Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

The Kings of Summer (SUA, 2013)

The Kings of Summer

(SUA, 2013)

Regia: Jordan Vogt-Roberts

Cu: Nick Robinson, Gabriel Basso, Moises Arias, Nick Offerman, Erin Moriarty

Rating: 3.5/5

Succes-surpriză la Sundance anul acesta, debutul în lungmetraj al lui Jordan Vogt-Roberts este unul dintre acele coming-of-age stories cu adolescenți care își iau lumea în cap și abandonează lumea părinților care nu trebuie să aibă multe alte calități pentru a cuceri publicul amator de indie-uri americane. Personajele principale, Joe (Robinson) și Patrick (Russo) fug de acasă și construiesc o casă într-o pădure din apropiere, unde singurul lor alt tovarăș este cel mai ciudat coleg de generație, scundul Biaggio, care pare să trăiască fiecare moment cu intensitate kinskiană. Cei trei reușesc să stăpânească tehnici esențiale de supraviețuire (cu ajutorul unui restaurant de la marginea autostrăzii care traversează pădurea), dar prietenia necondiționată dintre Joe și Patrick (uniți de disfuncționalitatea din sânul familiei fiecăruia) va fi pusă la încercare - previzibil! - odată cu intrarea în scenă a lui Kelly. 

”The Kings of Summer” suferă de comparațiile imediate care se pot face, în primul rând cu ”Stand by Me”, piatră de hotar pentru astfel de povești semnată de Rob Reiner în 1986 și, în al doilea rând, cu recentul ”Moonrise Kingdom”, fantezia lui Wes Anderson. Față de primul dintre acestea, filmului lui Vogt-Roberts îi lipsesc personalitățile puternice care încleiau grupul de patru prieteni. Față de al doilea, parcă nu are aceeași savoare a descoperirii aventurii și dragostei și nici doza de nebunie care e responsabilă pentru câteva dintre cele mai memorabile secvențe din filmul lui Anderson (primul sărut, uraganul care se dezlănțuie la final). Scenariul preferă să dezvolte mai serios un singur personaj, cel al lui Joe, din perspectiva căruia vedem cam tot ce se întâmplă, inclusiv relația „trădătoare” dintre Patrick și Kelly, dar și câteva secvențe fantastice în care eroul nostru se închipuie alpha-male în sălbăticie. Lui i se opune nu rivalul său în dragoste, ci tatăl său, Frank (Nick Offerman), ale cărui replici sarcastice sunt deliciul multor scene, dar care ascund amărăciunea unui om care și-a pierdut soția și s-a îndepărtat de copiii săi și semnalează, pentru Joe, degradarea ireversibilă a lumii adulților. 

Killing Time (România, 2012)

Killing Time

(România, 2012)

Regia: Florin Piersic Jr.

Cu: Cristian Ioan Gutău, Florin Piersic Jr., Florin Zamfirescu

Rating: 2/5

Nu sunt sigur de ce avem nevoie de o replică românească la ”Reservoir Dogs” după 20 de ani de la premiera acestuia. Influența lui Tarantino asupra filmului lui Florin Piersic Jr. este evidentă, dar mai sunt încă filmele de început ale americanului un reper atât de important pentru publicul larg? Tind să cred că nu. Dar poate că Piersic jr. revizitează cinematografia tarantineză în același fel în care Tarantino revizitează (sub)genuri ale anilor '70. This is getting complicated! Tot ce trebuie să știți este că ”Killing Time” este un film românesc cu gangsteri, în care dialogurile (sau mai degrabă monologurile) à la Tarantino se întâlnesc cu planurile-secvență, iar tăcerile stânjenitoare sunt înlocuite de apăsarea timpului care parcă nu mai trece și, în consecință, trebuie „omorât” cumva. Regizorii „Noului Val” românesc sunt toți preocupați de surprinderea acțiunii în real time, testându-ne uneori răbdare cu pauze în care - aparent - nu se întâmplă nimic. Cum se descurcă însă Florin Piersic Jr. în acest sens? Se întâmplă ceva cu adevărat în filmul său sau nu?

După un prolog destul de promițător, următoarele aprox. 40 de minute sunt destinate celor doi asasini, care pierd vremea în așteptarea celui pe care trebuie să îl ucidă. Piersic Jr. lasă mult prea mult camera pe co-star-ul său, Cristian Ioan Gutău, care nu este doar enervant (așa cum am impresia că se vrea personajul său), dar și joacă foarte prost. Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie. Filmul își mai revine un pic în a doua jumătate, culminând cu un cadru de aproximativ 15 minute, care atestă cel puțin că Piersic J. are destul talent regizoral pentru a compune măcar un scurtmetraj de calitate. Dar, fiindcă tot am ajuns aici, modul în care este filmat ”Killing Time” (1 scenă = 1 cadru) este mai degrabă o marcă de conformist decât a unui would-be spirit indie pe care filmarea în low-res și dialogurile stil mumblecore ar putea-o sugera. Însă, cum este cazul cu filmele lui Dan Chișu, nici ”Killing Time” nu este un film pe care să îl poți urî cu adevărat, știind că este produs din „fonduri proprii”, în afara CNC-ului. Aceste filme sunt ceea ce sunt și trebuie luate ca atare. Este păcat, doar, că nu avem voci mai distincte în cinema-ul alternativ și un public pentru acesta.

A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

TIFF 2012 Revisited

„Oslo, 31. august” a câștigat în iunie Trofeul Transilvania + premiul pentru cel mai bun scenariu la TIFF și am scris despre el atunci. Dar și alte filme au luat premii, iar eu am recuperat palmaresul pe parcursul ultimelor săptămâni. Iată câteva impresii despre trei filme care au impresionat juriul.

De jueves a domingo (Chile/Olanda, 2012)

Regia: Dominga Sotomayor Castillo

Cu: Santi Ahumada, Emiliano Freifeld

Premiul câștigat: cea mai bună imagine (Bárbara Álvarez)

Probabil unul dintre cele mai bune filme ale competiției TIFF și deja remarcat și prin alte părți, „De joi până duminică” este povestea unei excursii de week-end a unei familii pe cale să se destrame, totul privit din perspectiva celor doi copii, în special din cea a fiicei cea mare, Lucia, care începe să își dea seama că ceva nu este în regulă cu părinții ei. Într-adevăr, imaginea filmului este foarte bună, iar modul în care Dominga Sotomayor și colaboratoare ei din spatele camerei, Bárbara Álvarez, redau perspectiva copilului dovedește mult talent și preocupare pentru subiect. Din păcate, filmul este ușor inconstant în privința acestei perspective, adeseori făcându-se switch-ul înspre punctul de vedere al mamei, dar nu și al tatălui, ceea ce, pe de o parte, ne privează de the other half of the story și, pe de alta, ne îndepărtează de Lucia, cea cu care ar trebui să ne identificăm. De asemenea, există sentimentul acela neplăcut că „nu se întâmplă nimic”, iar la final nu putem știi cât de mult au înțeles copiii din ceea ce s-a întâmplat. Oricum, mai puțin decât publicul, pentru care obiectul certurilor dintre părinți devine evident mult prea repede, iar ceva mai „profund” nu se ivește după aceea. Rating: 3/5.

Klip (Serbia, 2012)

Regia: Maja Miloš

Cu: Isidora Simijonovic, Vukasin Jasnic

Premiul câștigat: cea mai bună regie

„Klip” este un fel de „Ultimul tango la Paris” meets ”WebSiteStory” și transpus în lumea adolescenților din Belgrad. Personajul principal este Jasna, de vreo 14-15 ani (bănuiesc), care trăiește dintr-o petrecere în alta, înregistrând mare parte din acestea pe telefonul său mobil. Totul s-ar putea să fie însă un mod de a-și ascunde suferința pe care o simte fiindcă tatăl ei este bolnav de cancer. Comportamentul ei devine din ce în ce mai periculos, mai ales odată ce începe o relație sexuală cu tânărul Djole. Problema mea cu filmul acesta este că, odată ce petrecem atâta timp în lumea acestor pițipoance, ar trebui și o doză de ironie, care filmului îi lipsește. Dimpotrivă, tonul este unul super-serios. Iar eu, unul, nu pot să iau în serios o narațiune atât de convențională (fata rea, care are daddy issues, dar de fapt vrea să fie fată bună). Cât despre scenele de așa-zis „sex extrem”, acestea testează cu adevărat credibilitatea poveștii, dar eu tind să fiu de acord - în ton cu discursul ușor feminist al filmului - că o fată precum Jasna ar accepta o astfel de relație în care partenerul o domină din toate punctele de vedere. Cu ceea ce am rămas cu adevărat din „Klip” sunt cei câțiva actori tineri care par să aibă un talent înnăscut și curajul de a aborda cele mai dificile scene. Rating: 2/5.

Teddy Bear (Danemarca, 2012)

Regia: Mads Matthiesen

Cu: Kim Gold, Lamaiporn Hougaard

Premiul câștigat: cea mai bună interpretare (Kim Gold)

La fel ca și ”Bullhead”, filmul belgian nominalizat la Oscar-ul pentru film străin anul trecut, ”Teddy Bear” este povestea unui bărbat care dincolo de un exterior musculos, aproape înfricoșător, ascunde o inimă mare. Dennis (Kim Gold) este un culturist profesionist care încearcă să își găsească o prietenă, în ciuda timidității și a unei mame ultra-posesive. O va găsi pe iubirea vieții sale tocmai în Thailanda, în persoane proprietarei unei săli de sport. Toată această poveste este uneori exagerată, iar nivelul de awkwardness crește de la o scenă la alta. Totuși, lui Kim Gold pare să i se potrivească acest rol de minune și nu mă miră că a fost apreciat pentru interpretarea sa. Mai mult, ”Teddy Bear” pare să îi fi deschis calea înspre alte roluri, fiind deja angajat să apară în ”The Fast and the Furious 6” (ceea cea nu e deloc rău pentru un fost jucător de fotbal și apoi bodybuilder danez). Ar mai fi de menționat că originea acestui film este - la fel ca în cazul multor filme de debut - într-un scurtmetraj pe care Mads Matthiesen și Kim Gold l-au făcut împreună în 2007 și care se numea, simplu, ”Dennis”. Rating: 2.5/5.

Killer Joe (SUA, 2011)

Killer Joe

(SUA, 2011)

Regia: William Friedkin
Cu: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon, Thomas Hayden Church

Rating: 3/5

Cum de a scăpat acest film pe ecranele de la multiplex nu reușesc să îmi explic. Este unul dintre cele mai nasty filme pe care le-am văzut la cinema (în afara celor de la TIFF, evident) și se poate lăuda cu o lungă listă de „păcate”: tortură fizică și psihică, pedofilie, incest, matricid, fratricid etc. Are și un umor negru pe care îl folosește din belșug, provocând hohote sincere de râs atunci când, de exemplu, de la un singur fir desprins lui Thomas Hayden Church i se deșiră toată mâneca de la costum, dar și accese de râs stânjenitoare în momentele în care personajul titular (interpretat de Matthew McConaughey) le abuzează pe Juno Temple și Gina Gershon. 

”Killer Joe” e un exploitation fără compromisuri, care nu se dă la o parte de la a prezenta America white trash în cea mai abjectă lumină și cu toate scursurile care o populează (și care, în acest caz, par să fie toate în aceeași familie). Nu pot să spun că nu mi-a plăcut filmul atât timp cât acesta a durat și, în ciuda „ororilor” de pe ecran, m-am simțit bine să văd un film care nu vrea să țină spectatorul prea confortabil în scaun. Dar odată ce filmul s-a terminat și a trecut ceva vreme, mi-am dat seama că nu am rămas cu așa multe de la el. Friedkin, în ciuda unor rateuri pe parcursul carierei, rămâne capabil să creeze tensiune și să anihileze orice punct mort din narațiune prin succesiunea rapidă a situațiilor-limită, a twist-urilor și a ghinioanelor care se abat asupra personajelor din film. Dar chiar și așa, în ”Killer Joe” există momente destul de extinse în care se simt originile teatrale ale scenariului - monologuri, scene un pic prea lungi derulate în același spațiu etc.

Ceea ce se remarcă cu adevărat este confirmarea revenirii cu Matthew McConaughey, care este mult prea talentat pentru comediile romantice pe care le-a făcut pe bandă în deceniul trecut, iar acum pare decis să abordeze roluri diferite, mult mai solicitante, dar și - judecând după ”Killer Joe” - mai distractive pentru el și pentru noi. Distribuția este completată de Emile Hirsch, care nu mi-a prea plăcut în trecut, dar care aici joacă un tânăr cu idei și ambiții mult mai mari decât ale părinților săi, dar care este extraordinar de ghinionist, toate aventurile de afaceri fiindu-i sortite eșecului. Thomas Hayden Church este tatăl său ușor idiot, Gina Gershon este „mama adoptivă”, iar Juno Temple este sora de 12 ani precoce, somnambulă, pe care i se pune pata lui Killer Joe. 

Comedy Cluj 2012 - Day Two

Killing Bono (2011, r. Nick Hamm)

Un alt film britanic din competiție, ”Kiiling Bono” este o poveste cvasi-inspirată de fapte reale despre doi frați cu ambiții de staruri rock, care nu reușesc să iasă din umbra marilor U2, alături de care au copilărit. Filmul este complet neremarcabil, dar nu aș spune că este chiar un rateu. Cele mai bune secvențe sunt cele în care trupa celor doi frați (numită inițial The Undertakers, apoi Shook Up!) concertează, foarte bine filmate și destul de lungi pentru a surprinde dinamica dintre cei doi frați pe scenă (și nu doar în disputele dialogate pe care le tot au de-a lungul filmului). În rest, povestea pare manipulată până la refuz, înmulțindu-se neverosimil numărul de ghinioane, coincidențe nefaste și decizii proaste ale căror consecințe le suferă personajele principale. Per ansamblu, filmul este repetitiv și inert, cu câteva erupții de mișcare și „culoare” (aparițiile lui Pete Postlethwaite, în ultimul său rol; confruntarea on-stage dintre cei doi protagoniști și încă vreo două-trei).

„Lună plină” - Recomandări (Partea a II-a)

Partea a II-a - The New Stuff

Attack the Block (Joe Cornish, 2011)

***

Punctele forte ale acestui film sunt copiii-actori din distribuție, realismul vieții din cartierele defavorizate, peste care se suprapune amenințarea extraterestră și un design cel puțin provocator al creaturilor (à la Uncle Boonmee, dar cu colți fosforescenți). Debutul lui Joe Cornish este un mix de genuri atractiv, care sfidează așteptările și se înscrie în tradiția începută de Edgar Wright cu ”Shaun of the Dead”.

Red State (Kevin Smith, 2011)

***

Am mai scris despre ”Red State” mai pe larg deja aici. Cred că ajunge să reamintesc doar că este unul dintre cele mai suprinzătoare filme venite de la un regizor care părea, cel puțin pe baza ultimelor producții, că s-a abandonat complet mainstream-ului. Reușita lui Kevin Smith ne întărește credința în viitorul filmelor de gen, fie ele filmate pe peliculă sau digital. De asemenea, în rolul principalului antagonist, Michael Parks este extraordinar.

Kill List (Ben Wheatley, 2011)

***

Ok, aceasta nu este neapărat o recomandare, pentru că nu consider ”Kill List” un film bun. Totuși, filmul are admiratorii lui și acest lucru nu poate fi negat. Prima jumătate a filmului este destul de bună, Wheatley portretizând cei mai atipici ucigași plătiți. În partea a doua, însă, povestea este invadată de un fir narativ à la ”The Wicker Man”, iar în final se înlănțuiesc câteva secvențe halucinante, bordering on incoherence, în care personajele principale devin victimele unui cult de sinucigași.

TIFF 2012 - Day Two

Am început ziua cu Killer's Kiss, al doilea lungmetraj al lui Kubrick, din 1955. Mi-a plăcut mult mai mult filmul decât prima dată când l-am văzut. Din imagini se vede că este opera unui fotograf talentat, dar acest lucru nu este întotdeauna un lucru bun. În plus, însă, Kubrick dovedește că știe să folosească lumina și unghiurile de filmare pentru a-și caracteriza personajele sau starea lor de spirit într-o clipită și pentru a crea tensiune. Povestea este tipică pentru un film noir, dar stilul de filmare - frenetic, uneori cu camera pe umăr, ante-datând Noul Val Francez sau free-cinema - este ceva mai rar întâlnit la acea vreme (poate doar în noir-urile de serie Z, făcute la New-York). Climax-ul filmului își proiectează personajele pe fundalul unui New-York impunător, dar pustiu, iar confruntarea finală în care cei doi antagoniști nu mai vor decât să se omoare unul pe celălalt, complet dezumanizați, cu furie animalică, ar trebui să fie antologică. 

Proiecția Kubrick a fost completată de două dintre documentarele sale de scurt-metraj: Flying Padre (care nu e prea bun) și Day of the Fight, făcut cu 4 ani înainte de ”Killer's Kiss”, pe care îl completează destul de bine - avem ocazia să vedem geneza posibilă a poveștii boxerului din film, dar și câteva cadre pe care Kubrick le-a repetat și regândit în primele 15 minute din ”Killer's Kiss”.

Au urmat apoi două filme ceva mai dezamăgitoare, la Cinema Florin Piersic. Primul a fost din Hong-Kong, A Simple Life, genul de poveste melancolică, bazată pe întâmplări adevărate, care nu se remarcă prin nimic, în afară de jocul actriței din rolul principal, Deannie Yip, care joacă o fostă servitoare trăindu-și ultimii ani ai vieții într-un azil de bătrâni. Andy Lau, într-un rol ceva mai puțin ofertant, este ultimul ei stăpân, cel care - conform obligatoriului schimb de roluri - are grijă de ea în acest timp. A, și încă o chestie: fiindcă personajul lui Lau lucrează în industria cinematografică, filmul abundă de cameo-uri (Tsui Hark, Sammo Hung, Raymond Chow etc. în propriile roluri), asigurând astfel succesul și vizibilitatea filmului.

Sleeping Beauty, despre care s-a vorbit deja destul de mult și asupra căruia nu am de gând să insist, este primul film al Juliei Leigh, povestea unei tinere studente care se prostituează pentru că... de fapt, nu îmi este foarte clar de ce. Și, din păcate, am avut impresia că Leigh nu are nimic de zis despre acest subiect, iar odată încheiată seria de bătrâni care profită de frumoasa noastră adormită, filmul se termină brusc.

În încheierea zilei, două documentare lungi:

Marley, cel mai recent film al lui Kevin Macdonald (care este un regizor bun de cele mai multe ori), se vrea documentarul definitiv asupra lui Bob Marley. Având accest fără precedent la o arhivă impresionantă de imagini și interviuri cu cei mai apropiați, filmul se dă la o parte din a adresa cu adevărat controversele marelui artist. Sigur, se vorbește despre credințele sale religioase, despre așa-zisa sa misiune în lume și despre deciziile pe care le-a luat în legătură cu propria sănătate, dar nimeni nu îl contestă cu adevărat. Filmul este aproape un fel de revisionist history, dar nu îi putem acuza pe cei apropiați lui Marley de acest lucru. În rest, filmul este informativ, deloc plictisitor, iar cele mai reușite momente ale sale sunt momentele din concerte (parcă prea puține) și interviurile cu persoane autentice (precum vărul lui Marley care încă trăiește în satul lor natal, mai puțin ceilalți muzicieni, impresari și amante din viața lui).

Iar Crazy Horse, al lui Frederick Wiseman, a închis seara. Nu am văzut de Wiseman decât filmul său de referință din 1968 ”High School”, un documentar incisiv despre sistemul de învățământ (public?) american. Cred că e evident că acest ”Crazy Horse” nu are nimic din revolta acestuia. Însă nu mă așteptam să fie un film chiar așa de superficial pe cât a fost. Dacă ar fi durat o oră și ar fi prezentat doar un spectacol Crazy Horse, totul ar fi fost perfect. Dar filmul își petrece mai mult de jumătate din durată în culisele spectacolului (repetiții, probe de costume, board meetings), la finalul cărora nu afli foarte multe lucruri despre ce înseamnă punerea în scenă a unui astfel de spectacol, ci doar că cei care îl fac sunt convinși că este un lucru foarte important (deși își exprimă uneori disprețul față de publicul lor, atunci când vorbesc despre „intelectuali satisfăcuți”). Rămânem cu cele câteva numere reușite pe care Wiseman le surprinde (și care sunt puse, în mare parte, în deschiderea filmului) și nu cu mult mai mult în rest.

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.

Kundun (SUA, 1997)

Kundun

(SUA, 1997)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Tenzin Thuthob Tsarong, Gyurme Tethong, Tulku Jamyang Kunga Tenzin

Rating: 4/5

Când am făcut un top 10 Martin Scorsese acum câteva luni, regretam faptul că văzusem încă ”Kundun”, pseudo-epicul despre anii petrecuți de Dalai Lama (actualul) în Tibet, înainte ca presiunile și amenințările continue ale noului guvern comunist chinez. Filmul este constituit din episoade, care îl surprind pe tânărul Dalai Lama în diferite etape ale vieții sale, adesea sărind peste perioade lungi de timp și omițând multe evenimente - în special politice - care au loc pe fundalul ascensiunii (sau, mai bine zis, școlirii) noului lider „spiritual și secular” al Tibetului.

”Kundun” este un film imperfect, nu voi nega acest lucru. Mai mult, este un film religios și, în mod straniu, cel mai religios film al foarte catolicului Scorsese. Dar tocmai această dimensiune a sa, imperfectă, grefată de credința „oarbă”, este ceea îl face o operă de artă cu adevărat impresionantă și emoționantă. ”Kundun” este cel mai bun echivalent al unui poem simfonic în cinema: episoadele narative care nu se leagă perfect între ele în îndepărtează de un film clasic, iar momentele de reverie, în care tânărul Dalai Lama visează, are viziuni sau contemplă epoca în care trăiește, sunt adevărate pasaje lirice de o extraordinară frumusețe. Contribuie la acestea și extraordinare imagine semnată de Roger Deakins (care continuă să mă surprindă și să mă fascineze, cu atât mai mult cu cât Academia Americană de Film refuză să îi acorde un Oscar). Schema de culori și compoziția cadrelor evocă o lume în același timp ancorată în epoca istorică pe care o reprezintă, dar și pierdută într-un timp mistic, imemorial (stau mărturie secvențele din China, mult mai șterse și mai „profane” din punctul de vedere al imaginii). Acestora li se adaugă câteva touch-uri scorsese-iene (mișcări de aparat, editări rapide sau lungi dissolve-uri). Iar fundalul sonor este dominat de acordurile repetitive ale lui Philip Glass, devenind, de fapt, un prim-plan sonor, care avansează „povestea”, face legătura între episoade și ne manipulează prin folosirea leitmotivelor.

Singurul lucru care este cu adevărat deranjant la acest cel mai bizar film al lui Scorsese este faptul că actorii vorbesc în engleză. Aș fi preferat să aud actori tibetani vorbind tibetană și actori chinezi vorbind chineză. Pe de altă parte, ”Kundun” compensează și se delimitează clar de un epic hollywood-ian clasic prin folosirea exclusivă a actorilor non-profesioniști și prin acuratețea istorică (totuși, este un film despre un lider spiritual contemporan, nu o poveste despre căderea Imperiului Roman). 

The King's Speech (UK/Australia/SUA, 2010)

The King's Speech

(UK/Australia/SUA, 2010)

Regia: Tom Hooper

Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Guy Pearce, Timothy Spall, Michael Gambon

Rating: 3.5/5

”The King's Speech” a fost omniprezent în ultima vreme. Cele câteva clipuri și trailere au invadat internetul și televiziunile, actorii au apărut la talk-show-uri, iar toată lumea a aflat povestea regelui englez și a actorașului care l-a vindecat de bâlbâială în anii care vesteau cel de-al doilea război mondial. ”The King's Speech” este o producție de prestigiu, gândită, realizată și promovată pentru câștigarea a cât mai multe premii, vizându-l în final, de fapt, doar pe cel mare și auriu - Oscar-ul pentru Cel Mai Bun Film al Anului. Obiectiv pe care, probabil, și-l va îndeplini în ceva mai puțin de 36 de ore. În continuare, voi vorbi despre film în jurul a câtorva teme. Părerile vor fi uneori contradictorii și nu vor ajunge la nicio concluzie. Dar va fi o încercare de a deconstrui și de a oferi sens unui film ușor, pe care, conform reclamei, trebuie să „îl simți”.

Criticile aduse

Îmi permit să nu fiu de acord cu o serie de critici care au fost aduse filmului. În primul rând, nu sunt de acord că George VI este prezentat ca un reper înalt de cel mai înalt rang, care trece cu stoicism peste defectul de vorbire. Din contră, el este prezentat ca un fumător înrăit, iute la mânie, puternic complexat de statutul său în ierarhia familie și copilăria tulburată, slab de înger (deși curajos când este chiar nevoie să fie) etc. Mai mult, este un rege care nu are nicio putere, dar este la mila „supușilor”, care pot să se întoarcă oricând împotriva lor și pe care trebuie să-i mulțumească cu orice preț prin prestația sa în toate aspectele vieții. O sarcină foarte dificilă pentru o marionetă bâlbâită. În rest, cred că, deși obiecțiile sunt valide, se poate trece cu ușurință peste neadevărurile și exagerările istorice. Nu este singurul exemplu de film de Oscar care se joacă cu evenimentele adevărate.

Povestea unor actori

Îmi permit, de asemenea, cu riscul de a-i contrazice pe cei care au colaborat la acest film (inclusiv scenaristul David Seidler, regizorul Tom Hooper și parada de actori înzestrați care dau viață personajelor mai mult sau mai puțin idealizate) să nu fiu de acord cu tema filmului. Așa cum îl văd eu, ”The King's Speech” nu este un film despre un rege bâlbâit și nici despre prietenia dintre doi oameni. Sigur mă înșel, dar consider că acest film ar fi mult mai bun dacă îl privim din perspectiva că ar fi un film despre formarea și prestația actoricească. Michael Gambon, sublim ca George V, care stă să dea colțul, îi spune fiului său că monarhi sunt, acum, reduși la josnica meserie de actori. Ei trebuie să dea un performance pentru popor, vorbindu-le la radio și vânzându-le piesa fericirii națiunii. Terapeutul este un actor ratat, care are încă ambiții de a juca în trupe de amatori. Iar primul discurs pe care regele reușește să îl citească, în cabinetul „prietenului” său, este monologul lui Hamlet. Mai sunt și alte metafore mai mult sau mai puțin voite și mai mult sau mai puțin mascate, dar cred că aici este cheia filmului. De ce nu? ”The King's Speech” vorbește despre meseria de actor. Asta ar explica și distribuția de mare calibru. Oricum, Firth, Rush, Bonham Carter (Burton), Pearce, Gambon și Claire Bloom sunt extraordinari și, dacă ar fi destule statuete aurite, le-ar merita pe toate. 

Realizare tehnică

Am fost surprins de calitatea acestui film. Mă așteptam, poate, la o producțieceva mai convențională, mai teatrală sau mai de miniserie TV. În schimb, filmul este lucrat artistic, cinematografic (fără îndoială, pentru a suplini un scenariu totuși schematic). Mixajul sonor impresionează încă din primele secvențe, când bâlbâiala protagonistului este accentuată de ecourile și reverberațiile produse de microfoanele și difuzoarele vremii. Muzica lui Alexandre Desplat, precum și a altor compozitori din alte vremuri, crează o atmosferă epică, majestoasă în jurul personajelor. Cât despre imagine, cred că aici s-a făcut un exces. Sigur, schema de culori este superbă, compozițiile sunt reușite și cu ajutorul montajului aproape fiecare scenă primește un ritm propriu, dar Danny Cohen cred că exagerează cu unghiurile largi, care distorsionează adesea fețele personajelor și încăperile în momente lipsite de tensiune inerentă sau care nu necesită un adaos de suspans sau o optică modificată. Acest lucru nu este valabil pentru câteva scene foarte reușite, precum cea din deschidere sau prima întâlnire dintre cei George VI și Lionel Logue, în care distanța care îi separă (atât la propriu cât și la figurat) este accentuată prin unghiurile alese și montajul alternativ al cadrelor cu cei doi.  De asemenea, există câteva planuri mai abstracte (raccourci-uri, overhead shot-uri în Westminster Abbey sau alte locații cu o personalitate puternică) care nu mi s-au părut la locul lor în acest film.

Clișee

Precum orice film care are un Oscar asigurat, și ”The King's Speech” păcătuiește prin personaje schematice, întâlniri „norocoase”, replici siropoase (pe care probabil le-ați văzut în toate trailerele) etc. În plus, există câteva situații de-a dreptul naive (ca să nu spun ridicole), pe care nu vreau să le înșir, în special pentru că multe dintre ele sunt și spoilere. Oricum, pe parcursul filmului, care acoperă, totuși, câțiva ani din viața personajelor, Georgr VI și Logue se ceartă și se împacă de mai multe ori, încât orice ceartă nouă devine redundantă și nu ne surprinde niciodată când se împacă. Și filmul mai are o problemă, care cred că intră tot la această categorie: în prima jumătate, demarează greu (intrigi, probleme cu Edward VIII, Bertie și Logue se ceartă), iar în a doua jumătate parcă se termină de mai multe ori. Sigur, finalul adevărat este anunțat din timp, odată cu partea a doua din Simfonia a VII-a a lui Beethoven, dar dacă filmul s-ar fi terminat mai devreme (odată cu abdicarea fratelui sau cu încoronarea), nu am fi observat diferența.

De ce ar trebui să câștige Oscar-ul?

”The King's Speech” nu merită acest premiu. Nu într-un an în care contracandidații săi sunt ”The Social Network”, ”Black Swan” sau ”Toy Story 3”. Dar, fiindcă Oscar-urile sunt politice, ar fi un gest de prietenie trans-atlantică și, nu în ultimul rând, ar valida munca depusă de o instituție a statului britanic, UK Film Council, care a fost desființată în decursul anului trecut. În afară de ”The King's Speech”, UKFC a finanțat (cu fonduri ale Loteriei Naționale) o serie de filme extraordinare, printre care câteva dintre filmele mele preferate din ultimul deceniu: ”Man on Wire”, ”Red Road” și ”Fish Tank”, ”Touching the Void” etc. Este păcat că acest organism nu mai există. Cu toate acuzele de nepotism, filmele de mai sus (alături de alte zeci) sunt dovada că UKFC știa în ce bagă banii publicului. Sigur, criza economică e în toată lumea și toți încearcă să facă economii, dar când te uiți unele dintre producțiile CNC-ului nostru... te bâlbâi, nu altceva!

The Kids Are All Right (SUA, 2010)

The Kids Are All Right

(SUA, 2010)

Regia: Lisa Cholodenko

Cu: Annette Bening, Julianne Moore, Mark Ruffalo, Mia Wasikoswska, Josh Hutcherson

Rating: 3.5/5

Nic (Bening) și Jules (Moore) sunt un cuplu de lesbiene. Fiecare a avut un copil, folosind sperma aceluiași donator. Joni (Wasikowska) și Laser (Hutcherson) au acum 18 și, respectiv, 15 ani și doresc să își cunoască tatăl biologic. Intră astfel în scenă Paul (Ruffalo), care va bulversa relațiile din familia lui Nic și Jules.

La prima vedere, filmul pare o paradă de stereotipuri din America liberală albă. Nic este o lesbiană de succes, doctoriță (chirugă, chiar...), care dorește să se impună. Jules este mai aeriană, nu știe ce vrea exact. Paul a renunțat la colegiu și la o carieră în realații internaționale, iar acum are o afacere de succes cu produse alimentare ”organice”. În ceea ce îi privește pe copii, Joni este ambițioasă, iar Laser un pic dezorientat, răsfățat, genul de adolescent tipic. În plus, aceste clișee (plus o anumită pedanterie a limbajului personajelor) nu par deloc să fie luate ușor peste picior, ci chiar lăudate. Norocul filmului este că actorii reușesc să dea viață acestor stereotipuri. Moore și Ruffalo fac două roluri onorabile, Wasikowska și Hutcherson au ocazia să se afirme și să își lărgească repertoriul, acum că sunt amândoi un pic împinși în lumina reflectoarelor, dar Annette Bening fură fiecare scenă în care apare și, pe bună dreptate, a fost scoasă la înaintare pentru un posibil premiu Oscar în februarie.

Cuvântul de ordine în ceea ce privește ”The Kids Are All Right” este simplicitatea. Cholodenko nu apelează la artificii regizorale, preferând cele mai simple mijloace pentru a spune povestea. Modul în care dinamica relațiilor dintre personaje se schimbă, de la o scenă la alta sau chiar în interiorul aceleași scene, avansează narațiunea mult mai eficient decât scenariul, pe care l-am găsit destul de slab. Nu cred că Cholodenko știa exact ce vrea să spună când a început filmul sau pe care personaj vrea să-l urmărească mai îndeaproape. De aceea, nu există o concordanță între firele narative, acestea nu se întretaie chiar cum ar trebui și multe subplot-uri sunt lăsate în aer. Cred că acest lucru a fost evident pentru realizatori, de aceea au încercat să termine filmul cu un artificiu, un final care ar închide frumos narațiunea, dar nu mi se pare că acesta reușește să convingă. Dar recomand ”The Kids Are All Right” pentru jocul actorilor și pentru că oferă, totuși, o morală și câteva subiecte de gândire/discuție.

Kick-Ass (UK/SUA, 2010)

Kick-Ass

(UK/SUA, 2010)

Regia: Matthew Vaughn

Cu: Aaron Johnson, Mark Strong, Christopher Mintz-Plasse, Chloe Moretz, Nicolas Cage

Rating: 3/5

Dave (Aaron Johnson), un adolescent cu o viață absolut banală decide într-o zi să își confecționeze un costum și să devină „supererou”. Lucrurile nu merg foarte bine de la început, dar după ce își dovedește curajul (chiar dacă nu și talentul sau puterile) ajunge brusc o celebritate, deși - evident - adevărata identitate îi rămâne secretă. Nu durează însă mult până nu îl calcă pe nervi pe un traficant de droguri foarte influent (Mark Strong), iar viața îi este pusă în pericol. Din fericire, nu este singurul supererou din oraș: Big Daddy (Nicolas Cage), în viața reală un fost polițist dornic de răzbunare și fiica sa, Hit Girl (Chloe Moretz), de doar 11 ani, sunt the real thing, cu arme adevărate și pregătire serioasă.

Matthew Vaughn a făcut două filme interesante până să ajungă în lumea benzilor desenate. Debutul său a fost ”Layer Cake”, un thriller britanic post-Guy Ritchie cu Daniel Craig (și Marcel Iureș, într-un rol mai secundar). Acesta a fost urmat de un fantasy pe care îl privesc cu o oarecare indulgență (adică îmi place, deși e slăbuț) - ”Stardust”, după un roman de Neil Gaiman. ”Kick-Ass” pare să se inspire din ambele și să ducă lucrurile mai departe: din ”Layer Cake” ia apetitul pentru violență exagerată, iar din ”Stardust” povestea de dragoste și puterea imaginației. În plus, aduce estetica de tip bandă desenată, pe care o știe folosi inteligent: culorile costumelor, adesea în opoziție, slow-motion-urile sau tăieturile rapide care se aseamănă instantaneelor desenate din ”romanele grafice”, încadraturi și perspective inedite. Dintre toate adaptările de benzi desenate din ultimul timp, ”Kick-Ass” îngemănează cel mai bine vizualul cinematografului cu cel al benzilor desenate (nu vorbesc aici despre ”Sin City” sau ”300” care practic împrumută fiecare cadru din original, chestie care nu mă interesează absolut deloc).

Din păcate, deși filmul este mult mai violent și mai neplăcut decât te-ai aștepta și cu siguranță vrea să pară non-conformist, aleargă în același timp după prea mulți iepuri deodată. O poveste de dragoste subțire care populează mare parte din scenariu, eterna îzbândă a binelui împotriva răului, plus morala aferentă și finalul în care villain-ul supraviețuitor își reafirmă scopurile mârșave fac din ”Kick-Ass” un film convețional și nu justifică pretențiile de abordarea postmodernă a temei.

Și dacă tot suntem la convețional, Mark Strong e un actor bun și are charismă. Dar chiar trebuie să fie distribuit ca bad guy în serie în toate blockbusterele? ”Sherlock Holmes”, ”Robin Hood”, ”Kick-Ass”...? Enough already!

Kynodontas (Grecia, 2009)

Kynodontas

(Canine) (Dogtooth)

(Grecia, 2009)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Christos Stergioglou, Michele Valley, Aggeliki Papoulia, Mary Tsoni, Hristos Passalis, Anna Kalaitzidou.

Rating: 3.5/5

Protagoniștii acestui straniu film (câștigăror Un Certain Regard la Cannes 2009) sunt o membrii unei familii, în care părinții decid să-și crescă copiii într-un regim strict, izolați de lumea reală, cei trei adolescenți (un băiat și două fete) ai lor fiind constrânși să rămâna în incinta creată de gardurile înalte care le înconjoară casa și își petrec timpul cu jocuri și competiții bizare. Ei vorbesc straniu, stereotipic, sunt învățați cuvinte pe care s-ar putea să le audă din greșeală, dar cu alt sens decât cel obișnuit (de exemplu, „zombie” este o floare galbenă). Unul dintre mecanismele de control inventat de părinți este un frate imaginar, care ar fi fost exilat dincolo de zidurile înalte și apoi atacat și omorât de o pisică, prezentată ca inamicul natural numărul 1 al omolui. Tatăl este „dictatorul” crud al familiei, iar singurul intrus pe care acesta îl permite în interiorul familiei este o tânără, Christina, care este folosită pentru a-i potoli dorințele sexuale băiatului, dar - pe ascuns - o seduce și pe sora cea mare, căreia îi aduce și casete video din afară, care vor constitui germenii răzvrătirii acesteia.

Acțiunea se petrece aproape în totalitate în casa, în curtea și lângă piscina familiei. Vremea este întotdeauna însorită. Cu siguranță, filmul este impresionant la nivel vizual. În rest, este un pic pra criptic pentru propriul său bine. Să fie o metaforă despre societatea patriarhală și îndoctrinarea urmașilor? Să fie o alegorie politică? Sincer, cred că poți găsi orice interpretare posibilă, dar mesajul pare destul de clar: suntem ceea ce am fost educați să fim, iar în momentul în care scăpăm înspre lumea reală aducem cu noi noțiunile greșite pe care cei care ne-au crescut ni le-au insuflat, integrarea și viața socială fiind imposibilă. Este fascinantă dorința tatălui de a-și crește copiii obedienți, ca niște câini dresați (vedeți, încep să se adune paralelele canine) și să le controleze fiecare aspect al vieții lor.

Ceea ce a fost mai interesant pentru mine se referă la răzvrătirea surorii celei mari. Primind casetele video de la Christina, primele informații adevărate pe care le primește despre lumea de dinafară vine din lumea filmelor. Așa că ea începe să-l imite pe Rocky, repetând replici din film, își atacă fratele în piscină à la ”Jaws” și își lasă rudele perplexe când imită un dans din ”Flashdance”. Poate că există aici un comentariu despre rolul filmelor, despre fascinația pe care acestea o provoacă instantaneu și despre forța cu care acestea descătușează dorințele reprimate (în special cele ale adolescenților, unii dintre noi am devenit mai blazați cu timpul).

”Kynodontas” nu este printre filmele mele preferate din ultimii ani, dar este un film care provoacă, pe alocuri șochează și generează discuții... Un film despre idei până la urmă, chiar dacă este mai mult decât satisfăcător și la nivel estetic.

Knight and Day (SUA, 2010)

Knight and Day

(SUA, 2010)

Regia: James Mangold

Cu: Tom Cruise, Cameron Diaz

Rating: 2.5/5

Anul acesta a fost plin de astfel de filme: comedii romantice de acțiune ușor misogine în care viața normală a unei femei este întreruptă de apariția unui bărbat (fie el agent secret/spion, bounty hunter, infractor sau whatever...) care o va purta într-o serie de aventuri incredibile, pline de cascadorii și efecte speciale, plus ocazional câteva replici care se vor amuzante. Acum, eu personal nu sunt așa de împotriva genului, dar cei care se apucă să facă astfel de filme ar trebui să se gândească mai mult la ”North by Northwest” decât la cum să întreacă în explozii ultimul blockbuster de pe piață.

”Knight and Day” pare să își amintească de filmul lui Hitchcock... Fundalul scenelor de acțiune sunt obiective turistice, există o secvență care se petrece într-un tren în mișcare (iar Tom Cruise lasă un mesaj care pare inspirat din alt Hitchcock - ”The Lady Vanishes”), iar obiectul care declanșează acțiunea este o baterie mică dar puternică, care - la fel ca microfilmele din ”North by Northwest” -  devine foarte puțin importantă pentru ceea ce se întâmplă de fapt pe ecran (un MacGuffin de duzină, dar apreciem gestul)...

Din păcate, filmul este plin de scene de acțiune stupide, încărcate cu CGI ieftin și inutil, care sunt un turn-off instantaneu. Într-un fel, deși prestațiile lor sunt mediocre, Tom Cruise și Cameron Diaz salvează filmul, prin simplul fapt că par să se înțeleagă bine, iar faptul că sunt amîndoi un pic trecuți de vârsta la care ar trebui să facă astfel de filme (și asta se vede!) este amuzant (și spun asta fără să încerc să fiu rău). În rest, glumele sunt slabe, cea mai tare poantă este cea repetitivă, Cameron Diaz fiind drogată de câteva ori și petrecând astfel câteva scene de acțiune în leșin (mulțumim astfel divinității că nu trebuie să le vedem și pe astea). Paul Dano, Peter Sarsgaard și Viola Davis completează distribuția. Cât despre regizorul James Mangold, acesta a făcut și filme mai bune (recomand remake-ul la ”3:10 to Yuma”)

RO 2010 - Partea a 3-a: Kapitalism, rețeta noastră secretă

Kapitalism, rețeta noastră secretă

(România, 2010)

Regia: Alexandru Solomon
Cu: diferiți moguli, magnați și afaceriști

Rating: 3.5/5

Alexandru Solomon continuă seria de documentare care analizează relația noastră cu fostul regim („Marele jaf comunist”, „Cold Waves”). De data aceasta, subiectul sunt cei care - cu sau fără legături anterioare cu Securitatea sau aparatul de conducere al Partidului - au reușit să acumuleze averi uriașe imediat după Revoluție. Îi stiți.. Dinu Patriciu, Becali, Copos, Dan Diaconescu, Dan Voiculescu și poate puțin mai obscurii Ioan Niculae și George Pădure... Aceștia sunt intervievați într-o ambianță relaxantă, cu câte o oglindă în stânga și în dreapta imaginii, procedeu bivalent: 1. nu este nevoie de o tăietură de montaj pentru a ne arăta profilul personajului și 2. sugerează tendința personajelor de a acapara tot și toate și de a le modifica după propria înfățișare.

Genialitatea „Kapitalism”-ului este că îi lasă să vorbească singuri, fără să îi înghesuie cu întrebări (eventual à la Michael Moore). Rezultatul este undeva între hilar și grotesc: toți se laudă cu ce au făcut, toți se plâng că nu au adunat mai mulți bani, toți îi critică pe băieții deștepți care au furat de 20 de ani, toți invocă etica capitalistă. Nu mi-a plăcut foarte mult premisa filmului: întoarcerea lui Ceaușescu să vadă ce au făcut câțiva dintre protejații sistemului după 20 de ani de ”democrație” (durează mai mult pânăexplic ghilimelele, deci nu o voi face). Părerea mea e că fantoma putea fi lăsată în mormânt, deși ideea are un pay-off în discursul dublat al lui Ceașcă în care acesta invocă succesul sistemului P - pile, C - corupție, R - relații.

Două secvențe se remarcă: deja celebra sosire a lui Becali la Parlamentul European - parodia cu complicitatea involuntară a personajului - și finalul, cu imaginea capetelor ”televizate” ale mogulilor la o masă într-un restaurant de lux, pare-mi-se cu Ceașcă în centru, ca o Cină ce a de Taină perversă. Poftă bună!

Knock on Any Door (SUA, 1949)

Knock on Any Door
(SUA, 1949)
 

Regia: Nicholas Ray
Cu: Humphrey Bogart, John Derek, George Macready

Rating: 4/5

Nicholas Ray este unul dintre maverick-șii cinematografului american din anii '50, realizator al unor capodopere precum ”Rebel Without a Cause” sau ”Bigger Than Life”. ”Knock on Any Door” este unul dintre primele lui filme, fiind angajat de Bogart după ce acesta fusese impresionat de debutul său - ”They Live by Night”.

Povestea este în genul dramelor noir ale epocii: Bogie este un avocat care decide să-l apere în instanță pe un tânăr acuzat de uciderea unui polițist. Pe parcursul procesului, avocatul va relata povestea tânărului, încercând să explice factorii ce au influențat traiectoria acestuia prin viață.

Ray este un regizor care știe să ducă o poveste de la punctul A la punctul B, apoi C, D etc. coerent, fără să piardă forța narativă a scenariului. Într-adevăr, seria de evenimente ale vieții tânărului urmează un tipar care se dovedește eficient, relatarea devenind perfect veridică. Scenariul nu se ferește de evenimente tragice (sinuciderea soției, pronunțarea sentinței) sau de critica socială (prezentarea condițiilor din școlile de corecție, complicitatea societății la crima individului).

Per ansamblu, din punct de vedere al comentariului social, filmul se dovedește mai incisiv decât altele din aceeași perioadă. În extraordinar de bine livrata pledoarie finală, Bogart spune lucrurile pe nume, acuzând nepăsarea societății și sadismul celor reponsabil de reforma delincvenților juvenili. Anul următor, Bogart și Ray vor colabora din nou la ”In a Lonely Place”, un pseudo-noir de excepție, culme de performanță a interpretului.