The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

RO 2010 - Partea a 10-a: Nuntă în Basarabia

Nuntă în Basarabia

(România/Moldova/Luxemburg, 2010)

Regia: Nap Toader (AKA Napoleon Helmis)

Cu: Vlad Logican, Victoria Bobu

Rating: 1.5/5

Vlad și Vica, el bucureștean, ea basarabeancă, el dirijor, ea pianistă, se cunosc în România și se căsătoresc la scurtă vreme. Pentru a face și o nuntă tradițională (și ca să strângă ceva „bănuți” în plus), ei merg la Chișinău, unde familia și cunoscuții miresei îl întâmpină pe mire cu tot felul de prejudecăți și obiecții, care mai de care mai nejustificate.

„Nuntă în Basarabia” este un fiasco. Un film eșuat încă din stadiul de idee. Chiar dacă propovăduiește iubirea frățească dintre România și Basarabia, filmul nu caută acele elemente comune pe care le au toți oamenii și care ar fi putut da un substrat acestei pelicule. În schimb, sunt cultivate conflictele mărunte, cât mai multe, cât mai telenovelistice. Prostia se acumulează pe ecran, iar prestația satisfăcătoare a actorilor din rolurile principale nu e de ajuns să o facă suportabilă. În ultimele 15 minute, mă gândeam serios să părăsesc sala, convins că nu urmează să se mai întâmple nimic. Și, din păcate, am avut dreptate - concluzia filmului este tembelă.

Precedentul film al lui Helmis/Toader în România, „Italiencele”, cu toate carențele sale, e departe de dezastrul basarabean de față. Chiar dacă se pot identifica teme comune celor două filme (în special relația estului cu un Occident rece și absent), este evident că Helmis nu știe nici să construiască un film coerent, nici să regizeze actori. Am văzut filme mai slabe decât „Nuntă în Basarabia”, dar puține m-au convins că omul din spatele camerei este la fel de netalentat precum în cazul de față.