Le Trou (Franța, 1960)

Le Trou

(Franța, 1960)

Regia: Jacques Becker

Cu: André Bervil, Jean Keraudy, Michel Constantin, Marc Michel

Rating: 4.5/5

De regulă, am fost foarte generos cu filmele clasice franțuzești pe blog. „Le trou”, ultimul film al lui Jacques Becker nu va strica tradiția. Acțiunea se petrece integral în incinta unei închisori, în care tânărul Claude Gaspard, acuzat de tentativă de omor, este repartizat într-o celulă cu alți patru pușcăriași care pregătesc deja un plan de evadare. Filmul este bazat pe un caz real, atât de mult încât Jean Keraudy joacă un rol bazat pe propria sa contribuție la tentativa de evadare.

Becker redă în detaliu strădaniile celor cinci de a evada, în cadre lungi, astfel încât îi vedem, în timp real, cum sparg podele și pereți sau inspectează subsoluri și canale. Totul se desfășoară fără muzică ambientală, idee preluată probabil din clasicul film despre un jaf al lui Jules Dassin, „Du rififi chez les hommes”, care la rândul său s-a inspirat probabil din modul în care secvențe similare au fost turnate de John Huston în ”The Asphalt Jungle”. Oricum ar fi, deciziile lui Jacques Becker sunt foarte bune. Camera pătrunde în toate găurile și cotloanele posibile, traversează coridoare aparent nesfârșite, dar se și oprește cu insistență asupra mâinilor sau frunților interpreților, care par cu adevărat să facă parte din lumea pe care o pun în scenă. 

Planul este construit meticulos și fiecare eveniment este luat în calcul. Cei patru pușcăriași care l-au conceput dau dovadă de curaj, inventivitate și tărie de caracter. Acestora li se opune rigiditatea gardienilor, birocrația celor care conduc închisoare și trădarea colegului lor de celulă. Din aceste motive, deznodământul este cu atât mai devastator, cu atât mai mult cu cât, până în acele ultime momente, filmul pare (doar pare) să pună mai mult accent pe stil decât pe psihologia personajelor, pe motivațiile acestora și conflictele care ard mocnit între ei. Toate acestea „erup” în finalul perfect al poveștii. „Le trou” este un film excepțional și o mare realizare care a încheiat cariera lui Jacques Becker, mort prematur la scurtă vreme după terminarea filmărilor.

The Young One / La Joven (Mexic/SUA, 1960)

The Young One / La Joven

(Mexic/SUA, 1960)

Regia: Luis Buñuel

Cu: Zachary Scott, Bernie Hamilton, Key Meersman

Rating: 4/5

„Perioada mexicană” a lui Buñuel a fost cea mai prolifică a întregii sale cariere și rămâne încă și în ziua de astăzi misterioasă și cu un appeal exotic, pălind nemeritat între experimentele de debut și capodoperele finale ale regizorului de origine spaniolă. ”The Young One”, deși produs în Mexic, este vorbit în engleză și acțiunea pare să se petreacă pe coasta de Est a vreunei Caroline americane. Locația este o insulă locuită doar de un paznic de vânătoare și fiica minoră a recent decedatului său ajutor. Traver, un negru, muzician jazz, acuzat pe continent de viol, eșuază pe această insulă și, înainte de a reuși să adune provizii pentru a-și continua evadarea, trebuie să rămână în viață. Miller, paznicul, îl ia la țintă din primul moment, dar lui Evalyn îi este simpatic, ceea ce numai sporește ura (și gelozia!) lui Miller. Lucrurile se precipită odată ce pe insulă își fac apariția un predicator benevolent, dar însoțit de un barcagiu rasist și iute la mânie.

Filmul atinge destul de transparent teme precum rasismul încă prevalent în America, a ipocriziei generale și statutul femeilor. În mod straniu pentru Buñuel, dar în concordanță cu logica internă a poveștii, predicatorul este busola morală a acestei povești, luându-și rolul de apărător al lui Trevor și al Evalynei în fața abuzurilor celor doi bărbați albi încrâncenați. Co-scenaristul filmului este Hugo Butler, care a scris scenariul sub pseudonim, fiind la acea dată pe „lista neagră”, ceea ce explică, în plus, temele abordare.

Dincolo de politică, însă, ce este cu adevărat interesant ”The Young One” sunt personajele complexe care se înfruntă pe această insulă. Deși par arhetipuri, relațiile dintre ele nu sunt cu siguranță simple, iar în interiorul fiecăruia se dă bătălia dintre bine și rău. Evalyn rămâne cel mai misterios personaj al operei, învăluită de farmecul virginal, naivitatea și o ușoară răutate copilăroasă. Tot acest teatru intern al dorințelor, frustrărilor, prejudecăților și obsesiilor este pus în scenă în exterior cu o admirabilă tenacitate de un Buñuel ceva mai implicat afectiv decât de obicei și mai puțin înțepător, ceea ce îi oferă autenticitate. Regizorul speculează paptul că personajele sunt obligate să petreacă mult timp în compania celorlați, dinamica relațiilor schimbându-se treptat, reușind să creeze tensiune din simpla interacțiune a actorilor. În plus, atmosfera este creată și de absența coloanei sonore, care se rezumă, de fapt, la chitara country a lui Miller și clarinetul bop al lui Traver. Iar camera lui Gabriel Figueroa, surprinde fiecare joc de umbre, difuzia luminii printre copaci, prim-planuri și mișcări de aparat de efect, îmbogățind continuu dimensiunea estetică și dramatică a filmului. Figueroa a fost cel mai fidel colaborator al lui Buñuel, dar contribuția sa ca director de imagine cuprinde o filmografie mult mai extinsă, printre care și un favorit personal al meu, sub-evaluatul pseudo-western mexican al lui John Ford, ”The Fugitive”, cu Henry Fonda și Dolores del Rio.