La vie d'Adèle (Franța/Belgia/Spania, 2013)

La vie d'Adèle

(Franța/Belgia/Spania, 2013)

Regia: Abdellatif Kechiche

Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux

Rating: 4/5

Rhapsodie en bleu

Relativa sincronizare a premierii românești al lui „La vie d'Adèle” cu cea din Franța și S.U.A. mai spală un pic din păcatele distribuitorilor de film. Probabil că acest „showcase” care este Les Films de Cannes à Bucharest oferă un plus de expunere producțiilor remarcate la Cannes, astfel încât până la sfârșitul anului ne sunt promise cel puțin încă trei filme cannoise - ”Heli”, ”Only God Forgives” și ”Inside Llweyn Davis”. Revenind la filmul de față, Marele Câștigător vine după câteva luni de controverse care s-au creat nu atât în jurul a ceea ce este pe ecran cât în jurul a ce declarații s-au făcut în public. Între timp, criticii îl aplaudă în continuare, unii comentatori încearcă să îi găsească scuze lui  Kechiche (nu e clar pentru ce anume) și au apărut și câțiva fermi contestatari. În ceea ce mă privește, mi-aș fi dorit ca filmul să îmi provoace o reacție puternică, de necontestat (fie ea de admirație sau de rejet), dar acest lucru nu s-a întâmplat. Sau cel puțin, nu pe moment. De aceea, nu pot să fiu, de data aceasta, un comentator foarte apăsat, declarativ. Dar în cele ce urmează voi încerca să explic câteva dintre lucrurile care mi s-au părut că scot filmul acesta în evidență. Povestea - pe care bănuiesc că o cunoașteți deja - nu este unul dintre ele: pentru o perioadă de aproape un deceniu, o urmărim pe Adèle (Exarchopoulos), care descoperă dragostea în adolescență, consumă o relație pasională alături de o femeie cu câțiva ani mai în vârstă Emma (Seydoux), care se termină brusc, lăsând-o pe Adèle în imposibilitatea de a-și relua viața afectivă. 

Relativ neobișnuită, atât pentru Kechiche, dar și pentru cinema-ul actual, este structura ciclică pe care filmul o are. Chiar dacă acesta este împărțit în două capitole de titlul original franțuzesc, la fel de bine ne putem imagina o împărțire în trei bucăți aproape egale (înainte de Emma, cu Emma și după Emma). Prima și a treia parte funcționează practic „în oglindă”, mai multe scene din final fiind reversul sau o declinare diferită a uneia de la început (primul cadru vs. ultimul; citirea din Marivaux vs. cea din „abecedar”; prima apariție a Emmei vs. despărțirea brutală în cafenea etc.) O astfel de construcție minuțioasă, îngrijită (însă fără să fie prea bătătoare la ochi) este o marcă a cinema-ului de autor cu „greutate”. Pe mine m-a dus cu gândul în special la neorealismul à la Fellini (mai ales La strada și La dolce vita), dar mi-a atras atenția și o comparație cu Kubrick (de care nu sunt sigur... poate A Clockwork Orange...) Oricum, e genul de idee care se dorește a da distincție unui film, dar care îl îmbătrânește în același timp. Cu consecințele pozitive și negative de rigoare. Pe de altă parte, e greu să găsești elemente de contemporaneitate în „La vie d'Adèle”. În afară de o conversație la telefonul mobil, un cântec de pe coloana sonoră și o singură mențiune asupra existenței internetului, acest film ar putea la fel de bine să fie plasat undeva în anii '70, post-revoluționar, post-nouvelle vague. Ceea ce nu e neapărat o chestie nouă la Kechiche (când se petrecea acțiunea din „La graine et le mullet”, anyway?).

Ah, dar toate gros-plan-urile acelea! Un film de acum patruzeci de ani nu ar fi arătat așa! Decizia lui Kechiche și a operatorului Sofian El Fani de a construi filmul din planuri foarte strânse pare să fie principalul element de actualitate. De obicei, prefer cadrele medii, ceva mai lungi și nu îmi place fragmentarea excesivă la montaj. De data aceasta, însă, am știut întotdeauna unde ne aflăm și înspre ce vrea imaginea să ne atragă atenția, iar faptul că am intrat în ritmul filmului atestă faptul că acesta nu și-a pierdut fluiditatea. Pentru Kechiche, interesul principal pare să fi fost ca filmul să continue să meargă înainte, cu câteva ruperi de ritm necesare, indiferent dacă o tăietură de montaj juxtapunea două imagini separate de o secundă sau de câteva luni. Un rol esențial în asigurarea fluidității narative îl are și muzica - de mai multe ori pe parcursul filmului o bucată muzicală incidentală (un cântăreț de stradă, o melodie clasică ambientală dintr-un muzeu, un cântec de petrecere etc.) „se imprimă” parcă pe coloana sonoră și însoțește personajele și în scenele următoare. Singurul moment în care filmul se oprește este deja mult discutata scenă de sex (simulat) de la mijlocul filmului. Nu este o secvență pusă acolo doar ca să excite publicul masculin (sau, cel puțin, eu nu m-am simțit excitat), însă trebuie să recunoaștem că este mult prea lungă și cam auto-indulgentă (mai ales fiindcă are și două corolare imediat ulterior). Ceea ce deranjează însă cel mai tare este că, într-o scenă care ar trebui să aibă un caracter inițiatic, Adèle este „la înălțimea” partenerei sale mult mai experimentată. Greșeala este stupidă, pentru că - în forma sa actuala - scena respectivă nu servește la nimic. În filmele vechi care durează trei ore, există de obicei un intermezzo de cinci minute, în care lumea are răgazul să facă o pauză de toaletă - cam asta este echivalentul unei scene care nu merită controversa care s-a creat în jurul ei.

Pentru Adèle Exarchopoulos, filmarea a însemnat cu siguranță mult mai mult decât scenele de dormitor. Ea este practic prezentă în fiecare scenă, ea este cea pe care o urmărim, cu care suntem invitați să ne identificăm (deși nu suntem chiar toți atât de „marginali”), de ea este îndrăgostit aparatul de filmat - în efect, ea este sufletul filmului, dar și cea asupra căreia spectatorul poate să se proiecteze pe sine. Léa Seydoux, deși primul nume de pe generic și de pe toate posterele, este evident în rolul supporting și nu o vedem decât din perspectiva Adèlei. Momente-cheie din viața ei (precum despărțirea de tipa pe care a lăsat-o pentru Adèle) sunt absente din povestea filmului. Pe Seydoux am mai văzut-o deja într-o grămadă de filme cu greutate. Aici nu m-a impresionat prin jocul ei - este mai mult o prezență, o atitudine, un chip ușor încruntat, nemachiat, cu părul vopsit albastru (culoarea dominantă a filmului). De-abia în secvența despărțirii m avut impresia că se deschide, că ne lasă să vedem că și ea a suferit în urma acestei relații eșuate. Cele două personaje sunt puse artificial în opoziție prin diferențe de vârstă, interese și proveniență socială. Acestea mi se par însă trăsături secundare ale filmului, înflorituri inutile, dar care nu deranjează de fapt. Unii consideră că Abdellatif Kechiche nu este în stare să facă un portret complex al unei pături sociale și se leagă de clișee și de superficialități. Aș sucomba probabil și eu acestui tip de criticism, dacă aș fi avut impresia că Adèle s-ar simți mai în largul său alături de colegi de liceu sau de elevii săi de la grădiniță decât în compania prietenilor fițoși ai Emmei. Ea este o inadaptată permanentă, care nu își găsește locul în niciun cadru colectiv, doar într-o astfel de relație intensă, pasională precum cea care ne este oferită. Emma îi oferă Adèlei o șansă aparent unică de a trăi sentimente pe care nu le poate replica în afara cuplului. Până la urmă, este o poveste tragică, dar una în care pedeapsa pentru îndrăgostite nu este moartea, ci mediocritatea.

Motivul pentru care îmi este greu să explic răspunsul pe care l-am avut la acest film este faptul că ea fost o experiență senzorială (toate detaliile asupra căreia camera insista și atenția cu care era compusă coloana sonoră creau un mediu aproape tactil) greu reproductibilă în afara proiecției. Inițial, părăsind cinema-ul, am început să uit ce mi-a plăcut la el. Ulterior, mi-am amintit detalii la care nici nu mă gândisem sau aproape că nu le observasem. Kechiche păstrează, în majoritatea timpului, o atitudine ușor detașată de cele prezentate. Uneori, în momente bine dozate, filmul însă parcă explodează. Hărțuirea Adèlei în curtea liceului când orientarea ei sexuală devine prea evidentă, scena în care Emma o dă afară din apartament și, bineînțeles, ultimul lor moment de intimitate în acea cafenea, în care Adèle încearcă să își exercite autoritatea sexuală asupra Emmei, toate aceste secvențe ating o intensitate care transcende orice prejudecată, orice dubiu că am avea de-a face cu o operă politică sau programatică. Cred că aceste momente ridică nivelul la care resimțim legătura dintre cele două iubite și fac ca „La vie d'Adèle” să fie mai mult decât suma părților sale.

Los amantes pasajeros (Spania, 2013)

Los amantes pasajeros

(Spania, 2013)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Javier Cámara, Carlos Areces, Raúl Arévalo

Rating: 3.5/5

Vine cam târziu acest review, dar nu îmi va fi conștiința împăcată dacă las ultimul Almodóvar necomentat. „Los amantes pasajeros”, cea mai recentă farsă semnată de auteur-ul spaniol, reprezintă o schimbare bruscă de stil față de cele mai recente pelicule ale sale („Volver” și „La piel que habito”, în special), dar a fost primit cu răceală de majoritatea criticilor. Povestea este remarcabil de simplă, dar nu fără un evident subtext politic - din cauza unei defecțiuni, un avion va trebui să execute o aterizare forțată; pentru a atenua tensiunea, trei asistenți de zbor gay (foarte gay) trebuie să distreze călătorii de la clasa I, în timp ce călătorii de la economy sunt adormiți pentru a nu face scandal.

În ceea ce mă privește, filmul a avut destul umor pentru a mă duce confortabil pe aripile sale de la un capăt la celălalt al celor 90 de minute ale sale. Sigur, este un film practic fără ambiții din partea lui Almodóvar, dar este viu, ritmat, dinamic, colorat și deloc claustrofobic. Carlinga și „spațiul de joacă” de la clasa întâi par mai mult decât încăpătoare pentru ca pasagerii și stewarzii să își pună în practică fanteziile muzicale sau erotice în momentele în care tensiunea este de nesuportat. Pe la mijlocul filmului, Almodóvar își permite chiar o „evadare” în oraș, unde întâlnim două tinere (Paz Vega și Blanca Suárez) care sunt sau a fost îndrăgostite de unul dintre pasagerii de mare profil ale cursei blestemate - aproape un „film în film”, în esență. „Los amantes pasajeros” nu este o capodoperă comică și nu este nici cel mai profund film despre criza economică, dar cred că Almodóvar și trupa sa (extinsă) de actori au reușit să facă exact ceea ce și-au propus.

TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

The Impossible (Spania, 2012)

The Impossible

(Spania, 2012)

Regia: Juan Antonio Bayona

Cu: Naomi Watts, Ewan McGregor, Tom Holland, Geraldine Chaplin

Rating: 3.5/5

Anul cinematografic 2013 a început destul de bine în sălile românești. În așteptarea filmelor cu șanse la Oscar care vor apărea în următoarele două luni, prima premieră a anului este un film care pare să fi venit de nicăieri - ”The Imposible” („Paradisul spulberat”), inspirat de povestea adevărată a unei familii spaniole (devenite aici britanice) și de tsunami-ul care a lovit coasta Asiei de sud-est în 2004. Parte disaster movie, parte survival story și parte family drama (de fapt, așa se pot intitula cele trei acte ale filmului), ”The Impossible” este de-abia al doilea film al lui Juan Antonio Bayona („El orfanato”) și continuă să ateste talentul acestui regizor.

Prima jumătate de oră a filmului este foarte reușită. Bayona stabilește foarte rapid relațiile din interiorul familiei, care membrii sunt mai apropiați și de ce și chiar sugerează câteva mici probleme (de exemplu, locul de muncă al tatălui), dar nimeni nu va mai apuca să se mai gândească la aceste lucruri, pentru că intră în scenă valul ucigaș, care are două efecte: separarea familiei și una dintre cele mai impresionante secvențe de acțiune din ultima vreme, în care Naomi Watts și fiul ei Tom Holland sunt purtați de ape, în derivă, la o viteză imposibilă. După aceea, filmul dedică cam aceeași perioadă de timp eforturilor celor două jumătăți de familie de a găsi adăpost și de a se regăsi, și bifează pe parcurs câteva secvențe foarte reușite (întâlnirea cu un mic copil blond pe nume Daniel, momentul în care Ewan McGregor își sună socrul etc.) Singura partea care nu funcționează așa de bine este finalul, aproximativ ultimele 15-20 de minute, care sunt destul de lacrimogene și inerte din punct de vedere narativ. O ultimă imagine în care s-ar fi văzut piciorul amputat al lui Naomi Watts ar fi însemnat că Bayona nu a uitat că până în acele momente a prezentat realitatea brută... Dar aceasta nu a apărut.

Sigur, deranjează un pic faptul că perspectiva din care este făcut filmul este una mai probabil minoritară (occidentali bogați aflați în vacanță și asigurați de companii elvețiene) și nu cea a localnicilor (cum ar fi, de exemplu, cazul în ”Beast of the Southern Wild”). De asemenea, decizia de a schimba naționalitatea personajelor principale într-una vorbitoare de limba engleză pare luată exclusiv pentru a putea distribui filmul pe scară largă în mai multe țări. Dar odată depășit disconfortul creat de aceste tușe „imperialiste”, își dai seamă că tot ceea ce filmul își arată este real - contuziile, sângele, algele regurgitate, pachetele de morți întinse la marginea drumului. ”The Impossible” este mai mult un film de groază decât o inspiring story. 

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Eva (Spania, 2011)

Eva

(Spania, 2011)

Regia: Kike Maíllo

Cu: Daniel Brühl, Marta Etura, Claudia Vega, Lluís Homar

Rating: 3.5/5

„Eva” este un SF spaniol plasat în 2041 despre Alex, designer de roboți care se întoarce acasă după o lungă absență pentru a termina un proiect pe care l-a abandonat mai demult: proiectarea unui robot-copil. Alex reia legătura cu fratele său David, dar și cu soția acestuia, Lana, o fostă iubită de a sa. David și Lana au o fată de 10 ani, Eva, un spirit liber care îl fascinează pe Alex, care este decis să o folosească drept model pentru robotul său. 

Evident, pentru primul său lungmetraj, Kike Maíllo nu a dus lipsă de surse de inspirație. Asemănările cu filmele lui Spielberg nu-i pot scăpa niciunui amator de SF: atât A.I. cât și Minority Report sunt citate aproape în direct. Pe de altă parte, design-ul robotului brut mi-a amintit mai mult de primele secvențe ale lui Robin Williams în Bicentennial Man, iar modul în care Daniel Brühl manipulează personalitatea androidului îmi amintește de gesturile regizorului interpretat de Al Pacino în S1m0ne (iar, într-adevăr, povestea de bază din „Eva” este mai aproape de Pygmalion decât de Pinocchio). Nu trebuie uitată nici imaginea laboratorului în care lucrează Alex, improvizat parcă într-o aripă a casei părinților săi, care amintește de cel al doctorului Frankenstein... concluziile se pot trage în continuare. Și aș mai menționa un foarte inteligent „furt” din 2001: A Space Odyssey, într-o secvență despre care nu pot să spun prea multe, fiindcă este spoiler, dar face referire la momentul în care HAL citește planul de pe buzele astronauților.

Și totuși, în ciuda multiplelor paralele care se pot trage, filmului nu îi lipsește nota de originalitate. Acțiunea se petrece într-un cadru înzăpezit, ușor dezolant, iar dacă ar fi să judecăm după mobilier sau automobile, nu părem că ne aflăm chiar atât de departe în viitor. Totuși, interfața-hologramă cu ajutorul căreia sunt proiectați roboții pare să fie dincolo de posibilitățile prezentului. Iar filmul este interesat de câteva teme interesante și de legăturile care se formează în interiorul unei familii (în special cele dintre părinți și copii), pe care le abordează prin acest device care este androidul din film. Maíllo nu merge însă până la capăt cu cercetările ei în acest domeniu, iar una dintre relațiile centrale ale filmului - cea dintre Alex și Eva - rămâne destul de ambiguă și lasă câteva semne de întrebare.

Și, în final, câteva cuvinte despre distribuție. Daniel Brühl este deja consacrat ca vedetă internațională, dar aceasta, din păcate, nu este una dintre interpretările sale cele mai bune. Marta Etura, care o joacă pe Lena, nu are prea multe de făcut, în mare parte fiindcă personajului îi lipsește complexitatea (deși este posibil ca Maíllo să îl fi amputat, preferând să se concentreze asupra lui Alex și Eva). Lluís Homar se descurcă ceva mai bine în rolul majordomului-android Max, dar Claudia Vega este cea care fură show-ul, cu un rol dificil, complex, stratificat, de care se achită cu brio și impunându-și propria personalitate.

To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat. 

Carnage (Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Carnage
(Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Regia: Roman Polanski

Cu: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly

Rating: 2.5/5

Prima excursie cinematografică a lui 2012 a fost pentru mine acest ”Carnage”, care de-abia se poate numi film. Adaptând o piesă de teatru de succes, Polanski se mulțumește în a filma (destul de bine, totuși) dialogurile dintre două cupluri (Foster-Reilly și, respectiv, Winslet-Waltz), reunite pentru a aplana un conflict între copiii lor. Discuțiile degenerează rapid și finalul îi regăsește pe toți actorii în full over-acting mode, gesticulând în afara cadrului și încercând să acopere vocile celorlalți. Pentru genericul de final, Alexandre Desplat a compus o scurtă, dar dramatică melodie, în care timpanele bat destul de tare la un moment dat, sugerând o tensiune pe care restul filmului nu o are. ”Carnage” este o înregistrare banală a unor evenimentele destul de banale și ele (chiar dacă nu lipsite de haz).

Sunt și lucruri bune care trebuiesc spuse despre acest film. În primul rând, durează doar 79 de minute, ceea ce e foarte bine, pentru că nu știu dacă aș fi suportat mai mult de atât. În al doilea rând, nu pot să spun că nu am râs... Chiar de mai multe ori, iar motivele au fost foarte diverse, de la replici istețe la insulte grosolane și reacții fiziologice. Și că veni vorba, trebuie să spun că am văzut multe scene în care oamenii vomită la viața mea, dar puține au impactul pe care îl are scena din ”Carnage” - ilară și, în același timp, brutală, realistă. Din păcate, însă, per ansamblu filmul pare o piesă de teatru rătăcită pe marele ecran și nu o adaptare inteligentă, cinematică. Pentru a ne convinge, ajunge să privim cu doar câteva luni în urmă, la ”A Dangerous Method”, tot o dramă în 4-5 personaje în esență, dar excelent pusă în scenă pentru cinema de David Cronenberg.

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află. 

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.

Primos (Spania, 2011)

Primos

(Spania, 2011)

Regia: Daniel Sánchez Arévalo

Cu: Quim Gutiérrez, Inma Cuesta, Raúl Arévalo, Antonio de la Torre

Rating: 2.5/5

„Verii” este unul dintre puținele filme europene care ajung pe ecrane noastre fără să intre în categoria arthouse. Genul acesta e comedii (parțial) romantice, dacă ar fi mai bine promovate, ar putea reprezenta o alternativă la suratelor lor americane, față de care au ca atu lipsa marilor vedete care se dau oameni obișnuiți și măcar câteva secunde de nuditate frontală parțială. În „Primos”, după ce este părăsit în ajunul nunții de logodnica sa, Diego se întoarce alături de cei doi veri ai săi, Julián și José Miguel, în satul în care aceștia își petreceau mai demult verile. Planul este să o regăsească pe Martina, prima sa dragoste. Dar, evident, lucrurile nu sunt chiar așa de simple...

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo s-a remarcat prin comedii cu priză la public și nu doar pe plaiurile natale. Este, poate, mai bine cunoscut pentru filmul său din 2006, „Azuloscurocasinegro”, iar un al film de-al său, „Gordos” („Grașii”), pe care nu l-am văzut, a câștigat Premiul Publicului la TIFF 2010. „Primos” este făcut după o formulă și nu aduce nimic nou în peisaj. Dar faptul că fiecare dintre cei trei veri primesc o porție aproximativ egală din timpul de pe ecran, fiecare cu propriile probleme, asigură un număr mare de variațiuni pe aceeași temă, evitând astfel plictiseala (e drept, cu riscul unei aparente lipse de concentrare). În plus, este probabil unul dintre puținele filme în care se discută despre sindromul Münchausen prin delegație.

La piel que habito (Spania, 2011)

La piel que habito

(Spania, 2011)

Regia și Scenariul: Pedro Almodóvar

Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet

Rating: 4/5

„Pielea în care trăiesc” pare să înceapă acolo unde filmul lui Georges Franju „Les yuex sans visage” se oprea, atât în ceea ce privește premisa, cât și, într-un fel, narațiunea. Astfel îl avem pe Banderas în rol de dr. Frankenstein/Pygmalion modern, estetician renumit, care ține captivă în vila sa retrasă o tânără femeie (Elena Anaya) și o folosește pentru a experimenta cu substituenți de piele. Chipul ei, însă, pare a fi modelat după cel al soției sale, moarte în urmă cu zece ani în urma unui accident de mașină. Filmul lansează mai multe piste false în prima sa parte, dar totul se întoarce împotriva spectatorului cu foarte multă imaginație și un pic de cultură cinematografică - în momentul în care Almodóvar dă timpul înapoi la jumătatea peliculei. Banderas și Anaya pătrund amândoi într-un flash-back care schimbă sensul a ceea ce am văzut până atunci.

„La piel que habito” (”The Skin I Live In”) merge foarte bine alături de „Volver”, cel mai bun dintre filmele recente ale lui Almodóvar. Ambele filme împrumută câte ceva de la „Vertigo”, ambele ne păcălesc la început, au un pacing relativ lent și își dezvăluie secretele fără grabă, pulsând în ritmul muzicii lui Alberto Iglesias, dar fiecare merge în direcții diferite, iar estetica lor este diferită. Deși încă foarte dibace în a folosi culorile, parcă de data aceasta look-ul filmului este mai sobru, mai auster, care se potrivește cu izolarea în care trăiesc personajele și neîncrederea care există între ele. Pe de altă parte, preocuparea pentru piele și diferite texturi fac ca acesta să fie unul dintre acele filme pe care simți că le poți atinge (fără să fie în 3D). Dar privind prea mult suprafața obiectelor, putem pierde din vedere ceea ce regizorul face cu adevărat. Prin artificiul narativ, povestea filmului pare să demareze de mai multe ori, dar privind retrospectiv, dinamica relației dintre cele două personaje nu urmează nici ea ordinea cronologică. Ambele personaje par să sufere de un fel de amnezie în prima parte, care le va facilita apropierea; își amintesc apoi întregul, dar doar unul dintre personaje și conștientizează ceea ce s-a întâmplat, iar acest lucru precipită deznodământul.

Filmul acesta este despre obsesie, nebunie, răzbunare, pasiune, dominare și alte dintre temele preferate ale lui Almodóvar, dar mai ales despre identitate sexuală. O contribuție majoră o are regia actorilor. Deși se rostesc relativ puțin cuvinte, există ceva teatral în această mizanscenă. Fiecare privire într-o parte, fiecare gest, fiecare expresie amplifică sensul scenei sau îi dă o cu totul altă conotație. Suspectez că la o a doua vizionare aș descoperi foarte multe astfel de momente. Cele două personaje trec prin mai multe transformări de-a lungul filmului. Obiectul pasiunii fiecăruia se schimbă în permanență, în cazul personajului jucat de Anaya în funcție de transformările fizice ale personajului său. La început, ea pare mai degrabă asexuală, în costumul ei bej, neutru. Încearcă să se conformeze cerințelor trupului său seducându-l (fără succes) pe doctor. De-abia după ce este violată de un intrus (scenă în timpul căruia este neclar ce simte personajul ei), relația dintre protagoniști pare să se poată consuma, dar rememorarea trecutului schimbă detaliile problemei. Iar scena finală (deși aparent banală), prin modul în care personajele sunt așezate în cadru, lasă loc tuturor posibilităților.

Almodóvar este unul dintre puținii realizatori care reușesc să provoace senzații tari, dar și să fie respectat atât în Europa cât și în America. „Pielea în care trăiesc” nu e unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar solicită o anumită reacție din parte spectatorului și e cu siguranță o continuare pe strania traiectorie pe care cinematografia regizorului spaniol a luat-o în ultimul deceniu. Ne amintește de alte Almodóvar-uri, dar nu seamănă cu niciunul dintre ele. Nu mă pot hotărî dacă este un film atât de bun pe cât arată nota pe care i-am dat-o, dar cred că în ceea ce privește regia, nu i se pot reproșa prea multe. Și mi-a plăcut să-l văd pe Banderas jucând iar un rol adevărat (și chiar foarte bun), după ani de roluri secundare, eroi de acțiune și pisici animate.

Midnight in Paris (SUA/Spania, 2011)

Midnight in Paris

(SUA/Spania, 2011)

Regia: Woody Allen

Cu: Owen Wilson, Marion Cotillard, Rachel McAdams

Rating: 3.5/5

Problema cu Woody Allen este că fiecare nou film este fie „cel mai prost film al său”, fie „o revenire în formă”. În ultimii ani, primul lucru s-a spus despre ”Scoop”, ”Whatever Works” și ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, iar al doilea despre ”Match Point”, ”Vicky Cristina Barcelona” și, în sfârșit, despre ”Midnight in Paris”. Este greu de crezut că un regizor poate, în mai puțin de un deceniu, să să atingă nadirul de atâtea ori, dar este instant capabil să revină în mare formă cu următorul său film. Am văzut toate filmele lui Allen și câteva chiar de mai multe ori și știu deja că, în ceea ce îl privește, criticii nu trebuie ascultați: instinctul de turmă funcționează perfect, iar, în același timp, fiecare film slab al său are admiratori, iar fiecare capodoperă detractorii săi.

Adevărul este că între ultimul său film, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” și ”Midnight in Paris”, diferența nu este mare. Sigur, primul urmărește mai multe fire narative, iar al doilea se concentrează asupra unui singur personaj (interpretat de Owen Wilson, a cărui figură de prostănac lovable îl face un alter-ego allen-ian perfect), primul se petrece în Londra, al doilea la Paris și ”Midnight in Paris” are o intrigă fantastică, care amintește de unul dintre filmele mele preferate ale lui Allen, ”The Purple Rose of Cairo”. Dar personajul principal este tot un romancier nefericit, glumele sunt variațiune pe aceeași temă și ambele filme sunt, cel puțin pentru mine, la fel de distractive. Până și stilul este foarte asemănător... Spre deosebire de filmele sale mai vechi, Allen se apropie mult mai mult cu aparatul de filmat de actorii săi (ca și cum miopia sa ar fi progresat), iar cadrele lungi sunt ceva mai dinamice, evoluând de la planuri medii la prim-planuri, travelling-urile și pan-urile sunt mai complexe etc. 

”Midnight in Paris” plusează la capitolul decoruri/scenografie, dar și în ceea ce privește distribuția. Câteva cameo-uri interesante rup ritmul clasic al dialogului allen-ian (Kathy Bates, Adrien Brody), dar prezența cu adevărat „străină” este Marion Cotillard, care face un rol remarcabil. Mai trebuie amintită și Léa Seydoux, care are trei scurte apariții, într-un rol care ar fi putut fi un pic mai consistent. Mi-ar fi plăcut ca ”Midnight in Paris” să fie mai bun (nu este ”Vicky Cristina Barcelona”!), dar nu am fost dezamăgit. Cred că a îndeplinit cerințele pentru filmul anual obligatoriu de Woody Allen pe care mulți cinefili îl așteaptă. Ne rămâne acuma numai să ne uităm înspre următorul să film, cu titlul său foarte atrăgător, ”The Bop Decameron”.