through the reeds and interesting, almost avant-garde visual compositions. Kaneto Shindô is very clever in using visual motifs and accentuating the drama (or the horror) by using details and/or props (such as the demon mask, the tree which the old woman explicitly embraces at one point, the clothing or lack thereof etc.). Every shot in which we see the hole which becomes the grave of so many unsuspecting victims, has something unsettling about it, daring us to question its true meaning, but reminding us it might be too terrifying. Even if the movie may seem slow, the last half and hour is very rewarding, offering genuinely creepy/scary moments, culminating with the random and pointless death of Hachi and the young woman unmasking a disfigured old woman.

"Onibaba" has many elements of a supernatural horror (with demons and ghosts and such), but whether  there really is anything supernatural about it is pretty ambiguous. We are left to wonder why does the mask disfigure those who wear it longer. However, the horrors that the movie alludes to are very real. It's statements about war and the dehumanization that ensues from it are unavoidable. The film also breaks new ground as far as the portrayal of on-screen sexuality is concerned. There is a lot of partial frontal nudity in the picture, which is very unusual, even for an international, art-house picture in the '60s. A very dream-like sequence has Hachi and the young woman celebrating their love by running nude through the reeds and in the shallow water of the nearby river, scaring away the egrets.

"Onibaba" is a unique movie that makes use of a legend and pretends to be something of a regular Japanese ghost story (and, also, somewhat of a mainstream attraction), while making subtle, but firm comments about human nature and the changes in the society of its time.

The Other Guys (SUA, 2010)

The Other Guys

(SUA, 2010)

Regia: Adam McKay

Cu: Will Ferrell, Mark Wahlberg, Michael Keaton, Steve Coogan, Samuel L. Jackson, Eva Mendes.

Rating: 3/5

Doi polițiști „de rezervă”, unul dintre ei un contabil mulțumit de poziția sa, (Ferrell) celălalt un foarte frustrat și ambițios om de acțiune (Wahlberg), se implică - în ciua piedicilor și avertismentelor - în rezolvarea unui caz de deturnare de fonduri de pe Wall Street. Umorul mizează în principal pe diferențele dintre realitatea vieții polițiștilor și clișeele filmelor de acțiune, reprezentate de superpolițiști cu viață scurtă din prima parte a filmului, interpretați de Samuel L. Jackson și The Rock. La acestea se adaugă și umorul tipic, absurd al filmelor cu Will Ferrell, prezența lui Steve Coogan și interpretările neașteptate (dar excelente!) ale lui Mark Wahlberg și Michael Keaton. 

”The Other Guys” este al patrulea lungmetraj al regizorului Adam McKay cu Will Ferrell în rolul principal și se încadrează perfect în seria de pastișe pe care aceștia au lansat-o începând cu ”Anchorman”. Pornind de la deconstrucția genului polițist, în care polițiștii nu sunt preocupați de pagubele materiale ale intervențiilor lor, iar personajele negative sunt teroriști sau traficanți de droguri, ”The Other Guys” pune în rolurile principale două personaje atipice, care se confruntă cu răufăcători neobișnuiți (borfași de pe Wall Street). Sigur, filmul are toate împușcăturile și exploziile de care are nevoie un film de acțiune, iar în final devine o comedie de acțiune simplă. Dar, spre deosebire de alți comentatori, mie această transformare mi s-a părut inevitabilă (ceea ce nu înseamnă neapărat că ar fi un lucru bun sau rău), iar gradarea cu care s-a făcut trecerea de la parodie cu accente absurde spre un buddy-cops movie à la ”Leathal Weapon” mi s-a părut destul de reușită: pe măsură ce gag-urile devin mai rare, scenele de acțiune câștigă teren, iar personajele trec prin niscaiva schimbări, destule cât să nu fie repetitive.

Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One

(UK, 1968)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.

”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.

Oscar (SUA, 1991)

Oscar

(SUA, 1991)

Regia: John Ladis

Cu: Sylvester Stallone, Ornela Muti, Marisa Tomei

Rating: 3/5

Remake al unui film francez cu Louis de Funès, la rândul lui ecranizare a unei piese de teatru pe care de Funès o jucase cu succes pe scenă. Spre deosebire de original, filmul mută acțiunea în anii '30, iar personajul principal devine, din magnat al imobiliarelor, gangster (”Snaps” Provalone). În rest, povestea urmează cam aceleași șiruri de încurcături într-un interval de doar câteva ore, în care planurile gangsterului de a deveni om cinstit sunt amenințate de contabili șantajiști, fiice reale și fictive, câteva valize cu bijuterii, bani sau lenjerie, asta ca să nu mai spunem de poliție și banda rivală, mereu la pândă și de personajul absent care pare cauza tuturor nenorocirilor, Oscar șoferul.

Filmul are multe momente amuzante și trebuie să recunosc că văzând filmul pentru a doua oară după câțiva ani buni, am râs destul de mult știind ce întorsături de situație urmează să se petreacă. Cu toate acestea, filmul are câteva momente în care se pierde și gag-urile nu mai sunt eficiente și probabil că nu ar fi ieșit o comedie atât de bună dacă nu ar fi populată de câțiva actori mari în roluri secundare. Dintre ei, trebuie amintiți:

- Don Ameche în rolul preotului

- Tim Curry genial în rolulprofesorului de lingivstică

- Chazz Palminteri, unul dintre acoliți mai puțini străluciți ai lui Stallone

- Kirk Douglas, tatăl lui Snaps care apare doar la început, pe patul de moarte

- Harry Shearer și Martin Ferrero - doi frați croitori a căror apariții sunt demențiale.

Cât despre Stallone, părerea mea este că se achita onorabil de rolul său, fără să fie genial, dar ”Oscar” rămâne dovada că Sly nu duce lipsă de talent comic.