Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine

(SUA, 2013)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.

În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 

Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile. 

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium

(UK/SUA/Irlanda, 2012)

Regia: Neil Jordan

Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.

Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.

Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie. 

Barbara (Germania, 2012)

Barbara

(Germania, 2012)

Regia: Christian Petzold

Cu: Nina Hoss, Ronald Zehrfeld, Jasna Fritzi Bauer

Rating: 4/5

Laureat cu Ursul de Argint pentru regie la Festivalul de la Berlin de acest an și nominalizat la premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cea mai bună actriță, ”Barbara” a fost pentru mine o ușoară surpriză. Acțiunea filmului se petrece în Germania de Est a anilor '80, iar personajul principal este doctorița Barbara Wolff, despre care inițial nu știm decât că tocmai a fost eliberată din închisoare, iar apoi trimisă să lucreze într-un spital de provincie, sub atenta supraveghere a unui ofițer de securitate. În acest orășel, ea se atașează de câțiva copii pacienți, dar și de șeful de secție, un tânăr medic binevoitor, simpatic, dar totuși duplicitar (este dator vândut autorităților, cărora trebuie să le dea rapoarte în mod regulat). Între timp, activitățile ei clandestinele continuă (pachete primite în secret, întâlniri cu amantul ei din Vest).

Filmul este făcut „în cheie minoră”, dacă vreți, cu economie de mijloace (fără mișcări elaborate ale aparatului de filmat, muzica lipsește de pe coloana sonoră, locațiile sunt relativ puține etc.), izolând-o pe Barbara în acest peisaj de provincie, iar celelalte personaje aproape că nici nu contează. Fără să subapreciez interpretarea Ninei Hoss (care este superbă), pentru mine ceea ce subliniază cu adevărat însingurarea ei și imposibilitatea de a-și duce planurile la capăt este imaginea, pe care Petzold o stăpânește cu desăvârșire, de la modul în care sunt folosite decorurile (camera simplă în care trăiește Barbara, fațadele dărăpănate ale caselor din orășel, rezervele în care sunt internați pacienții „dificili”), la modul în care este folosită lumina (de ex: secvențele în care Barbara veghează asupra fetei cu meningită). În ciuda a ce vedeți în posterul de mai sus, ”Barbara” nu este filmat à la Dardenne, cu camera urmărind personajele din spate. Din contră, filmul este compus în principal din long shots, cu ocazionale close-up-uri, dedicate în special Ninei Hoss.

Ceea ce impresionează cu adevărat la ”Barbara” este modul în care filmul prezintă modul de funcționare al unui stat polițienesc departe de peisajul urban care se pretează mai degrabă la astfel de filme (vezi și ”Das Leben der Anderen). Izolată în provincie, te gândești că activitățile „ilegale” ale Barbarei ar putea trece mai ușor neobservate. Și totuși, în ciuda pădurilor dese sau a multitudinilor de cărări pentru biciclete, prezența Stasi se face în continuare simțită: în apropiere există un lagăr de concentrare, toți ochii localnicilor sunt ațintiți asupra ei, iar fiecare mișcare îi poate fi contabilizată. Pentru mine, în ciuda aparențelor, ”Barbara” este un film complex, a cărui subiect nu este însă regimul opresiv din Germania de Est, ci drama personală a unei femei care trebuie să găsească o modalitate de a-și trăi viața într-un astfel de sistem și de a-și îndeplini vocația. Decizia pe care o ia în final nu este motivată doar de binele pe care îl face pe termen scurt („salvarea” unei fetițe), dar și de ideea care începe să i se contureze de ceva vreme că ar putea fi mai utilă ca medic în acest oraș de provincie din RDG decât ca gospodină în Vest.

Beasts of the Southern Wild (SUA, 2012)

Beasts of the Southern Wild

(SUA, 2012)

Regia: Benh Zeitlin

Cu: Quvenzhané Wallis, Dwight Henry, Gina Montana

Rating: 4.5/5

”Beasts of the Southern Wild” este o eco-fabulă a cărei acțiune se petrece într-un viitor probabil nu foarte îndepărtat, în care nivelul oceanului a crescut destul de mult, izolând o comunitate din sudul a ceea ce a fost probabil Louisiana în afara digurilor de protecție construite pentru a-i proteja pe cei bogați. Vedem totul din perspectiva unei fetițe numită Hushpuppy, care locuiește singură cu tatăl său distant în acest tărâm mlăștinos. Absența mamei - despre care știm doar că a părăsit locul imediat după nașterea lui Hushpuppy - este resimțită pe parcursul întregului film, iar cei doi încearcă să-și construiască o viață împreună în ciuda aparentei nepotriviri de caracter și a dezastrelor naturale care îi amenință (furtuni, topirea ghețurilor polare, sosirea „bestiilor” din titlu).

Unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut acest film este faptul că e un adevărat film independent american. Anul acesta, diferite media și distribuitori vor încerca să vă convingă că - de exemplu - ”The Silver Linings Playbook”, un film cu buget mic, dar cu vedete de talie mare, un regizor de calibru și sprijinit de Harvey Weinstein, este un amărât independent, care merită scos în evidență prin, hai să zicem, două sau trei Oscar-uri. ”Beasts of the Southern Wild”, pe de altă parte, este un film produs cu oarecare chinuri financiare, filmat în Super16 (un format pe care îl ador), cu actori amatori, iar povestea pe care o spune este una autentică, fără gloss-ul și abureala caracteristică indie-urilor americane. Asta nu înseamnă că ”The Silver Linings Playbook” ar fi un film prost (nici nu l-am văzut) și nici că ”Beasts of the Southern Wild” este un film bun, dar apreciez deja mai mult munca din spatele celui de-al doilea. 

Un alt lucru care trebuie spus este că, deși filmul este gândit ca un răspuns (ușor întârziat) la efectele uraganului Katrina și ale încălzirii globale, tonul pe care îl adoptă nu este unul predicativ, alarmist. Mi-era un pic groază ca filmul să nu fie „piperat” cu obișnuitele platitudini enviromentaliste, anti-industriale. De-abia dacă se amintește despre acestea și, totuși, prin modul în care este spusă povestea și prin exploatarea peisajului ever-changing din bayou, cred că orice spectator este convins de pasiunea reală a realizatorilor pentru ceea ce vor să spună cu acest film. Și aș mai spune un lucru, tot în continuarea acestei idei. Modul în care este creată comunitatea în care Hushpuppy trăiește, prin surprinderea unor actori amatori în situații de zi cu zi, îi conferă lui ”Beasts of the Southern Wild” o nouă dimensiune, aproape de documentar. Aș invita la comparația cu ”Louisiana Story”, filmul legendarului Robert J. Flaherty despre care am mai scris deja, în care viața „indigenilor” din Louisiana este prezentată în strânsă relație cu compania de petrol care a finanțat acel film și exploata resursele din zonă. Filmul lui Benh Zeitlin pare să se petreacă într-o vreme în care coabitarea dintre aceștia s-a terminat, nu fără efecte secundare.

Sigur, se poate vorbi de inconsistențe la nivelul scenariului, de unele accente de amatorism, în special la nivelul jocului actorilor (dar și din partea regizorului). Toate acestea pot fi iertate, însă, atâta timp cât întregul film este povestit din perspectiva unui copil. ”Beasts of the Southern Wild” este realism magic, este un basm plasat în lumea reală, care o are în centrul său pe extraordinara Quvenzhané Wallis, de la care realizatorii obțin probabil cel mai bun rol făcut de un copil pe care l-am văzut. Modul în care aceasta reacționează la acțiunile tatălui frustrat, epileptic, aproape abuziv ne face să ne întrebăm, la distanță de la urmărirea filmului, câtă experiență are tânăra Wallis cu astfel de comportament și cât din interpretarea sa se datorează unui talent înnăscut. La fel și în secvența în care o întâlnește pe ceea ce pare să fie mama sa, chelneriță într-un fel de bordel, care o invită să rămână cu ea, însă Hushpuppy decide să se întoarcă la tatăl său care este pe patul de moarte.

Filmul a fost comparat deja cu filmele lui Malick, dar pentru mine singura asemănare este narațiunea din off în vocea lui Hushpuppy, care aici are mult mai mult un rol narativ decât au narațiunile lui Malick. Ar mai fi vreo două-trei close-up-uri cu diferite gângănii sau animale de mare care ne aduc aminte de imagini similare din ”The Thin Red Line” sau ”The Tree of Life”, însă ”Beasts of the Southern Wild” este un film „de sine stătător” - nu trebuie să fii un cunoscător al cinema-ului american de autor sau un pasionat de cinema independent ca să îl înțelegi și să îți placă. Cred că trebuie să te încăpățânezi destul de tare ca să rămâi cinic în fața acestui film. Chiar și în momentele sale cele mai puțin credibile (precum întâlnirea cu „bestiile”), există ceva care te atrage în mijlocul acestei povești și te invită să privești dincolo de simplele imagini care apar pe ecran.

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

Brave (SUA, 2012)

Brave

(SUA, 2012)

Regia: Mark Andrews, Brenda Chapman

Voci: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly, Julie Walters

Rating: 3.5/5

Grizzly Lass

Aș putea să o ascult pe Kelly Macdonald vorbind întruna timp de câteva filme întregi... În ”Brave”, ea dă viață unei prințese scoțiene care înfruntă tradiția conform căreia trebuie să se căsătorească cu unul dintre fiii celor trei clanuri peste care tatăl ei, regele, domnește. Evident, în încercarea ei de a evita căsătoria, Merida face niște boacăne care se vor solda cu consecințe neprevăzute. Filmul este un hibrid între poveștile cu prințese marca Disney (față de care scenariul nu se îndepărtează foarte mult) și calitatea tehnică excepțională a producțiilor Pixar.

Am apreciat foarte mult prima jumătate a filmului, în care am găsit multe lucruri care mi-au plăcut. A doua jumătate a filmului este, din păcate, mai inegală. Realizatorii mizează pe o răsturnare de situație, care să aducă în prim-plan relația dintre Merida și mama ei, însă acest artificiu nu ține, iar filmul își schimbă brusc tonul și devine mult mai previzibil și mult mai puțin interesant decât până atunci. Scene care ar fi putut fi terifiante (precum prima întâlnire cu vrăjitoarea) sunt complet ratate și m-au dus mai mult cu gândul la producțiile Dreamworks decât la ceea ce Disney și Pixar ne-au oferit în trecut. Cred că există idei bune în această a doua parte (precum faptul că personajele tot revin în acel cerc format din pietre antice, în care are loc și confruntarea finală), dar ele nu sunt exploatate la maxim și sunt sacrificate uneori pentru un cheap gag. Iar cea mai interesantă parte a filmului, care face referire la un prinț transformat într-un urs și reflectă povestea eroinei noastre, nu este mai mult decât un subplot prost dezvoltat.

Acestea fiind zise, ”Brave” este, totuși, o încântare pentru ochi. Nivelul de detaliu la care a ajuns animația Pixar este incredibil. Am apreciat, de asemenea, faptul că distribuția era formată aproape în întregime (cel puțin în rolurile mai importante) de actori scoțieni, cu accente puternice, dar melodioase. Hollywood-ul a bătut cale lungă de când Orson Welles a fost obligat să își dubleze versiunea sa după „Macbeth” în accente americane. Problema este, doar, că de la Pixar ne așteptăm la mai mult. Iar ”Brave”, oricât de frumos ar fi și oricât de mult profesionism emană, nu reușește să se ridice chiar la nivelul așteptărilor. Putem doar să sperăm ca ștafeta să nu coboare mai jos de atât.

P.S.: În cinematografe, filmul este precedat de un scurt-metraj animat foarte bun, La luna de Enrico Casarosa, care nu trebuie ratat.

TIFF 2012 - Day One

TIFF-ul a început, ca de obicei, cu ploaie. Pentru mine a început și târziu, în a doua parte a primei zile, dar măcar mă bucur că eram odihnit. Iată ce am văzut în prima zi - trei povești de dragoste... mai mult sau mai puțin.

Weekend (Andrew Haigh, 2011) este un love-story gay, unul dintre cele mai sincere și mai credibile filme pe care le-am văzut despre o relație între homosexuali, departe de stereotipurile din așa-zisele comedii romantice americane. Regizorul britanic Andrea Haigh tratează subiectul cu realism aproape continental și tot ce înseamnă acest lucru - multe secvențe de interior (deși nu chiar atât de multe pe cât anticipam), scene întregi dialogate sunt filmate într-un singur cadru etc. Un alt plus este locația aleasă - Nottingham, un oraș mult mai mic și mult mai puțin cosmopolit decât Londra spre exemplu, care îi oferă filmului un feeling de universalitate. Cei doi interpreți sunt amândoi foarte buni, iar filmul pare să fi bine-dispus publicul, chiar dacă la un moment dat a virat înspre sentimentalism.

Las acacias (Pablo Giorgelli, 2011) - un road movie paraguayano-argentinian, cu puține personaje, care vorbesc și mai puțin. Pentru mine a fost filmul zilei, în primul rând fiindcă a fost o proiecție excelentă de pe peliculă (la Cinema Odeon), dar și datorită stilului reținut al regizorului și expresivitatea celor doi actori din rolurile principale. Marea majoritate a filmului se petrece în interiorul cabinei unui TIR, dar Giorgelli reușește să facă ceva interesant din punct de vedere vizual cu acest spațiu puțin ofertanta, alternând punctele de vedere ale personajelor și oferind un efect de tip picture in picture când privește prin oglinda retrovizoare. Also, e un bebeluș în film, care dincolo de faptul că este adorabil, probabil le-a dat multă bătaie de cap realizatorilor pentru a obține de la el reacțiile necesare.

Beast (Christoffer Boe, 2011) - din anumite puncte de vedere, este asemănător cu ”Reconstruction”, filmul care l-a făcut celebru pe Boe acum mulți ani (Camera d'Or la Cannes 2003, Premiul de Regie la TIFF 2004), doar că punctul principal de interes nu mai este amantul, ci mai degrabă soțul înșelat. Din păcate, am avut impresia că Boe nu mai are nimic de transmis cu acest film, iar toate trucurile sale vizuale nu fac decât să încerce să compenseze pentru lipsa de idei . Câteva persoane din spatele sălii au aplaudat la sfârșit, dar sentimentul pe care l-am resimțit în jurul meu a fost mai degrabă acela de frustrare. Chiar dacă, fie vorba între noi, finalul este cea mai reușită parte a filmului.

Pithy Reviews (11)

A small retrospective of recent more or less independent American films I didn't find time to write anything about...

Bellflower (Evan Glodell, 2011)

Set in an Apocalypse-expecting California, the movie begins as a wonderful chronicle of the beginning of a relationship. As the relationship deteriorates, so does the narrative and, in the end, it seems to me the open-end-ness might also be a symptom of the writer-director's refusal to take some decisions. Still, it's a visually impressive piece and a promising debut.

Rating: 2.5 out of 5 stars

Martha Marcy May Marlene (Sean Durkin, 2011)

Led by a devastatingly good performance by Elizabeth Olsen in the (multi)titular role, MMMM is a very astute psychological study. Although the main character's story is predictable in its non-linear form, the choice of using flashbacks (as well as nightmares and possible hallucinations) makes it a far more interesting watch.
Rating: 3.5 out of 5 stars

Take Shelter (Jeff Nichols, 2011)

Is he a prophet or is he just going crazy? That's the main sell-point of the movie. But could it all be an elaborate metaphor about the financial crisis. Characters talk about money, investments, costs, while the camera insists of price-tags. Nevertheless, Michael Shannon is the perfect choice to impersonate the madness of the world we live in, in all its aspects.

Rating: 4 out of 5 stars 

A Better Life (SUA, 2011)

A Better Life

(SUA, 2011)

Regia: Chris Weitz

Cu: Demián Bichir, José Julián 

Rating: 3.5/5

Ignorat de publicul american (și de distribuitorii europeni), ”A Better Life” a fost resuscitat în ultimele săptămâni prin două nominalizări-surpriză pentru interpretul rolului principal, Demián Bichir, la Premiile SAG și la Oscar. Bichir îl joacă pe Carlos, un imigrant mexican ilegal, care lucrează ca grădinar în California. Între timp, trebuie și să-și crească de unul singur fiul (care are cetățenie), iar lucrurile se precipită în momentul în care camionul de care depinde afacerea sa este furat de un proaspăt subaltern. Paradoxal, pornind în căutarea camionului, Carlos și fiul său se vor reapropia unul de celălalt.

”A Better Life” este un film cu mesaj, dar nu este genul de film care să se prăbușească sub greutatea subiectului pe care îl abordează. Pentru cea mai mare parte a sa, este un film plăcut de urmărit, cu două personaje foarte credibile în prim-plan. Sigur, sunt câteva sub-plot-uri care nu sunt deloc bine dezvoltate (precum eventuala racolare a fiului într-o bandă sau povestea mătușii sale, care pare să apară din senin în momentele în care este nevoie de ea), dar relația dintre cele două personaje centrale este credibilă și este sursa reușitei filmului. Carlos și fiul său cutreieră mai multe cartiere din Los Angeles (?) pe parcursul unei zile și jumătate, prilej pentru câteva scene foarte reușite: vizita la fosta locuință a hoțului, pe care o împărțea cu alți zeci de oameni, carnavalul cu rodeo și în special recuperarea camionului. Epilogul filmului, în cheie minoră, anti-climatic, readuce în discuție chestiunile sociale, dar este punctat de o scenă destul de reușită între cele două personaje principale.

 

Filmul este regizat de Chris Weitz, care are pe conștiință o bucățică din ”American Pie”, plus câteva dude, precum ”Down to Earth” (un film cu Chris Rock pe care numai eu mi-l amintesc) sau ”New Moon” (pe care și-l amintește mai multă lume). Acesta este cel mai bun film al său, ceea ce nu pare să spună multe, dar în realitate ar trebui să fie o laudă. Cât despre Demián Bichir, recenta sa nominalizare la Oscar este perfect justificată. Personajul pe care îl joacă nu cade în clișeele genului, nefiind imigrantul pur la suflet distrus de un sistem injust. Din contră, este un personaj destul de complex, ale cărui defecte sunt evidente din primele scene, dar care ne câștigă simpatia încet și meritat, pe măsură ce ajungem să îl cunoaștem mai bine.

Puteți citi acest articol și pe www.filmetari.com

Comedy Cluj 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții

Marele eveniment al zilei la Comedy a fost avant-premiera ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (sau, pe englezește, doar ”Best Intentions”), laureat la Locarno cu premiul pentru regie și pentru cel mai bun actor. Alex (Bogdan Dumitrache) primește un telefon în primele minute ale filmului, în care află că mama sa a avut un atac cerebral. Imediat, pleacă din București înspre micul oraș de pe undeva din județul Hunedoara, unde începe să trăiască aventura tipică aparținătorului unui pacient român: prima idee care apare este să o mute pe mama sa la Cluj (sau la București sau la Timișoara), pentru că doctorii sunt cum sunt, condițiile din spital sunt cum sunt și, bineînțeles, toate cunoștințele sunt experți în probleme medicale și trebuie să își spună/impună părerea.

Nu mi-a plăcut foarte mult primul film al lui Adrian Sitaru, „Pescuit sportiv”, pe care l-am văzut proiectat în competiție la un festival de film din Franța pentru filme de debut. Dar mi-a plăcut scurt-metrajul său, „Colivia”, și, bineînțeles, Sitaru este unul dintre cei doi regizori ai serialului HBO „În derivă”. Impresia generală pe care mi-o lasă Sitaru este că poate fi un regizor versatil și are șansa de a aduce ceva nou în cinematografia românească. Prima sa „inovație” a fost folosirea exclusivă a unghiurilor subiective în „Pescuit sportiv” (procedeu ușor obositor de la o vreme). Acestea sunt reluate în ”Best Intentions”, însă nu se bucură de aceeași exclusivitate. Începutul și sfârșitul filmului sunt filmate „normal” și pe parcurs există mai multe scene în care personajul principal se găsește singur, care sunt redate, de asemenea, prin unghiuri obiective, care - deși distante - parcă reușesc să transmită mai bine starea în care este personajul în acele momente. Nu sunt convins de folosirea unghiurilor subiective și cred că Sitaru le va abandona încet-încet în filmele următoare, dar în ”Best Intentions” nu deranjează așa tare.

 

Sitaru a evoluat foarte mult de la „Pescuit sportiv”. În primul rând, ca scenarist: filmul are mai puține cuvinte, dar mult mai multe personaje, dar Sitaru evită să folosească toate perspectivele diferite în aceeași scenă, iar intuiția îmi spune că scenariul conținea indicații clare de imagine. Și, în al doilea rând, ca regizor, iar acest lucru se vede în jocul actorilor, cu care pare să fi lucrat destul de mult (sau măcar destul de serios) și în cadrele parcă mai lungi și mai atent construite. Deși este departe de a fi un film perfect sau de a fi o revelație, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” traduce pe ecran o realitate în esență banală (toți trecem prin așa ceva până la urmă) cu destul meșteșug încât să capteze atenția privitorului pentru 100 de minute. Unul dintre cele mai bune filme românești ale anului.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va avea premiera oficială în România vinerea viitoare (28 octombrie). Din distribuție mai fac parte Natașa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore și Adrian Titieni (probabil actorul preferat al lui Sitaru).

Bobby Fischer Against the World (SUA/UK/Islanda, 2011)

Bobby Fischer Against the World

(SUA/UK/Islanda, 2011)

Regia: Liz Garbus

Rating: 4/5

Un foarte interesant documentar HBO spune povestea lui Bobby Fischer, campion mondial de șah în 1972, după o serie de partide împotriva rusului Boris Spassky, care au avut loc în Islanda. Filmul se concentrează inițial asupra copilăriei tulburate a lui Fischer, care i-a deschis calea către obsesia pentru șah, în timp ce porțiunea de mijloc este dedicată meciurilor contra lui Spassky - segmentul cel mai alert al filmului. Apoi, filmul sare câteva decade, Bobby Fischer devenind, între timp, un schizofrenic paranoic și antisemit (deși provenea din părinți evrei). 

”Bobby Fischer Agains the World” nu este un documentar revoluționar, nici măcar pentru unul de televiziune. Liz Garbus folosește imagini de arhivă și interviuri cu diferite personalități, așezate în fața unor fundale neutre. Dar a știut să folosească povestea reală pentru a crea un documentar care seamănă mai mult cu o dramă. Filmul chiar are acea structură clasică: ascensiunea personajului - apogeu - declin. Iar, ca și cele mai bune filme de acest gen, în prima parte, când Fischer pare de neoprit, câteva comentarii aparent inocente ale unor intervievați despre obsesia lui Fischer sau despre situația sa familială, anticipează tulburările grave de care acestea se va dovedi că suferă în ultimul act. Fischer ar fi un personaj foarte bun pentru un film de ficțiune și nu cred că este necesar un documentar pentru un studiu așa de amănunțit. Dar privind ”Bobby Fischer Against the World”, ai tendința să uiți că te uiți la un documentar.

Bab el hadid (Egipt, 1958)

Bab el hadid

(Egipt, 1958)

Regia: Youssef Chahine

Cu: Farid Shawqi, Hind Rostom, Youssef Chahine

Rating: 4/5

"Bab el hadib" („Stația Cairo” sau „Poarta de fier”) este un film egiptean plasat în totalitate în jurul gării din titlu. Personajul principal este șchiopul Qinawi (interpretat de Youssef Chahine, regizorul peliculei), un marginalizat și bătaia de joc a tuturor care își duce existența de mizerie ca vânzător de ziare. Hanouma, o tânără voluptuoasă care vinde ilegal băuturi răcoritoare celor care traversează stația, este obiectul fizației sale și Qinawi încearcă să o cucerească. Dar ea este logodită cu hamalul Abu-Sirih și nu are nici cea mai mică intenție să ia în serios. Iritat de jocurile Hanoumei, Quinawi clachează și, inspirat de o crimă din ziare, îi pregătește sfârșitul.

Povestea sună a ”Porgy & Bess” regizat de Hitchcock, dar filmul are câteva trăsături aparte. Dincolo de culoarea locală, redată în stil neorealist, filmul are o structură narativă originală și un ton aparte. Naratorul este proprietarul standului de ziare și reviste, angajatorul lui Qinawi, cel mai bun pentru a lua locul povestitorul. Filmului nu îi lipsește deloc umorul, mai ales în prima parte, pentru ca apoi, încet-încet să se infiltreze un sentiment de neliniște și amenințare tăcută, până când totul explodează în final. Și ar mai trebui notate cele câteva subplot-uri: Abu-Sirih încearcă să își organizeze colegii într-un sindicat, pentru a nu mai fi exploatați, intrând în conflict cu cei câțiva privilegiați ai situației actuale; doi îndrăgostiți se întâlnesc în secret etc. Toate acestea rămân fără o finalitate clară, dar contribuie decisiv la modul în care simțim acest film.

„Bab el hadib” are secțiuni întregi care se desfășoară aproape în timp real. Are și confruntări pe viață și pe moarte în care câte o mână ridică un cuțit pentru a-l înfinge în dușman. Filmul este „copilul” filmului noir american și al neorealismului italian - una dintre cele mai incitante descoperiri și unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am văzut în ultima vreme.

Material reciclat (VI)

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.