Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

Ceddo (Senegal, 1977)

Ceddo

(Senegal, 1977)

Regia: Ousmane Sembene

Cu: Tabata Ndiaye, Moustapha Yade, Ismaila Diagne

Rating: 4.5/5

Filmul ne poartă într-un moment nedefinit din istoria Africii. Un „rege” proaspăt convertit la Islam dorește să impună noua religie supușilor săi, un trib care este încă adeptul ai religiilor și modului de viață tradiționale. Ceddo - căci așa se numesc - încearcă să reziste și, pentru a-l forța pe rege să cedeze, îi răpesc fiica. Acest lucru va accelera multiple conflicte, inclusiv pentru succesiunea la tron, pentru mâna „prințesei”, dar mai ales pentru supremație religioasă și politică. Profitând de evenimente, Imam-ul îl asasinează pe rege și preia puterea.

Regizorul Ousmane Sembene a fost unul dintre cei mai mari cineaști africani. Deși „Ceddo” este primul său film pe care l-am văzut, nu ezit să-l numesc o capodoperă. Personajele sunt foarte bine individualizate și conflictele care apar sunt credibile. Sembene este foarte atent la modul în care actorii vorbesc, se mișcă, gesticulează. Scenele extinse în care aceștia dezbat probleme, cer dreptul la replică sau vorbesc prin intermediar au un ritm extraordinar și te lasă să descoperi care este miza pentru fiecare dintre aceste personaje. Aceste scene sunt contrabalansate de cele dintre „prințesă” și răpitorul ei: acestea se desfășoară undeva departe de trib și fac economie de cuvinte. Mai degrabă, ele sunt dominate de prezențele aparent calme ale celor două personaje, care încearcă să găsească soluții pentru situațiile în care se găsesc pe măsură ce timpul trece.

Sembene nu pare foarte interesat să facă un film strict narativ. Sigur, este destul de clar ce se întâmplă, dar filmul este adesea întrerupt de secvențe ambigue, alegorice, precum o slujbă/înmormântare catolică din secolul XX care apare după ce un non-musulman este ucis sau „visul” răpitorului după ce este împușcat la sfârșitul filmului. Aceste secvențe, plus faptul că anumite întâmplări sunt omise, iar altele se petrec foarte repede, pot lăsa uneori spectatorul în ceață, dar dau filmului un aer de legendă, de poveste atemporală. Contribuie și coloana sonoră îndrăzneață, care combină ritmuri africane cu jazz și melodii gospel. De asemenea, are un stil vizual foarte ingenios, care alternează între realism și un fel de expresionism reținut în anumite secvențe. „Ceddo” este un film care critică lipsa de toleranță religioasă și structurile de stat rigide și pune în valoare caracterul puternic celor care rezistă acestora. Iar în prințesa Dior regăsim un personaj feminin puternic și independent. Recomand filmul, eventual la pachet cu „Hyènes”, un alt film senegalez foarte interesant, regizat de Djibril Diop Mambéty în 1992.

Triptic Paul Verhoeven

„Tripticele” anterioare pe care le-am făcut au fost despre cineaști mult mai puțin notorii: Juraj Herz și Jessica Hausner. Totuși, în timp ce Paul Verhoeven este mult mai bine cunoscut pentru filmele sale americane, SF-urile ”RoboCop”, ”Starship Troopers” și, evident, ”Total Recall”, precum și pentru filmele sale mai provocatoare, nu neapărat mai bune, dar cu siguranță plăceri vinovate pentru unii - ”Basic Instinct”, ”Showgirls” sau ”Hollow Man”. Totuși, cele mai bune filme ale sale sunt și cele mai puțin cunoscute în alte țări decât Olanda sa natală. Îmi permit să scot în evidență ce găsesc eu fascinant la cele mai bune filme ale sale olandeze:

Turks fruit (1973)

Cu: Monique van de Ven, Rutger Hauer

Rating: 4/5

„Desfătări turcești” este un film care debordează de energie, umor, sexualitate și excese de tot felul. Bazat pe un roman care se citește în liceu în Olanda, filmul se poate lăuda ca fiind campionul național al box-office-ului. Rutger Hauer este un sculptor promiscuu care începe o relație fulminantă cu o tânără care este încă minoră. Ea îi servește și ca muză, cel puțin până în momentul în care ea rupe relația și nu mai vrea să audă de el. El o va regăsi însă în spital, unde aceasta va muri de leucemie. 

”Turks fruit” pare un răspuns la ”Love Story” și există multe asemănări între cele două filme. Dar structura nelineară și interpretările absolute ale celor doi actori din rolurile principale, precum și refuzul de a apela la sentimentalitate ieftină, preferând cinismul, sarcasmul și îndestularea fără vinovăție cu plăcerile pământești fac din al doilea film al lui Verhoeven o operă de pură plăcere cinematografică.

Soldaat van Oranje (1977)

Cu: Rutger Hauer, Jeroen Krabbé and Susan Penhaligon

Rating: 3.5/5

Un alt record, de data aceasta cel mai scump film olandez produs vreodată (dar și un succes comercial, reinventat ca musical etc.) Cu Rutger Hauer din nou în rolul principal, este povestea unor prieteni prinși în avalanșa celui de-al doilea război mondial. Brusc, problemele lor obișnuite (motociclete, femeile altora etc.) sunt înlocuite de trădări, suspiciuni și comploturi. Unii vor deveni colaboraționiști, alții luptători în Rezistență, iar apoi vor lucra pentru regina exilată în Anglia. Filmul este bazat pe memoriile adevăratului „soldat al Oraniei”, ceea ce îi oferă un plus de impact și dramatism.

După 30 de ani, Verhoeven va relua subiectul rezistenței anti-naziste în ”Zwartboek”, un film interesant, deși nu la fel de bun. Interesant este că Verhoeven nu privește lucrurile în alb-negru, chiar cu riscul de a rescrie istoria. Cei din rezistență - mai ales în „Zwartboek”, dar și în „Soldaat van Oranje” - nu sunt luptători pentru dreptate idealizați, așa cum sunt prezentați în alte filme. Ei sunt în pare parte oameni obișnuiți, cu defecte pe măsură, unii sunt evrei, alții sunt comuniști, alții sunt spioni. Personajele duplicitare predomină, iar cei mai mulți au și alte interese decât eliberarea patriei și lupta anti-nazistă.

De vierde man (1983)

Cu: Jeroen Krabbé, Renée Soutendijk

Rating: 4.5/5

„Al patrulea bărbat” este probabil filmul meu olandez preferat, eventual la concurență cu „Spoorloos” și „Karakter”. Cu siguranță cel mai nebunesc film făcut de un regizor care nu e străin de ciudățenii, „De vierde man” este greu de caracterizat. Este cu siguranță horror, dar și comedie neagră, thriller și, într-un fel, chiar melodramă. Încărcat de simboluri religioase, viziuni și trimiteri la Hitchcock pentru a mulțumi/provoca criticii, filmul este imprevizibil, șocant și un spectacol vizual. Jeroen Krabbé joacă un scriitor care este atras în plasa de păianjen (la propriu și la figurat) a unei blonde fatale reci interpretată de Renée Soutendijk, care vrea sau nu vrea să îl transforme într-o victima a pasiunii sale.

Dincolo de faptul că este realizat impecabil și este mult mai mult decât satisfăcător ca spectacol, „De vierde man” abordează teme interesante și, evident, foarte hitchcock-iene: teama de femei, vinovăția și transferul de vinovăție și dificultatea în a-ți accepta propria sexualitate (hetero- și homo-). Din păcate, aceste teme au dispărut și totul s-a transformat într-un simplu thriller (nu fără puncte de interes) când Verhoeven a reecranizat același roman al lui Gerard Reve ca ”Basic Instinct”.

Și încă o scurtă mențiune: „Turks fruit” și „De vierde man” sunt, ambele, filmate de Jan de Bont (care a avut și el o carieră interesantă ca regizor la Hollywood), iar contribuția sa a fost esențială pentru succesul filmelor. Mișcările dezinhibate de aparat din „Turks fruit” răspund nebuniei tinerilor, iar trucurile vizuale și unghiurile forțate din „De vierde man” accentuează nesiguranța spectatorului, care nu știe dacă privește evenimente reale, un coșmar sau simpla plăsmuire a unui scriitor prea imaginativ.

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...

House AKA Hausu - English Language Review

House AKA Hausu

(Japan, 1977)

Directed by: Nobuhiko Ôbayashi

Starring: Kimiko Ikegami, Miki Jinbo and Kumiko Ôba

Rating: 3/5

"House" is clearly one of the craziest movies I've ever seen. The plot involves a group of seven teenage girls  (each of them having a humorous nickname) vacationing at one of their aunt's house in the country. Naturally, the house is haunted, there's an evil white cat, the aunt is not who she claims to be (well, not anymore) and the girls will fall prey to the evil spirits one by one.

The visuals in "House" are amazing. Inspired by visions of nightmares, Ôbayashi creates a unique style. He uses a wide array of special effects and editing techniques (including slow-motion, freeze-frame, split-screens etc.) to create a world of raw, unrealistic visual "happenings" (calling them simply visual effects would be an understatement). The result is creepy, sometimes scary, often very funny and each scene has a different set-up and different effects. The highlights include one of the girls being attacked by a group of mattresses (yes, mattresses!), another one having her fingers chopped off by the piano lid, a third one's body disappearing while immersed in a pool of blood and probably the best known scene in the movie, which involves a talking head being pulled out of a well.

"House" is all shock-value. Beyond that, there is not much else to look at. The plot is very thin (even though it recalls the horrors of war), there are many digressions and a lot of pop songs on the soundtrack and the acting is not very good either. The final product of Ôbayashi wild imagination is a kitsch, but one that is entertaining and inspiring as far as the visuals go and, as a pure, cinematic experience, it is unique.

PHOTO GALLERY

(Enjoy some more of the craziness)