L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

La chambre bleue (Franța, 2014)

La chambre bleue

(Franța, 2014)

Regia: Matthieu Amalric

Cu: Matthieu Amalric, Stéphanie Cléau, Léa Drucker

Rating: 3.5/5

Prezentat la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, dar lansat deja simultan în cinematografele din Franța (ceea ce cam contravine cu menirea secțiunii), „La chambre bleue” este returul lui Matthieu Amalric în spatele camerei de filmat, la patru ani după „Tournée” (premiu de regie Cannes 2010, vezi și aici). La originea sa stă un roman polițist de Georges Simenon, în care doi amanți, sunt acuzați că și-au otrăvit soții pentru a putea fi împreună. Amalric (cu aportul cu siguranță foarte important al lui Stéphanie Cléau, co-scenaristă și co-protagonistă) decide însă să nu urmeze schema clasică de thriller (à la ”The Postman Always Rings Twice”), abordând povestea din unghiul său cel mai intim și alegând un stil poetic, impresionist.

Scena de deschidere impresionează, cu imaginile repetate de trupuri goale, după și în timpul actului sexual și gros-plan-uri cu mușcături pasionale, picuri de sânge prevestitori și detalii de tapet albastru. Euforia îndrăgostiților este curmată brusc de spaima irațională care îl cuprinde pe El, după ce îl surprinde pe soțul amantei sale pe trotuarul din fața camerei de hotel în care se găsesc amanții. Fuga și decizia bărbatului de a pune capăt relației (și de a se dedica soției și fetei sale) antrenează o serie de evenimente care culmină cu aducerea celor doi în fața judecătorilor. Devine evident, încă din primele 10 minute, odată ce filmul își dezvăluie structura de tip flash-back, că nu o să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, precum într-un roman polițist veritabil. Ultima secvență, la tribunal, care este o adevărată anti-teză a secvenței de deschidere (inclusiv cu tapet albastru pe pereți) ne ațâță cu toate variantele posibile (Julien este vinovat, dar minte / Amanta i-a înscenat crima lui Julien / Soacra amantei i-a înscenat pe amândoi etc.) 

Incertitudinea finalului reflectă starea de spirit al lui Julien pe întreg parcursul filmului. Deși încearcă să pună stăpânire pe propriul viitor, luând o decizie categorică, el nu este niciodată cu adevărat capabil să-și croiască propriul destin. Amanta, familia, relațiile de afaceri - toate acestea nu îl lasă să fie el însuși. Până la urmă, nu aflăm foarte multe despre acest Julien Gahyde, despre cine este el și ce vrea de la viață, dar asta pentru că nici el nu se cunoaște foarte bine. Cel puțin până când își acceptă soarta în final, după o serie de evenimente la care probabil nu a contribuit deloc. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

3 Cool Films

Așa cum le recomandă și titlul, cele trei filme pe care le voi aborda astăzi au fost îndelung așteptate de cinefili. Toate provin de la Cannes 2013 și în mod normal aș scrie pe larg despre fiecare, dar time is money și începe să îmi placă formatul acesta, mai concis de 3 (sau mai multe) filme în 1 postare.

A Touch of Sin (Jia Zhangke, 2013)
Poate că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Jia Zhangke, dar am rezonat puternic cu fiecare film de-al său pe care l-am văzut. ”A Touch of Sin” nu a făcut excepție. Această poveste în patru părți inspirată de cazuri reale în care oameni obișnuiți au răbufnit violent împotriva opresiunii se petrece în patru colțuri diferite ale Chinei și pune în evidență corupția care se întinde uniform asupra unui teritoriu imens și divers din punct de vedere cultural. Structural, ”A Touch of Sin” este destul de free-form, cele patru episoade ocupând desfășurându-se pe perioade inegale de timp, iar racordurile între ele fiind destul de laxe. Ceea ce le unește este răzvrătirea violentă care apare în concluzia fiecărei povești, fie că este vorba despre minerul care se îmbarcă într-un killing spree, de recepționera care îl elimină pe clientul abuziv al salonului de masaj unde este angajată sau de tânărul nefericit în dragoste care își curmă viața aruncându-se de pe balconul apartamentului său. Garantat, ”A Touch of Sin” nu este deloc o reclamă bună pentru China contemporană.
Rating: 4.5/5

La Vénus à la fourrure (Roman Polanski, 2013) 
În ultimii ani, cinema-ul lui Polanski a devenit din ce în ce mai „mic” și din ce în ce mai teatral. După ”Carnage”, care folosea doar patru actori într-un singur decor (un apartament), Polanski plusează (minuseaza?) cu acest ”Venus in Furs”, care are doar două personaje, un regizor (Matthieu Amalric) și o actriță aspirantă (Emmanuelle Seigner), schimbând replici într-o sală de teatru. Din punctul de vedere al regiei, nu cred că există ceva în acest film care să fie specific cinematic, în afară de traveling-ul de început și de sfârșit. În rest, cam orice idee de mise-en-scene pe care o are Polanski ar putea fi la fel de bine aplicabilă pe scenă și chiar ar putea părea mai interesantă (și asta vine din partea unuia căruia nu îi prea place teatrul). Totuși, jocul actorilor și efectele de lumini fac ca ”Venus in Furs” să fie mult mai suportabil ca film de cinema decât ”Carnage”. Iar, până la urmă, dialogurile sunt inteligente, iar schimbul radical de roluri care are loc pe parcursul celor 90 de minute poate duce la multe interpretări delicioase din punct de vedere intelectual. Genre...

Rating: 3/5

Only Lovers Left Alive (Jim Jarmusch, 2013)
În sfârșit, un film care chiar rulează în cinematografele din România. Am mai vorbit despre Jarmusch pe acest blog de mai multe ori (cel puțin aici, aici și aici), deci trebuie să recunosc că am o oarecare reverență pentru acest atât de original auteur. Iar ”Only Lovers Left Alive” are cel puțin cantitatea necesară de umor sec, referințe rafinate și personaje bizare care să îl facă, cel puțin pentru mine, o adevărată plăcere. Ceea ce nu înseamnă că nu pot să fiu și un pic critic în privința lui. Tom Hiddleston m-a deranjat cel mai tare în acest film - un actor foarte talentat, dar personajul pe care îl interpretează aici este atât de plictisit, deprimat și mizantrop încât ar putea îndepărta și cel mai binevoitor privitor. Tilda Swinton își joacă rolul de vampiriță milenară exact în registrul potrivit, dar anostul Hiddleston a trebuit contracarat de excentricitatea lui John Hurt (care îl joacă pe Christopher Marlowe!) și Mia Wasikowska (care fură o bună parte din scenele de la mijlocul proiecției). Per ansamblu, ”Only Lovers Left Alive” este foarte hipstery și satisfăcut de sine, dar eu l-am găsit mai mult decât enjoyable.
Rating: 3.5/5

R100 (Japonia, 2013)

R100

(Japonia, 2013)

Regia: Hitoshi Matsumoto

Cu: Mao Daichi, Lindsay Kay Hayward

Rating: 3.5/5

Legendă vie a umorului japonez, în special cel televizat, Hitoshi Matsumoto este mai cunoscut publicului internațional pentru comediile sale absurde, precum Big Man Japan sau Shinboru. A revenit pe ecrane cu acest ”R100” și nu s-a dezmințit. Cred că nu mă hazardez când spun să este cel mai weird film pe care l-am văzut în ultima vreme (și, sincer, am avut parte de o grămadă de filme WTF în ultimul an, de la ”Spring Breakers” la ”La fille du 14 juillet”, trecât prin ”Keyhole”-ul lui Guy Maddin). Nu că povestea ar fi ieșită din comun - un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție este în spital în stare vegetativă, devine membru al unui club S&M, care aranjează întâlniri (de obicei surpriză) cu diferite dominatrix, toate făcându-i viața unui iad eroului nostru, chestie care îi place, chiar și atunci când îi amenință viața. Însă realizarea este complet nebună, de la straniul efect care apare de fiecare dată când personajul principal intră în starea de euforie de după abuz până la aparițiile ocazionale ale așa-zișilor producători ai filmului, care comentează pe baza a tocmai de s-a întâmplat, neînțelegând o iotă. „Reginele” dominatrix sunt doar ele un spectacol în sine, de la Regina Vocilor, capabilă să imite glasul oricui până la Regina Înghițirilor, care își devorează „prada” Anaconda-style.

Titlul face referire la sistemul de clasificare al filmelor în Japonia (de exemplu, R15 înseamnă interzis minorilor sub 15 ani), ceea ce îmi amintește de o glumă din Futurama (în care un Prof. Farnswoth întinerit  sub 100 de ani se plânge că va trebui să-și facă rost de un fake ID pentru a închiria ultra-porn). Însă filmul nu este chiar o orgie de excese și diferite activități sexuale deviante. Cel puțin, nu comparat cu ”The Wolf of Wall Street”, de exemplu. Și, de fapt, explicația care este dată de Matsumoto este că trebuie să ai 100 de ani ca să înțelegi acest film. Aceasta este vârsta celui care este prezentat ca fiind regizorul filmului și care apare doar în două-trei cadre, privindu-și propriul film într-o sală de cinema și atingând, la final, starea de euforie pe care personajul său o tot caută. Sincer, părerea mea este că ”R100” nu are prea multe să ne spună, dincolo de câteva observații destul de bășcălioase referitoare la industria filmului și modul în care sexualitatea este percepută și acceptată. Ceea ce este însă cu adevărat de remarcat la acest film este modul în care narațiunea este subminată de intruziunea absurdului, de asocierile libere ale montajului și de stilul liber al lui Matsumoto, care ne propune, până la urmă, o excitantă deconstrucție a două dintre genurile cele mai „insalubre” ale cinematografiei nipone: thriller-ul de acțiune și comedia erotică S&M. Iar confruntarea finală este, probabil, cea mai reușită utilizare cinematografică a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, după ”A Clockwork Orange”, of course.

Fruitvale Station vs. Blue Caprice

Egalitatea rasială este încă o utopie în SUA, dar anul acesta industria americană de film (atât mainstream cât și indie) a produs un volum fără precedent de filme cu subiecte black. ”12 Years a Slave” (pe care încă nu l-am văzut) e pe cale să câștige câteva Oscaruri serioase, ”The Butler” a cucerit box-office-ul, dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre două producții independente, care - ambele pornind de la evenimente reale - fac o radiografie a ceea ce înseamnă experiența americanilor de culoare, de ambele părți ale legii. 

Fruitvale Station

Regia: Ryan Coogler

Cu: Michael B. Jordan, Octavia Spencer, Melonie Diaz

Rating: 3/5

În noaptea de anul nou 2009, un tânăr afro-american a fost împușcat de un polițist, revelând nu doar nerespectarea vreunui protocol, ci și rasismul (mai mult sau mai puțin) latent al oamenilor legii. Alegând o abordarea cât mai realistă posibil, Ryan Coogler, aflat la primul lungmetraj, ne prezintă ultima zi din viața lui Oscar Grant (Michael B. Jordan) - tată la doar 22 de ani, drug dealer cu juma' de normă, fost pușcăriaș, care tocmai și-a pierdut slujba legală la un supermarket. Încercările sale de a-și pune viața în ordine sunt curmate brusc de un eveniment pe cât de tragic, pe atât de stupid. ”Fruitvale Station” este un film de protest, dar este unul foarte bine făcut, Coogler menținându-și privirea asupra lui Oscar, din care nu face nici o victimă, nici un erou, ci un bărbat în carne și oase. Defectele sale (ca tată, ca, fiu, ca om) sunt afișate cu sinceritate, iar charisma lui Michael B. Jordan ne câștigă de partea lui.

Blue Caprice

Regia: Alexandre Moors

Cu: Isaiah Washington, Tequan Richmond, Tim Blake Nelson

Rating: 2.5/5

Cazul care a inspirat acest film este mult mai notoriu, încât eu îmi amintesc foarte bine reportajele de știri care îl prezentau acum 11 ani (la sfârșitul lui 2002). John (Isaiah Washington) și „fiul său” adolescent Lee (Tequan Richmont) vin în State din Caraibe. John încearcă să recâștige custodia copiilor săi, dar fosta nevastă a obținut un ordin de restricție. Frustrarea crescând la cote insuportabile, pornirile antisociale ale lui John ajung la suprafață. Lee, părăsit de mama sa biologică, este ușor de spălat pe creier și devine instrumentul prin care John își va declanșa răzbunarea asupra întregii Americi. Culoarea pielii protagoniștilor pare nesemnificativă, dar pe măsură ce filmul progresează încep să se adune indiciile care îi plasează pe aceștia la periferia societății (negrii sunt o țintă pentru ofițerii de recrutare ai Armatei, John este privit de către nevasta prietenului său alb ca un obiect sexual etc.) În ciuda unul set-up foarte reușit (în care construiește atent relația „tată”-„fiu” din centrul acestei povești), a imaginii elegante și interpretărilor excelente, regizorul Alexandre Moors (tot debutant) ratează ultimul act, care este mult prea rarefiat din punct de vedere narativ și cam prea meditativ pentru a avea punch-ul necesar.

Only God Forgives (Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Only God Forgives

(Danemarca/Franța/Thailanda/SUA/Suedia, 2013)

Regia: Nicolas Winding Refn

Cu: Ryan Gosling, Kristin Scott Thomas, Vithaya Pansringarm

Rating: 3.5/5

”Only God Forgives” este o revenire în formă pentru Nicolas Winding Refn. Sigur, filmul său precedent, ”Drive”, a fost mult mai bine primit atât de critici cât și de public, dar acela era îmbibat într-o nostalgie pentru anii '70 și datora mult farmecului  pe care filme precum ”Vanishing Point” sau ”Taxi Driver” încă îl mai au asupra spectatorului de cinema după aproape 40 de ani. None of that here! Refn e înapoi în ”Valhalla Rising”-mode! Dincolo de neoanele incandescente care scaldă ecranul în culori primare, filmul este atât de rarefiat, încât nici nu se pune problema ca scenariul să fie dezvoltat mai mult decât este, iar dialogurile sunt atât de rare încât lungi secvențe sunt montate silent. Ceea ce nu înseamnă că filmului îi lipsește substanța sau că personajele ar fi subțire caracterizate, dar toate acestea se realizează prin mijloace „neconvenționale”, mai ales pentru cinema-ul narativ cu care suntem atât de obișnuiți. Lungile cadre cu chipurile inexpresive ale protagoniștilor fac ca cel mai mic gest, cea mai mică schimbare de mimică să capteze atenția, să neliniștească sau să deschidă o fereastră către sinea personajului.

Mai multe forțe se întâlnesc în ”Only God Forgives”, iar fiecare este întruchipată de un alt personaj. Gosling revine alături de Refn și probabil îl face mândrul pe acesta într-un nou rol à la ”Le Samourai”. Aici, el este Julian, un expat de nevoie, care trăiește în Thailanda din trafic de droguri, administrând și o sală de box ca diversiune. Aparentul său oponent este polițistul Chang (Vithaya Pansringarm), un adevărat semi-zeu, care împarte his own brand of justice în Bangkok. Ambele personaje au viziuni, premoniții, care le revelează viitorul. Chang le folosește pentru a-și face meseria, dar în cazul lui Julian viziunile dezvăluie un sentiment de vinovăție, lipsa de dorință de a acționa și o furie mocnită, dar impotentă, dincolo de poza cu pumnii încleștați pe care o afișează în postere și de mai multe ori pe parcursul filmului. Factorul perturbator, care îi aduce pe Julian și Chang în opoziție, este apariția mamei primului (Kristin Scott Thomas), a cărei singură dorință este răzbunarea (Chang l-a eliminat pe fratele violator al lui Julian) și care aduce cu ea un întreg bagaj de tare familiale. Ea nu ezită să folosească orice tertip pentru a-l manipula și constrânge pe Julian să îi ducă planul la îndeplinire. 

Cheia rezolvării situației este, la propriu, în mâinile lui Julian. Încă din primele minute, îl vedem pe acesta inspectându-le ca pe niște obiecte străine. Își încleștează pumnii, încercând să vadă dacă poate să îi folosească pe post de arme în luptă, dar în scurta confruntare cu Chang este incapabil să îl nimerească măcar o singură dată. Ulterior, aflăm că și-a omorât tatăl „cu mâinile goale”, motiv pentru care a fost obligat să părăsească America. Aceleași mâini le folosește (fie în realitate, fie în bogata sa viață imaginară) pentru a explora interiorul coapsei amantei sale de ocazie sau pântecul eviscerat al mamei executate de Chang - aceasta din urmă este una dintre cele mai striking imagini ale filmul (and that's saying something!). În final, soluția „logică” pentru toate problemele sale este de a îndepărta aceste mâini străine, eliminând toată furia și violența pe care ele o exprimă. Astfel, odată ce pedepsele sunt împărțite în toate părțile, Julian îl lasă pe Chang, întocmai ca într-una dintre viziunile sale, să îi taie mâinile. Pedeapsă simbolică, pe care polițistul-zeu o administrează cu regularitate, urmată de un karaoke ritualic, care închide filmul alături de emfatica dedicație de pe genericul de final - „pentru Alejandro Jodorowsky”.

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Heli (Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Heli

(Mexic/Franța/Germania/Olanda, 2013)

Regia: Amat Escalante

Cu: Armando Espitia, Andrea Vergara, Linda González

Rating: 3/5

Când Amat Escalante a câștigat premiul de regie la Cannes pentru acest film, m-am bucurat că măcar i-am văzut unul dintre filmele anterioare - Los Bastardos - chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc. Cu „Heli”, el revine la Sud de granița dintre SUA și Mexic, într-o zonă rurală, deșertică, foarte săracă, depinzând de fabrica de asamblare automobile și de baza militară. Prin intermediul unei cenzorițe care se prezintă la casa protagonistului în prima scenă de după prolog (care anticipează un moment de la mijlocul filmului), Escalante ne face cunoștință cu micul nucleu de personaje care vor fi implicate în intriga pe care o construiește. Astfel, îl avem pe tânărul Heli (Armando Espitia), „capul familiei”, responsabil pentru bunăstarea soției, Sabrina (care refuză să facă sex cu el de când li s-a născut primul copil), a tatălui său, dar și a surorii sale (pre-?)adolescentă, destul de precoce și nesăbuită, Estella. Facem imediat cunoștință și cu boyfriend-ul acesteia de 17 ani, Beto, recrut antrenat de americani la unitatea militară din localitate. Cei doi plănuiesc să facă rost de bani, să fugă și să se căsătorească pe ascuns. Din acest moment, trebuie doar să așteptăm pentru ca ceva foarte rău să li se întâmple acestor oameni.

Escalante pare să fie unul dintre acei regizori care nu se poată abține să nu încerce să șocheze, iar cu cât încearcă mai mult, cu atât mai ridicole par eforturile sale. Referindu-mă strict la „Heli”, ce rost are să deschizi filmul cu scena spânzurătorii? Oare e cineva în public care nu bănuiască încotro se vor îndrepta lucrurile? Sau de ce este nevoie de două  asasinări canine (plus o posibilă supradoză bovină pe care putem doar să o bănuim)? Nu mai vorbesc de penisul în flăcări, care provoacă mai degrabă amuzament decât orice altceva. Pe lângă aceste pseudo-șocuri, avem și componenta de comentariu social, unde nu încape loc pentru subtilități sau profunzime. Cu toate acestea, oricât de evidente ar fi parabolele, nu pot să nu recunosc că am găsit unele momente măcar distractive, dacă nu relevante: copilul care parodiază atitudinea generalului la podium în timpul discursului; sau, în secvența torturii, atunci când un personaj de joc video rămâne în stand-by în plan îndepărtat, în timp ce în prim-plan, un băiețaș care tocmai a lăsat joystick-ul din mână îi aplică câteva lovituri pe spate unui nefericit.

 
La nivel narativ, se întâmplă ceva interesant: povestea este spusă eliptic, iar pauzele dintre secvențe ascunde perioade din ce în ce mai mari de timp pe măsură ce ne apropiem de final. În ultimul act (destul de „liniștit” din punctul de vedere al „șocurilor”), această structură creează suspans și induce o frustrare anticipativă benefică. Heli a scăpat de răpitori, Beto este mort, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Estella. Tensiunea creată se bazează pe faptul că spectatorul este, astfel, nesigur despre cum se va rezolva situația, iar existența unui deznodământ adevărat ajunge să fie pusă la îndoială. Și chiar dacă lipsesc secvențe care ar fi putut avea o rezonanță emoțională, precum apariția familiei lui Beto sau o scenă-două cu Estella în captivitate, succesul acestei ultimei părți este asigurat de tonul pe care Escalante îl menține și de păstrarea perspectivei lui Heli, cel care trece printr-o perioadă de stress post-traumatic și schimbări majore în viața sa personală (ca să nu mai vorbim de pierderea locului de muncă). Oricâte neajunsuri ar avea filmul, există multă frumusețe în acest ultim act, care povestește o veritabilă revenire din Infern. Ultima imagine este o concluzie logică, dar asta nu îi ia din impact: Estella, acum însărcinată, își îmbrățișează nepotul sugar, în timp ce din cealaltă cameră îi auzim pe Heli și Sabrina reîncepându-și viața sexuală.

Prisoners (SUA, 2013)

Prisoners

(SUA, 2013)

Regia: Denis Villeneuve

Cu: Hugh Jackman, Jack Gyllenhaal, Terrence Howard, Maria Bello, Viola Davis, Paul Dano, Melissa Leo

Rating: 3.5/5

”Prisoners” îmi confirmă că Denis Villeneuve este un foarte talentat regizor de thrillere. Nu am văzut cel mai lăudat film al său, ”Incendies” (care a fost și nominalizat la Oscar), dar văzusem pelicula sa anterioară, ”Polytechnique”. Acesta este un film despre un masacru petrecut în Montreal în 1989, care există în două versiuni, una în engleză și una în franceză (și despre care am scris mai pe larg aici), pe care regizorul canadian l-a filmat în alb-negru din perspectiva unor tineri studenți implicați în evenimente. Se pare că lui Villeneuve îi place să amestece un pic de politică și de dezbatere în filmele sale, iar acest lucru este evident în ”Prisoners”, un film despre răpirea a două fetițe, care urmărește două investigații care se petrec simultan: cea oficială, condusă de detectivul interpretat de Jake Gyllenhaal, plină de piste false și cu o listă din ce în ce mai lungă de suspecți și cea „personală”, a lui Hugh Jackman, care este tatăl uneia dintre fetițe și care decide că cel mai rapid mod de a rezolva cazul este de a-l răpi pe principalul suspect (Paul Dano) și de a-l tortura.

Deși are staruri destul de mari în distribuție, filmul lui Villeneuve nu prea seamănă a Hollywood. Atmosfera rece și peisajul iernatic sunt mai degrabă specifice unui thriller scandinav, iar pentru secvențele ceva mai violente ne-am putea gândi la un film coreean (”I Saw the Devil”, maybe). Fiindcă atenția este acordată dezvoltării personajelor (care sunt, simultan, în anti-teză și în aceeași echipă) și mai puțin pe investigația propriu-zisă sau secvențele de acțiune (care sunt rare, dar impresionante), ”Prisoners” poartă haina destinsă a euro-thriller-ului. În ultima jumătate de oră, se fac câteva sacrificii „necesare”, iar toate firele narative sunt reunite printr-o serie de twist-uri și situații-limită mai mult sau mai puțin plauzibile. Totuși, în apărarea filmului, aș vrea să spun că oricât de trasă de păr este concluzia, dacă acceptăm logica scenariștilor, lucrurile ajung să se lege (nu există loose ends). Singura mea dorință ar fi fost ca deznodământul să aibă un pic mai multă... integritate... ceva în genul lui ”Spoorloos”, poate.

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

A Field in England (UK, 2013)

A Field in England

(UK, 2013)

Regia: Ben Wheatley

Cu: Michael Smiley, Reece Shearsmith, Julian Barratt

Rating: 2/5

Ben Wheatley este unul dintre cei mai în vogă cineast independent britanic ai momentului, în special pe filiera horror/thriller. Am mai vorbit despre el în ultimele 12 luni: prima dată despre ”Kill List”, hit-ul său foarte apreciat în țara de origine, dar care pe mine m-a lăsat rece; și a doua oară despre ”Sightseers”, un road-movie cu un cuplu de ucigași în serie middle-aged, care mi-a redat încrederea în puterile lui Wheatley. Din păcate, evoluția acestuia nu este cea mai fericită - în ”A Field in England”, regizorul abandonează umorul și culorile din ”Sightseers” pentru un alb-negru neprimitor și un plot steril și confuz. Pe scurt, acțiunea se petrece în timpul Războiului Civil Englez, dar undeva la periferia acestuia. O ceată de cinci dezertori se reunesc într-un câmp (pe care nu îl vor mai părăsi niciodată) și pornesc în căutarea unui pub, dar și a unei comori îngropate în acest câmp.

Filmul este aproape în totalitate lipsit de idei. Odată ce își așează personajele în câmpul eponim și trasează coordonatele poveștii, Wheatley (si, evident, co-scenarista sa fidelă Amy Jump) rămâne fără inspirație, atât la nivel de storyline, cât și din punct de vedere estetic. Sigur, over-compensează cu efecte caleidoscopice, ralenti-uri, interludii în care actorii costumați pozează în tablouri vii pentru aparatul de filmat etc. A doua jumătate a filmului are pretenții psihedelice, dar - cu excepția unui singur cadre care ne arată ceea ce un personaj numește an ill planet - suntem mai degrabă în lumea montajului de videoclip decât în cea a cinematografiei underground. Și este păcat, pentru că Wheatley are tendința de a ignora mizele sociale și politice în filmele sale, preferând să pună în prim-plan un fel de moștenire ancestrală a terorii care plutește undeva dincolo de suprafață în toate filmele sale. Wheatley este singurul cineast care investighează în ziua de azi istoria alternativă a Angliei, cea a cultelor păgâne, a ritualurilor alchimiste, a violenței nestăvilite de morala creștină. Nu este de mirare că astfel ”A Field of England” a primit laude (vezi în bannerul de mai sus) de la un alt maestru al cinematografului mistic/mitologic britanic, Nicolas Roeg. Pentru mine, este un sentiment ciudat să apreciez cu adevărat ceea ce Wheatley încearcă să facă, dar în același timp să mă declar, încă o dată, nemulțumit de ce reușește cu adevărat să facă.

P.S: ”A Field in England” a făcut un pic de vâlvă datorită faptului că a beneficiat de o adevărată distribuție simultană: în aceeași zi, a fost lansat nu doar în sălile de cinema, dar și pe DVD, Blu-Ray, VOD și a fost dat la televizor. Destule ocazii pentru pirați de a face rost de el, dar cu toate acestea filmul a reușit să atingă o audiență „legală” mult mai mare decât ar fi avut șanse în condițiile unei lansări tradițional. Un succes de marketing, deci... măcar atât.

La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta

(Italia, 2013)

Regia: Giuseppe Tornatore

Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.

„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 

Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.

Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium

(UK/SUA/Irlanda, 2012)

Regia: Neil Jordan

Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.

Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.

Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie.