Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher

(SUA, 2014)

Regia: Bennett Miller

Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.

”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 

Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5

White God (Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Fehér isten

(Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Regia: Kornél Mundruczó

Cu: Zsófia Psotta, Sándor Zsótér, Lili Horváth

Rating: 2.5/5

Criza a lovit cinematografia maghiară în plin, astfel încât, ani la rândul, în timp ce românii plimbau filme mediocre spre bunicile pe la toate festivalurile mari din Europa (mai puțin Veneția), ungurii nu mai ajungeau să plimbe „decât” mârțoaga din Torino. Lucrurile au început să se miște de vreo doi ani, iar ”White God” este unul dintre semnele de reintrare în normalitate, dând un suflu nou industriei de film maghiare - validat, de altfel, la Cannes, prin premiul secțiunii Un Certain Regard, care garantează și distribuția acestuia în Occident. 

Personajele principale ale lui ”White God” sunt câinele Hagen (o corcitură) și fosta sa stăpână adolescentă, Lili, obligată să îl abandoneze de către tatăl său. Amândoi trec prin multe (prea multe) evenimente nefericite. El este vânat de hingheri (impresionat de bine armați de municipalitatea din Budapesta) și obligat să participe la lupte ilegale de câini. Ea, la rândul ei, este „persecutată” de tatăl care nu o înțelege, de profesorul de muzică, iar înspre final este chiar arestată pentru posesia unor droguri pe care un băiat mai în vârstă i le-a dat înspre păstrare într-un club. Lili se reconciliază, până la urmă, cu tatăl său, dar și orchestra de tineret din care face parte. Pentru Hagen, povestea pare să se termine într-un azil de animale, unde urmează să i se administreze injecția letală... Moment în care Hagen reușește să evadeze, dar și să îi elibereze pe ceilalți câini-prizonieri, alături de care pornesc un adevărat marș al terorii pe străzile Budapestei.

În mare parte, filmul apelează la mult prea multe clișee, exagerări și „coincidențe” scenaristice pentru gustul meu, dar momentele sale reușite ar merita să fie reluate într-un montaj cu cele mai bune scene de film ale anului. Și mă refer la impresionanta goană a haitei, terorizând locuitorii capitalei Ungariei, culminând cu întreruperea concertului pe care orchestra lui Lili îl susține. Sau imaginile ulterioare (pe care le vedem și în prolog) în care Budapesta este pustie, cu mașini abandonate în mijlocul unui pod, secvențe care îl apropie pe ”White God” de ”28 Days Later” sau de ”Rise of the Planet of the Apes”. Există și multe alte momente care atestă spiritul ludic al realizatorului. Și voi da doar un exemplu: Rapsodia maghiară nr. 2 este laitmotivul muzical al filmului, liniștindu-l de fiecare dată pe neliniștitul Hagen. Mundruczó nu ratează ocazia de a insera un fragment din celebrul scurtmetraj cu Tom și Jerry ”The Cat Concerto” (în care aceeași bucată muzicală este interpretată), spre deliciul lui Hagen și al tovarășilor săi.

P.S.: Filmul este dedicat lui Miklos Jancso, pentru că... regizori maghiari? 

P.S.2: Titlul filmului este o trimitere nu foarte subtilă la un alt film care combină câini și violența, ”White Dog”, al lui Samuel Fuller, dar nu este explicat în cele 120 de minute de proiecție. Dar, dacă mă gândesc mai bine, asta nu este o problemă chiar așa de mare, pentru că și Led Zeppelin ne datorează o explicație pentru titlul unui cântec de-al lor - Fekete cutya.

La fille du 14 juillet (Franța, 2013)

La fille du 14 juillet

(Franța, 2013)

Regia: Antonin Peretjatkot

Cu: Vimala Pons, Grégoire Tachnakian, Vincent Macaigne, Marie-Lorna Vaconsin

Rating: 4/5

Unul dintre filmele pe care le-am ratat la Festivalul Filmului Francez în toamnă este o comedie nebună, care nu are egal în peisajul cinematografic actual. În termeni foarte largi, este un road movie pe un scenariu de tip screwball, în care celor doi protagoniști, îndrăgostiții „Truquette” (Vimala Pons) și Hector (Grégoire Tachnakian), le este întârziată consumarea relației de diferite caramboluri absurde, totul pe fondul unei crize economice acutizate.

Stilul lui Peretjatko (debutant în lung-metraj) este liber, influențat de nouvelle vague, atât în ceea ce privește laxitatea narațiunii (flashback-uri, dematerializări spațio-temporale, inserturi digresive etc.), dar și o anumită nostalgie a imaginii și o paletă de culori care ne amintește de filmele lui Godard de la mijlocul anilor '60 - 2 ou 3 choses que je sais d'elle și Week End în special. De la acesta din urmă împrumută câteva dintre temele „revoluționare” și unele apariții bizare - polițiști care se comportă ca gangsteri, diferite gherile și vigilantes etc. Totuși, „La fille du 14 juillet” este mai degrabă un film chic, decât unul subversiv sau măcar angajat politic, iar mărturie stau în acest sens atenția extraordinară acordată scenografiei și alura faux-publicitară a unor secvențe (precum finalul, în care aproape ne așteptăm să apară George Clooney și să facă reclamă la o tărie). Ceea ce nu înseamnă că unele observații de ordin social nu sunt spot-on sau că gag-urile nu ar fi excelente (precum cel în care televizorul anunță că Sarkozy a fost reinstalat la putere pentru a face față escaladării protestelor).

Cum se înscrie „La fille du 14 juillet” în anumite tendințe cinematografice actuale mi-e greu să spun. De asemenea, nu pot să anticipez cât de mult va persista în memoria colectivă. Pentru moment, este însă un film extraordinar de amuzant, care se derulează la viteză supersonică și care dă dovadă de o rară inventivitate narativă și vizuală. Distribuția este excelentă (pe lângă Pons și Tachnakian, să nu uităm și de Vincent Macaigne), iar acesta este probabil unul dintre cazurile rare în care buna dispoziție evidentă din timpul filmărilor se transmite și publicului, care rămâne fermecat de extraordinara desfășurare de forțe de pe ecran.

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Frances Ha (SUA, 2012)

Frances Ha

(SUA, 2013)

Regia: Noah Baumbach

Cu: Greta Gerwig, Mickey Sumner, Adam Driver

Rating: 4/5

Frances (Gerwig) are 27 de ani. Este dansatoare (sau ar vrea să fie) și locuiește în New York într-un apartament pe care îl împarte cu prietena ei, Sophie. Dar aceasta se mută cu o altă colegă (într-un cartier mai convenabil), iar Frances, care nu câștigă prea mulți bani, trebuie să-și găsească o altă casă. Urmează o serie de coabitări, cu diferiți prieteni sau cunoștințe, dar și o umilitoare întoarcere la colegiul pe care l-a absolvit acum deja prea mulți ani. Încet-încet, Frances își dă seamă că trebuie să-și pună viața în ordine. Însă norocul nu pare să fie de partea ei.

”Frances Ha” este probabil cel mai puțin personal film regizat de Noah Baumbach (The Squid and the Whale, Greenberg), care a co-scris scenariul alături de Greta Gerwig. Filmul își găsește tonul tocmai din îmbinarea caracterelor celor doi (sau, mai degrabă, a modului în care sunt percepuți) - Baumbach, ușor cinic și pesimist, dar gata oricând să scape o trimitere cinematografică care pare obscură pentru publicul american și Gerwig, amuzantă, happy-go-lucky, cu simțul improvizației. Eroina noastră este, pe de o parte, perfect conștientă de gravitatea situației în care se găsește, dar alege să meargă mai departe cu optimism, cu zâmbetul pe față, întotdeauna cât de poate de politicoasă cu ceilalți și nu ezită să ia decizii prostești, pripite (precum excursia de două zile la Paris, ratată de vreme, jet-lag și ratarea întâlnirii care ar fi fost scopul întregii afaceri). Între timp, evenimentele nefericite se succed în cascadă, pe modelul ”A Serious Man”, iar numai miracolul scenaristic salvează, în final, personajul. Totuși, în această privință, trebuie să remarcăm că nu apare un Făt-Frumos care să salveze ziua și să-i ofere lui Frances stabilitatea financiară și sentimentală. Mai mult, la sfârșit ea nu este într-o situație deloc apropiată de idealul amoros pe care îl mărturisește, pe jumătate turmentată, într-una dintre scenele cele mai percutante ale filmului.

Baumbach filmează în alb-negru, ceea ce ne duce imediat cu gândul la Noul Val Francez, la ”Manhattan”-ul lui Woody Allen sau la ”Stranger than Fiction” al lui Jarmusch, dar și la o întreagă panoplie de filme independente new-yorkeze făcute în ultimii 30 de ani care încearcă să capteze, în grain-ul imaginii, un sentiment instant de nostalgie. Dacă ar fi să judecăm doar după cum arată, ”Frances Ha” riscă să intre în acea categorie de „filme cu și despre hipsteri”. Însă, chiar dacă sunt ceva hipsterisme în filmul ăsta, Frances însăși este o ființă autentică, tridimensională, ale cărei trăiri sunt aproape palpabile. Ea ne poate face să râdem, să o încurajăm în momentele mai dificile, să o criticăm atunci când face tâmpenii sau să ne dorim să fugim dansând alături de ea pe stradă. M-am bucurat că, în interiorul unui film care arată destul de sobru și al cărui regizor își impune uneori o distanțare față de spectator, am regăsit un personaj care emană atâta energie încât cuprinde tot ce este în jurul său, indiferent câte de mărunte îi sunt destinul și semnificația pentru cei din jur. În plus, ”Frances Ha” are umor, poate mai mult decât am lăsat să se înțeleagă în rândurile de mai sus. Vă recomand să îl căutați pe unde aveți ocazia, pentru că s-ar putea să dureze până să îl aducă cineva într-o sală din România. 

A Field in England (UK, 2013)

A Field in England

(UK, 2013)

Regia: Ben Wheatley

Cu: Michael Smiley, Reece Shearsmith, Julian Barratt

Rating: 2/5

Ben Wheatley este unul dintre cei mai în vogă cineast independent britanic ai momentului, în special pe filiera horror/thriller. Am mai vorbit despre el în ultimele 12 luni: prima dată despre ”Kill List”, hit-ul său foarte apreciat în țara de origine, dar care pe mine m-a lăsat rece; și a doua oară despre ”Sightseers”, un road-movie cu un cuplu de ucigași în serie middle-aged, care mi-a redat încrederea în puterile lui Wheatley. Din păcate, evoluția acestuia nu este cea mai fericită - în ”A Field in England”, regizorul abandonează umorul și culorile din ”Sightseers” pentru un alb-negru neprimitor și un plot steril și confuz. Pe scurt, acțiunea se petrece în timpul Războiului Civil Englez, dar undeva la periferia acestuia. O ceată de cinci dezertori se reunesc într-un câmp (pe care nu îl vor mai părăsi niciodată) și pornesc în căutarea unui pub, dar și a unei comori îngropate în acest câmp.

Filmul este aproape în totalitate lipsit de idei. Odată ce își așează personajele în câmpul eponim și trasează coordonatele poveștii, Wheatley (si, evident, co-scenarista sa fidelă Amy Jump) rămâne fără inspirație, atât la nivel de storyline, cât și din punct de vedere estetic. Sigur, over-compensează cu efecte caleidoscopice, ralenti-uri, interludii în care actorii costumați pozează în tablouri vii pentru aparatul de filmat etc. A doua jumătate a filmului are pretenții psihedelice, dar - cu excepția unui singur cadre care ne arată ceea ce un personaj numește an ill planet - suntem mai degrabă în lumea montajului de videoclip decât în cea a cinematografiei underground. Și este păcat, pentru că Wheatley are tendința de a ignora mizele sociale și politice în filmele sale, preferând să pună în prim-plan un fel de moștenire ancestrală a terorii care plutește undeva dincolo de suprafață în toate filmele sale. Wheatley este singurul cineast care investighează în ziua de azi istoria alternativă a Angliei, cea a cultelor păgâne, a ritualurilor alchimiste, a violenței nestăvilite de morala creștină. Nu este de mirare că astfel ”A Field of England” a primit laude (vezi în bannerul de mai sus) de la un alt maestru al cinematografului mistic/mitologic britanic, Nicolas Roeg. Pentru mine, este un sentiment ciudat să apreciez cu adevărat ceea ce Wheatley încearcă să facă, dar în același timp să mă declar, încă o dată, nemulțumit de ce reușește cu adevărat să facă.

P.S: ”A Field in England” a făcut un pic de vâlvă datorită faptului că a beneficiat de o adevărată distribuție simultană: în aceeași zi, a fost lansat nu doar în sălile de cinema, dar și pe DVD, Blu-Ray, VOD și a fost dat la televizor. Destule ocazii pentru pirați de a face rost de el, dar cu toate acestea filmul a reușit să atingă o audiență „legală” mult mai mare decât ar fi avut șanse în condițiile unei lansări tradițional. Un succes de marketing, deci... măcar atât.

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Flight (SUA, 2012)

Flight

(SUA, 2012)

Regia: Robert Zemeckis

Cu: Denzel Washington, Don Cheadle, Kelly Reilly, Bruce Greenwood, John Goodman

Rating: 3/5

După o decadă întreagă în care a eșuat în lumea filmelor motion capture (în care s-a remarcat drept cel mai puțin inspirat pionier al genului), Robert Zemeckis revine la filmele cu actori în carne și oase, cu această poveste despre un pilot alcoolic, chain-smoking și drogat care evită ca prin miracol o tragedie aviatică. În aftermath-ul momentului său eroic, Whip Whitaker trebuie să își reconsidere întreaga viața, pe măsură ce dependențele sale devin din ce în ce mai greu de controlat, iar justiția începe să îi bată la ușă.

Problema principală cu ”Flight” că, odată trecută secvența extraordinară a prăbușirii avionului, filmul nu prea are unde să se ducă, decât să se înscrie în niște coordonate destul de safe și  previzibile. Și, cum este cazul la Zemeckis, adeseori povestea ajunge să fie spusă de soundtrack și nu de camera de filmat. La fel ca și în ”Forrest Gump”, câteodată unele dintre alegerile muzicale (toate cântece excepționale, de altfel) sunt mult prea evidente. De exemplu, priza finală de heroină a personajului interpretat de Kelly Reilly este acompaniat de „imnul heroinoman” Under the Bridge al celor de la Red Hot Chili Peppers, în timp ce ambele intrări în scenă ale lui John Goodman sunt anunțate de Sympathy for the Devil.

Pe de o parte, filmul prezintă cam toate comportamentele deviante care se încadrează în categoria R-rated, pe de cealaltă parte este infuzat de un straniu și nelalolcul lui ton moralizator (pseudo)creștin, care acompaniază traiectoria auto-destructivă a lui Whip și justifică deznodământul ușor forțat. Până la urmă, ”Flight” este salvat de interpretarea lui Washington, care se abandonează complet adicțiilor personajului său. Într-un Hollywood în care drogurile și violența sunt mai ușor acceptate decât fumatul, Denzel termină pachet după pachet, iar interpretarea sa este complet dedicată exceselor prin care personajul său își justifică existența.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

Final Destination 5 (SUA, 2011)

Final Destination 5

(SUA, 2011)

Regia: Steven Quale

Cu: Tony Todd & a bunch of no-names, including a guy that looks a lot like Tom Cruise (or Christian Bale, in certain scenes...)

Rating: 2/5

Urmează un review foarte scurt pentru ca nu am prea multe lucruri de spus. FD5 e încă o variațiune pe tema binecunoscută, dar, ca precedentul film, este în 3D, așa că mecanismele deceselor acționează mai mult dinspre planul îndepărtat înspre cel apropiat decât de-a lungul ecranului. Sincer, realizatorii seriei încep să aibă probleme de imaginație: în fiecare scenă-cheie se pot observa oportunități ratate, iar finalitatea este de fiecare dată bruscă, neașteptată, încât tot set-up-ul a fost inutil. Dar, pentru ceea ce își propune și ceea ce este, nu pot să spun că nu mi-a plăcut. A trecut repede (chiar m-am mirat că deja se termină...), iar la sfârșit este un twist destul de irelevant, dar oricum amuzant. Singura plăcere pe care filmul o oferă sunt cele câteva apariții ale lui Tony Todd (cel mai bine cunoscut pentru rolul titular într-unul dintre horror-urile mele preferate, ”Candyman”).

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

Pithy Reviews (4)

Making long stories short, since about last week...

Le quattro volte / The Four Times

(Michelangelor Frammartino, 2010)

A shepherd, his goats, a tree and some pieces of coal. These are, one by one, the heroes of Frammartino's unique film, that defies all genre classifications. "Le quattro volte" is almost silent, but visually and thematically rich, one of my favorite film of the (last) year.

Rating: 4 out of 5

The Age of Stupid

(Franny Armstrong, 2009)

Alarmist global warming documentary, presented by the late Pete Postlethwaite, as a man from the future (2054, if I remember correctly), who warns his contemporaries not to make the same mistakes we did. The movie crams in a few hard facts between a bunch of "human interest stories", that don't always succeed in raising the viewer's interest.

Rating: 2.5 out of 5

Turin Horse

(Bela Tarr, 2011)

Reportedly, Bela Tarr's last film is a bit difficult to rate. At two and a half hours of length, it's comprised of only about 30 shots. Visually, the black and white cinematography as well as the elegant tracking shots are amazing. Unfortunately, there doesn't seem to be any moral or point to the story, other than the fact that the end of all things is coming. But while it's there on the screen, it's a hypnotic and unique experience.

Rating: 3.5 out of 5

Pithy Reviews (1)

Time is money, life's too short and there are plenty of movies out there to chose from (and many of them are not reviewed by me, on Poison Whiskey, in English, if you can believe that!). Introducing "Pithy Reviews" - Part One: a collection of brief comments on movies I've recently seen or that I remember from the long forgotten past!

Fantastic planet / La planète sauvage (René Laloux, 1973)

Amazing animated film that doubles the science-fiction plot with a political allegory. Beautiful, colorful images and and psychedelic soundtrack that was already dated when the movie premiered in after the '60s were over and forgotten make this a wonderfully enjoyable film and one of the best animated features of its kind.

Rating: 4.5 out of 5

Mysteries of Lisbon (Raoul Ruiz, 2010)

A movie-marathon that lasts either 4h30 or almost six full hours, depending which version you find. Based on a literary serial from two centuries ago, it meanders through a maze of characters and stories, all of them revolving around a priest, who is also a former bandit, the son of a fallen nobleman and who knows how many more other things. Great storytelling and certainly Ruiz's best movie in some time.

Rating: 4 out of 5

Black Orpheus / Orfeo Negro (Marcel Camus, 1959)

The story of Orpheus and Eurydice shamelessly retold during the Carnival in Rio. Orpheus is a guitar-playing playboy that falls in love with a shy and frightened out-of-towner that is, apparently, hunted by a demon. Orpheus lacks what it takes to save her from its clutches. With an almost continuous samba soundtrack and a surprisingly creepy atmosphere, "Black Orpheus" may take the metaphors a bit too far sometimes, but it never loses focus on its story.

Rating: 4 out of 5

À nous la liberté - English Language Review

À nous la liberté aka Freedom for Us

(France, 1931)

Directed by: René Clair

Starring: Henri Marchand, Raymond Cordy, Rolla France

Rating: 4.5/5

In René Clair's social satire "Freedom for Us", two convicts plan an escape from prison, where they are "forced" to work on a conveyor belt, assembling toys. The escape doesn't go as planned and only Louis gets out, Émile sacrificing himself for his friend. On the outside, Louis quickly gets a business started and becomes a pretty important industrialist, although he is not respected by his new friends in the bourgeoisie. He encounters Émile when he gets out at last and tries to help him get a girl to fall in love with him (one of Louis' employees). But things start to go bad when other former convicts appear out of nowhere and blackmail Louis.

Although it deals with important themes and it is made during a recession, the movie is a comedy, which relies on elaborate set pieces, slapstick and music, rather than dialog. In fact, it could almost be a silent movie and the fact that it owes a lot to the work of Chaplin is obvious (although it was Chaplin that was accused of plagiarizing "Freedom for Us" in his 1936 masterpiece, "Modern Times"). But Clair does bring his own touches. The camerawork is outstanding throughout the entire picture and there is a real intelligent use of the editing. The plot is rather weak and it serves mostly to make fun of certain parts of the high society, but otherwise the movie falls quite nicely around it from one set piece to another. The most famous moments in the movie are the sequences that depict the workers in Louis' factory, who work in conditions very similar to those in the jail at the beginning and the speech towards the end, when we see a politician's monotonous delivery of a boring and pandering address to the workers, while all the "listeners" are distracted by the money from a dropped suitcase.

Factory/Prison?

You can call "À nous la liberté" naive and you may complain about the dialog and the poor storyline. But it's a comedy tour de force, carried by the impressive performances of the two leads, assisted by the wonderful music of Georges Auric and very ably "conducted" by René Clair, a young but mature director even at the time.

The Fighter (SUA, 2010)

The Fighter

(SUA, 2010)

Regia: David O. Russell

Cu: Mark Wahlberg, Christian Bale, Melissa Leo, Amy Adams

Rating: 2.5/5

Dintre cele zece filme nominalizate anul acesta pentru Cel Mai Bun Film al Anului la Premiile Oscar, ”The Fighter” pare să fie cea mai neinspirată alegere. Bazat pe întâmplări foarte adevărate, filmul spune povestea lui Micky Ward (Wahlberg) și a fratelui său din aceeași mamă, Dicky Eklund (Bale). Amâdoi sunt boxeri, dar vremea lui Dicky a trecut și acum singurele sale preocupări sunt ca Micky să devină campion mondial și să nu rămână cumva fără crack. Cred că nu mai trebuie menționat că această a doua preocupare o va eclipsa pe prima. Mama lor, jucată de Melissa Leo, este o harpie posesivă, dar noua prietenă a lui Micky (Adams) știe să îi dea replica, așa că - după o serie de evenimente nefericite care aproape că îi saboteză cariera - Micky își angajează alt antrenor și alt manager, dar își va rechema familia alături când va avea nevoie de tot sprijinul pentru a ajunge, în sfârșit, campion mondial... la categoria muscă...

Mark Wahlberg s-a luptat pentru ca acest film să fie făcut o jumătate de deceniu. El este și producătorul filmului și protagonistul acestuia, dar, poate fără să vrea (dar nu cred că fără să se bucure), i-a ridicat Oscar-ul la fileu co-star-ului său, Bale, care a slăbit câteva kilograme și dă tot ce poate din el, precum în vremurile bune, când făcea filme interesante precum ”American Psycho” sau ”El Maquinista”. Tot Oscarizată a fost și Melissa Leo, pentru care acesta este mai mult un premiu de compensație, pentru că îl merita acum doi ani, când a fost cea mai bună din competiție, pentru rolul din ”Frozen River”. Și trebuie amintită și Amy Adams, care de vreo câțiva ani încoace își tot dovedește versatilitatea, fără să fie însă recompensată cu niciun premiu. Adună nominalizări, însă...

Tot versatil este și regizorul filmului, David O. Russell, a cărui cel mai bun film este probabil ”Three Kings” (tot cu Wahlberg). În ”The Fighter”, mâna lui Russell este sigură (chiar dacă camera se leagănă un pic) și acesta face un film corect, simplificând povestea pentru a nu plictisi publicul. În plus, ”The Fighter” este acompaniat de un soundtrack aproape continuu, care conține melodii precum ”Can't You Hear Me Knocking”, o melodie de la Rolling Stones care a apărut și în ”Casino” (probabil Russell vrea să-l invoce pe Scorsese, dar nu prea îi reușește), dar și ”Good Times Bad Times”, o foarte rară apariție a celor de la Led Zeppelin pe fundalul unui film (cred că mai sunt doar două exemple notabile, ”School of Rock” și ”Almost Famous”).

A, da, și mai sunt cele câteva scene de box. Dacă e să ne amintim de ”Rocky”, ”The Fighter” are considerabil mai puțin sport. Dar asta nu ar fi o problemă. ”Raging Bull” are doar două minute de box în cele două ore de proiecție, dar acele scene sunt senzaționale și rămân adânc întipărite în mintea oricărui spectator. Problema este că scenele de luptă din ”The Fighter” sunt filmate cu camere video dintre cele disponibile la vremea la care evenimentele au avut loc (respectiv anii '90). Decizia este interesantă și aduce, poate, un plus de visceralitate anumitor secvențe, dar simpla discrepanță între calitatea imaginii de dinainte și din timpul luptelor, precum și comentariul de pe fundal te lasă cu impresia că te-ai uita la televizor. Și, din păcate, cam aceasta este senzația pe care o lasă întregul film. O dramă televizată, doar mai vulgară, cu replici „istețe” și glume ridicole, despre o familie cu probleme, dar și persecutată, a cărei membri se reunesc în final pentru a învinge. Nasol, dar bine făcut.