Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

Dog Star Man - English Language Review

Dog Star Man  

(USA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

This is the first installment of a new series I'm hoping to work on regularly - "American Experimental", about avant-garde, experimental and underground movies made in the United States. And it seems fitting to begin with the work of Stan Brakhage, a man who is almost synonymous with the avant-garde of the last half a century. His carrer began in the late '50s and ended with his death, in 2003. He is recognized as one of the most influential American filmmakers.

"Dog Star Man" is a 75-minute work that is, essentially, a collection of five shorts, called "Prelude", "Part I", "Part II", "Part III and "Part IV". Although it tells the story of a man (played by Brakhage himself) climbing a mountain in the company of his dog, the film doesn't have a real narrative. It's visual style is based of the fast-paced editing of very such images as: solar explosion, the surface of the moon, nude bodies, a new-born baby, the mountainous landscape of Colorado, various organs and tissues and, of course, scratches on film and abstract flashes of light. Brakhage uses very diverse techniques: from time-lapse cinematography, to slow-motion (mostly in "Part I"), first person shots from the point of view of the main character, hand-held cinematography, microscope shots, multiple exposures, archive footage of the outer-space and, most importantly, the superimposition of several rolls of film (two in the "Prelude", four in the last part). "Dog Star Man" is completely silent: no dialogue, no sound effects, no music...

It is only through images and editing that Brakhage takes us to the ideas that he is interested in. What started as a simple project (as he himself called) becomes a dense, abstract and important work of art that touches on serious themes: Man's place in the Universe, between the biology he cannot elude and the stars he looks towards, the meaning of life, the History of Man etc. The man in the picture keeps climbing the mountain, even though he keeps slipping in the snow, but in the end he falls down ans is rescues/helped by his dog. The last three parts a more condensed than the others and make their point more clearly: "Part II" shows us a newborn's first violent reactions to the world he just arrived in, "Part III" is a celebration of the flesh, where naked bodies converge and tissues are soaked in pulsating blood and "Part IV" is a sort of a synthesis of the entire work.

"Dog Star Man" is not an easy watch, but it's importance cannot be underestimated. It is a complex work, that Brakhage himself turned into a four-hour film ("The Art of Vision") without adding a single new shot, by simply rearranging the rolls of film that are superimposed in "Dog Star Man". The movie is difficult, but what it asks of his audience is only to have patience and try to see beyond the images, and to decipher the meaning of the film in their one way.

”American Experimental” - Dog Star Man

Dog Star Man  

(SUA, 1962 - 1964)

by Stan Brakhage

Stan Brakhage este aproape sinonim cu avangarda anilor '60, chiar dacă a continuat să lucreze până la data morții sale, în 2003. ”Dog Star Man” este una dintre primele sale opere și una dintre cele mai importante. În esență, este vorba despre o colecție de 5 scurt-metraje, cu titluri simple: „Prelude”, „Partea I”, „Partea a II-a”, „Partea a III-a”, „Partea a IV-a”. În întregimea ei, opera este ambițioasă și aventuroasă. Încă din „Preludiu”, Brakhage suprapune două role de film, cadrele sunt tăiate la fiecare secundă, imaginile pe care le vedem sunt diverse și cu greu reușim să le descifrăm: explozii solare, suprafața lunii, trupuri nude, animale, flash-uri de lumină, țesuturi umane în sânge sau la microscop.

„Partea I” este ceva mai convențională. Apare ceva mai clar definit așa-zisul personaj principal al filmului, un bărbat (jucat chiar de Brakhage) care urcă un munte înzăpezit din Colorado, alături de câinele său (de unde, poate, vine și titlul), numai pentru a se prăbuși înspre final. „Partea a II-a” este mai scurtă, centrată în jurul unui nou-născut, a cărui prime percepții pe această lume sunt redate printr-un nou montaj frenetic. În „Partea a III-a”, Brakhage suprapune trei role de film, predominând trupuri goale (Brakhage și soția sa), iar în ultima parte, ”Dog Star Man” ajunge la paroxism, patru role de film suprapunându-se cu aceleași imagini frenetice care au dominat filmul până acum: omul și câinele său, organe, un nou-născut, trupurile goale ale părinților săi, cosmos-ul, organe și lumini abstracte.

Pus astfel cap la coadă, ”Dog Star Man” nu are mai mult de 75 de minute. Însă, folosind exact același material, fără să adauge alte imagini, Brakhage a construit, prin desfășurarea rolelor de film sau re-suprapunerea lor în diferite combinații, un alt film de peste 4 ore - ”The Art of Vision”. Se poate deduce de aici extraordinara densitate a operei de față. ”Dog Star Man” îmi amintește de o simfonie, nu doar prin faptul că este segmentat precum una, ci și pentru că suprapunerea rolelor de film mă face să mă gândesc la diferite linii melodice, care co-există într-o simfonie. Singura problemă este că ochiul uman nu este la fel de antrenat ca urechea, dar tocmai pe acest lucru mizează Brakhage. Filmele sale se adresează unui public educat în artele vizuale sau, măcar, unuia dispus să încerce să vadă dincolo de montajul anarhic și să încerce să descifreze imaginile sau să le dea o interpretare proprie. Tehnicile vizuale folosite sunt vaste: de la slow-motion sau time-lapse, la imagini de arhivă inserate, filmări la microscop, expuneri multiple, manipularea directă a imaginilor (desene sau scrijelituri) etc. etc. etc.

”Dog Star Man” vorbește despre teme foarte serioase: locul omului în Univers, undeva între biologic și cosmic (sugerat încă din titlu), istoria omenirii, sensul vieții etc. Brakhage ne conduce spre aceste teme prin „simpla” montare a imaginilor, filmul său fiind complet mut, fără niciun cuvânt vorbit, niciun efect sonor și fără muzică. Descris astfel, ”Dog Star Man” pare un film rezervat unui grup limitat de cinefili și curioși. Dar cred că impactul său (sau a operei lui Brakhage și a contemporanilor săi) nu trebuie subestimată. Filme diverse, de la ”2001” la ”Se7en” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” par în unele momente să privească cu admirație înspre ”Dog Star Man”. Iar datorită carierei sale academice (la Universitatea din Colorado), lui Brakhage îi datorăm, printre altele, și ”South Park”!

Onibaba - English Laguage Review

Onibaba aka Devil Woman

(Japan, 1964)

Directed by: Kaneto Shindô

Starring: Nobuko Otowa, Jitsuko Yoshimura, Kei Satô, Jûkichi Uno

Rating: 4.5/5

One of the best movies I've seen in a while, Kaneto Shindô's "Onibaba" ("Devil Woman") is a masterpiece of horror and political allegory. The film is set during a seemingly endless war in medieval Japan. A old(er) woman and her daughter-in-law live on capturing unsuspecting samurai, killing them, taking their possessions and throwing their bodies in a deep hole in the ground. Suddenly, Hachi, a friend of the woman's son (and the younger woman's husband) return after fleeing the war and tells them his companion is dead. He soon starts to court the young woman, and she quickly gives in to his advance, which makes her mother-in-law angry, jealous, frustrated and wanting revenge. One night, she catches a samurai general that wears a demon mask. She descends in the hole where she threw him and takes it off. The samurai's looks eerily similar to a victim of Hiroshima's. The old woman then puts on the mask every night and cleverly terrorizes her daughter-in-law into thinking a demon is sent to punish her for her carnal sins.

The first 10 minutes, which are speechless, set up the tone for the rest of the picture. Were it not for these visually fascinating and gripping first minutes, I probably would've found the rest of the picture somewhat boring. But this movie has great pacing and achieves a lot through music, creepy shots of the wind blowing through the reeds and interesting, almost avant-garde visual compositions. Kaneto Shindô is very clever in using visual motifs and accentuating the drama (or the horror) by using details and/or props (such as the demon mask, the tree which the old woman explicitly embraces at one point, the clothing or lack thereof etc.). Every shot in which we see the hole which becomes the grave of so many unsuspecting victims, has something unsettling about it, daring us to question its true meaning, but reminding us it might be too terrifying. Even if the movie may seem slow, the last half and hour is very rewarding, offering genuinely creepy/scary moments, culminating with the random and pointless death of Hachi and the young woman unmasking a disfigured old woman.

"Onibaba" has many elements of a supernatural horror (with demons and ghosts and such), but whether  there really is anything supernatural about it is pretty ambiguous. We are left to wonder why does the mask disfigure those who wear it longer. However, the horrors that the movie alludes to are very real. It's statements about war and the dehumanization that ensues from it are unavoidable. The film also breaks new ground as far as the portrayal of on-screen sexuality is concerned. There is a lot of partial frontal nudity in the picture, which is very unusual, even for an international, art-house picture in the '60s. A very dream-like sequence has Hachi and the young woman celebrating their love by running nude through the reeds and in the shallow water of the nearby river, scaring away the egrets.

"Onibaba" is a unique movie that makes use of a legend and pretends to be something of a regular Japanese ghost story (and, also, somewhat of a mainstream attraction), while making subtle, but firm comments about human nature and the changes in the society of its time.

Prima della revoluzione (Italia, 1964)

Prima della revoluzione

(Italia, 1964)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Adriana Asti, Francesco Barilli, Allen Midget

Rating: 4/5

Al doilea film al lui Bertolucci (despre primul, „La commare secca”, am scris deja aici) îl are în prim plan pe Fabrizio (Francesco Barilli), un tânăr provenind dintr-o familie „burgheză”, care este însă un vajnic și înfocat marxist. După decesul unui prieten de-al lui, Fabrizio începe să-și pună la îndoială capacitatea de a acționa și a modifica destinele oamenilor. Începe apoi o aventură cu mătușa sa nu cu mult mai în vârstă, Gina (extraordinar interpretată de Adriana Asti), care îi mai abate gândurile, dar eșecul relației îl va arunca și mai mult în pragul dilemelor, Fabrizio nereușind până în final să-și împace sau să aleagă între cele două posibile destine: căsătoria cu o fată dintr-o familie bună (aka îndeplinirea misiunii sale de burghez) sau revoluția și răsturnările sociale ce vor urma să apară (filmul are ușor un caracter profetic din acest punct de vedere).

Problema cu „Prima della rivoluzione”/„Înainte de revoluție” este excesul de gargară comunistă. Fabrizio vorbește în continuu („ca din cărți”) despre proletariat, revoluție, burghezi, mase, Marx și toate alea, câteodată și din voice-over, încât câteodată filmul pare că îi ia la mișto pe marxiști (ceea ce sunt convins că nu e cazul). Pe de altă parte, Bertolucci știe să transpună în imagini foarte bine convingerile lui Fabrizio și dilemele sale ulterioare, încât - sincer - nu este nevoie de prea multe cuvinte. Se remarcă secvența marii demonstrații de 1 Mai , care este de fapt o adunare de câțiva oameni cu idealuri mari, dar fără priză la public, într-un parc, cântând Internaționala și fluturând niște steaguri. Ideologiei înguste a lui Fabrizio i se opune această demonstrație de realitate, în urma căreia el își abandonează marile idealuri, convingându-se că nu este făcut pentru o viață de activism și că el nu a avut șansa să trăiască decât anii de dinainte „revoluției”, urmând a se abandona vieții pe care au trăit-o și părinții săi.

O altă secvență importantă, care vine mai înspre sfârșit, are loc la un spectacol de operă, unde Fabrizio - venit alături de logodnica lui prestabilită - este confruntat cu cealaltă dilemă a sa, odată ce Gina își face și ea apariția. Finalul ambiguu este tulburător: suntem la o nuntă care pare să fie nunta lui Fabrizio: logodnica lui este mireasa, familiile lor sunt acolo, Gina este și ea, dar - cu toate acestea - mirele nu este filmat decât de la spate, iar în ultimul cadru, după ce mirii au plecat, o vedem pe Gina sărutând printre lacrimi un tânăr (care ar putea fi Fabrizio, ar putea fi fratele acestuia...), destinul eroului nostru rămânând sub semnul întrebării.