The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

The We and the I (SUA/UK/Franța, 2012)

The We and the I

(SUA/UK/Franța, 2012)

Regia: Michel Gondry

Cu: Michael Brodie, Teresa Lynn, Raymond Delgado

Rating: 3.5/5

Îmi place Michel Gondry foarte mult. Dintre regizorii actuali, cred că este cel mai plin de imaginație (la concurență cu Terry Gilliam, probabil), iar filmele sale îmi par cu adevărat universale. Ultimul său lungmetraj este mai aproape de experimentul low-budget ”Be Kind Rewind” decât de filmele sale mai complicate (și oarecum mai apreciate, chiar dacă nu neapărat mult mai bune) ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” și ”La science des reves” și la distanță considerabilă de efortul său mainstream - ”The Green Hornet”. Premisa  din ”The We and the I” este foarte simplă: surprinderea, în timp real, a drumului spre casă cu autobuzul al unei cete de liceeni din Bronx (majoritatea afro-americani), în ultima zi de școală înainte de vacanța de vară.

Odată ce camera lui Gondry intră în autobuz, iar tinerii actori amatori își ocupă locurile și intră în pielea personajelor, nu vom mai părăsi acest spațiu decât pentru scurte perioade de timp (cel mai notabil - cumpărarea unei pizza până când strada blocată de un accident este degajată). Chiar și atunci, cele mai multe imagini pe care le avem sunt filmate din interiorul autobuzului. Există o demarcare netă între Exterior (unde elevii ajung, unul după celălalt, de obicei pe singuri sau în grupuri mici, în funcție de cât de aproape de liceu este stația la care trebuie să coboare) și Interior, unde domnește haosul (care este de altfel și titlul celei de-a doua părți a filmului, cea mai consistentă). Acesta se manifestă printr-o agitație continuă, un joc de du-te-vino între locurile din față și cele din spate, lipsa totală de respect față de pasagerii care nu sunt de vârsta lor și față regulile circulației pe mijloacele de transport în comun.

Approach-ul lui Michel Gondry este unul lipsit de greutatea unui mesaj sau de dorința de a moraliza. Mi-a amintit într-o oarecare măsură de un film franțuzesc pe care l-am văzut la TIFF anul trecut și care a trecut aproape neobservat - ”Donoma”. Reușita lui ”The We and the I” este lejeritatea, naturalețea cu care vorbește despre viața acestor tineri, capturând doar câteva imagini dintr-un moment al zilei care pare absolut banal - atât pentru ei cât și pentru noi. Cred că, ocazional, Gondry reușește să atingă și ceva cu adevărat profund, dar farmecul filmului stă în zecile de momente fugitive ale sale (blink and you might miss them), precum portretul profului de pictură sau secvența ultra-scurtă în care Niomi o zbughește afară din autobuz și se combină aproape instantaneu cu unul dintre chitariști. Regizorul apelează relativ frecvent la secvențe low-fi, care simulează filmările de pe youtube și care vin să ilustreze amintirile sau visele personajelor. Repetarea în special a unuia dintre acestea - pe măsură ce este transmis de la un elev la altul pe mail - devine un adevărat running-gag (slipping-gag, de fapt), dar este doar una dintre multele repetiții vizuale ale filmului. ”The We and the I” nu este un film perfect, dar este un mini-deliciu oferit de unul dintre cei mai talentați regizori ai momentului. Așteptăm cu mare interes următorul său film, mult mai ambițios - o ecranizare după romanul - „piatră de hotar” Spuma zilelor, de Borin Vian. Între timp, ”The We and the I” poate fi văzut pe Cinemax. 

The Wolverine (SUA, 2013)

The Wolverine

(SUA, 2013)

Regia: James Mangold

Cu: Hugh Jackman, Tao Okamoto, Rila Fukushima, Haruhiko Yamanouchi, Will Yun Lee, Famke Janssen

Rating: 3/5

Cred că am mai spus asta, dar în general prefer filmele cu X-Men celorlalte adaptări cinematografice cu super-eroi Marvel. E greu de spus exact de ce. Cu siguranță că temele explorate și varietatea personajelor pe care le poți avea într-un singur film (fără să trebuiască zece ani de set-up ca în cazul lui ”The Avengers”) sunt importante, dar părerea mea este că și filmele sunt ceva mai bune decât media filmelor cu super-eroi (cu excepțiile de rigoare, evident). ”The Wolverine” este mai mult decât un nou spin-off cu personajul interpretat de Hugh Jackman (precum îngrozitorul ”X-Men Origins: Wolverine”) - acțiunea se petrece după evenimentele din ”The Last Stand” și este direct legat - printr-o secvență-bonus care apare în timpul genericului de final - de următorul film, ”Days of Future Past, care va reuni starurile din trilogia inițială cu cele din ”X-Men: First Class”. Încadrat de aceste filme „importante” ale seriei, ”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.

Povestea este bazată pe o serie de benzi desenate din anii 80, în care Wolverine călătorește în Japonia. Restul detaliilor sunt mai puțin importante, dar trebuie menționat că scenariștii au adăugat cam tot ce-i trebuie unui film occidental care vizitează Țara Soarelui-Răsare: bomba atomică de la Nagasaki, japonezi obsedați de tehnologie, samurai (cu săbiile aferente), ninjalăi, pagode etc. Sunt câteva secvențe de acțiune foarte reușite (în special luptele de pe acoperișul unui tren de mare viteză și confruntarea finală, care are un ușor iz de ”Real Steel”), dar cea mai interesantă parte a filmului are mai puțină legătură cu acestea: printr-un artificiu scenaristic, Wolverine ajunge să își piardă puterile, ceea ce îl pune îi pune față în față depresia cauzată de pierderea iubitei (Famke Janssen reia rolul lui Jean Grey în câteva secvențe-vis) cu pierderea nemuririi sale teoretice, ceea ce s-ar putea să îi ofere - așa cum menționează unul dintre personajele-cheie - „o moarte onorabilă”. E ceva mai multă psihologie decât ne-am aștepta de la un astfel de blockbuster, dar nu neapărat mai multă decât ne-au oferit primele două filme ale seriei, cele regizate de Bryan Singer. Și dacă tot am ajuns la regizori, trebuie menționat că ”The Wolverine” este „opera” lui James Mangold, posesorul unei cariere foarte variate, care include ”Kate & Leopold” (time-traveling rom-com, tot cu Hugh Jackman), ”Identity” (horror), ”Walk the Line” (biopic), ”3:10 to Yuma” (western), ”Knight and Day” (film de acțiune). Cred că a fost o alegere foarte bună pentru acest film, fără prea multe ambiții (ar putea fi un episod mai lung al serialului animat), dar care oferă spectacol vizual și o foarte interesantă dinamică între personaje (cele mai multe dintre ele complet noi și interpretate de actori japonezi necunoscuți publicului occidental). 

Wrong (SUA, 2012)

Wrong

(SUA, 2012)

Regia: Quentin Dupieux

Cu: Jack Plotnick, Eric Judor, Alexis Dziena, William Fichtner

Rating: 3.5/5

Acum vreo doi ani, scriam cu entuziasm reținut despre al treilea film al lui Quentin Dupieux (nu le-am văzut pe celelalte), senzația festivalieră care a fost ”Rubber”. Francezul a revenit în 2012 cu ”Wrong”, un film care, după părerea mea, are ceva mai multă substanță. ”Wrong” este povestea absurdă a unui oarecare american Dolph (interpretat cu nuanță de Jack Plotnick), a cărui rutină este subminată odată ce îi dispare câinele (pe nume Paul). Lumea pe care Dupieux și-o imaginează seamănă mult cu a noastră, cu mici diferențe nesemnificative: ceasurile trec de la 7:59 la 7:60, în biroul unde Dolph încă merge să lucreze deși a fost concediat de trei luni plouă torențial în continuu, iar palmierii se transformă uneori în molizi.

Sunt multe subplot-uri în acest film, unele care par să aibă mai multă relevanță decât celelalte. De exemplu, îmi scapă semnificația stroke-ului pe care îl face grădinarul Victor, numai pentru a-și reveni fără nicio problemă a doua zi sau care este meaning-ul ultimei scene dintre acesta și Emma, dispecera de la pizzerie care se îndrăgostește telefonic de Dolph. Pe de altă parte, îl avem pe maestrul Chang, interpretat de irezistibilul William Fichtner, care răpește animale de companie numai pentru a reîncălzi dragostea proprietarilor pentru aceștia. El este un manipulator subtil (și sublim) care până la urmă cu face decât să solidifice încrederea „victimelor” sale în confortul rutinei lor, vărsând și o lacrimă la final, impresionat de frumusețea regăsirii dintre Dolph și Paul. Și îl mai avem pe straniul vecin al lui Dolph, care inițial răspunde nepoliticos și lasă o impresie proastă, pentru a se dovedi la final ca fiind singurul personaj care reușește să se rupă de această lume în același timp stranie și familiară, într-o foarte simbolică fugă prin deșert la finalul filmului.

Pentru mine, ”Wrong” nu este un film perfect, dar are umor, iar absurdul funcționează mai puțin ca și comentariu social cât pentru a surprinde impulsuri care se regăsesc în interiorul fiecăruia dintre noi și dictează modul în care ne trăim viața. Filmul mi-a întărit încrederea în Quentin Dupieux, pe care nu eram sigur în ce categorie să îl încadrez după ”Rubber” (entertainer? filosof? poser?). Pentru 2013, acesta are îl grilă două premiere: ”Wrong Cops”, în care un personaj secundar din ”Wrong” va reveni (polițistul care insultă pe toată lumea), alături de Marilyn Manson (fan declarat al no reason-ului din ”Rubber”) și ”Realité”, cu Alain Chabat și Elodie Bouchez. Le așteptăm pe amândouă cu interes maxim!

TIFF 2012 - Day One

TIFF-ul a început, ca de obicei, cu ploaie. Pentru mine a început și târziu, în a doua parte a primei zile, dar măcar mă bucur că eram odihnit. Iată ce am văzut în prima zi - trei povești de dragoste... mai mult sau mai puțin.

Weekend (Andrew Haigh, 2011) este un love-story gay, unul dintre cele mai sincere și mai credibile filme pe care le-am văzut despre o relație între homosexuali, departe de stereotipurile din așa-zisele comedii romantice americane. Regizorul britanic Andrea Haigh tratează subiectul cu realism aproape continental și tot ce înseamnă acest lucru - multe secvențe de interior (deși nu chiar atât de multe pe cât anticipam), scene întregi dialogate sunt filmate într-un singur cadru etc. Un alt plus este locația aleasă - Nottingham, un oraș mult mai mic și mult mai puțin cosmopolit decât Londra spre exemplu, care îi oferă filmului un feeling de universalitate. Cei doi interpreți sunt amândoi foarte buni, iar filmul pare să fi bine-dispus publicul, chiar dacă la un moment dat a virat înspre sentimentalism.

Las acacias (Pablo Giorgelli, 2011) - un road movie paraguayano-argentinian, cu puține personaje, care vorbesc și mai puțin. Pentru mine a fost filmul zilei, în primul rând fiindcă a fost o proiecție excelentă de pe peliculă (la Cinema Odeon), dar și datorită stilului reținut al regizorului și expresivitatea celor doi actori din rolurile principale. Marea majoritate a filmului se petrece în interiorul cabinei unui TIR, dar Giorgelli reușește să facă ceva interesant din punct de vedere vizual cu acest spațiu puțin ofertanta, alternând punctele de vedere ale personajelor și oferind un efect de tip picture in picture când privește prin oglinda retrovizoare. Also, e un bebeluș în film, care dincolo de faptul că este adorabil, probabil le-a dat multă bătaie de cap realizatorilor pentru a obține de la el reacțiile necesare.

Beast (Christoffer Boe, 2011) - din anumite puncte de vedere, este asemănător cu ”Reconstruction”, filmul care l-a făcut celebru pe Boe acum mulți ani (Camera d'Or la Cannes 2003, Premiul de Regie la TIFF 2004), doar că punctul principal de interes nu mai este amantul, ci mai degrabă soțul înșelat. Din păcate, am avut impresia că Boe nu mai are nimic de transmis cu acest film, iar toate trucurile sale vizuale nu fac decât să încerce să compenseze pentru lipsa de idei . Câteva persoane din spatele sălii au aplaudat la sfârșit, dar sentimentul pe care l-am resimțit în jurul meu a fost mai degrabă acela de frustrare. Chiar dacă, fie vorba între noi, finalul este cea mai reușită parte a filmului.

The Woman in Black (UK/Canada/Suedia, 2012)

The Woman in Black

(UK/Canada/Suedia, 2012)

Regia: James Watkins

Cu: Daniel Radcliffe, Ciarán Hinds, Janet McTeer

Rating: 3.5/5

Acum un an, când scriam despre horror-ul britanic ”Wake Wood”, aminteam și de renașterea studiourilor Hammer, pe care o putem constata cu adevărat de-abia acum, odată cu apariția pe ecrane a lui ”The Woman in Black”. Un film a cărui buget este estimat la 17 milioane de dolari (destul de mult pentru o astfel de producție), a adunat până acum mai mult decât triplul acestei sume doar în SUA și UK. O parte din succesul de casă se datorează și lui Daniel Radcliffe, care a asigurat expunerea de care filmul avea nevoie. Nu îmi stă în obicei să analizez succesul în bani al filmelor, dar în cazul de față se impune o excepție, fiindcă profitul acestei pelicule poate da start-ul unui nou val de filme horror britanice de calitate.

”The Woman in Black” este o poveste clasică cu fantome, în care un tânăr avocat (Radcliffe), trimis la capătul lumii pentru a rezolva o moștenire, se trezește într-o casă bântuită, cu toate elementele gotice de rigoare. Filmul punctează toate momentele la care ne-am aștepta (siluete misterioase, obiecte inofensive care sar în cadru de nicăieri oferind o mică sperietură etc.) și evoluează relativ previzibil, dar este destul de bine regizat (James Watkins mai are la activ și ”Eden Lake”), iar în mijlocul său se găsește o superbă secvență extinsă de aproximativ 20-30 de minute, aproape fără dialoguri, dar plină de suspans, efecte sonore și anxietate.

A trecut ceva vreme de când un thriller supranatural de calitate a ieșit pe ecranele noastre și poate de aceea s-ar putea să îmi fi plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Iar faptul că mi-a amintit de ”The Others” - filmul lui Amenabar, în același registru - nu putea decât să fie un lucru bun. Singura problemă pe care o anticipam la ”The Woman in Black” ar fi că Radcliffe nu ar reuși să ducă tot filmul, ceea ce nu a fost cazul. Sigur, probabil că alegerea lui a fost dictată mai mult din motive comerciale, el părând destul de nepotrivit pentru rol (un om de vârsta și statura sa probabil nu ar putea bea atâta whiskey), dar în final - sub mâna sigură a lui Watkins - se achită destul de bine de un rol destul de solicitant (nu e ușor să reacționezi la fantome care nu sunt de fapt acolo, nici să pari că te scufunzi într-o mlaștină după un cadavru...)

War Horse (SUA, 2011)

War Horse

(SUA, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, David Thewlis

Rating: 3.5/5

Mi-a plăcut ”War Horse” poate mai multe decât ar fi trebuit să îmi placă. Bazat pe un roman pentru copii adaptat inițial pentru scenă cu mare succes (Premiul Tony în 2011), filmul lui Spielberg este un epic în stil clasic hollywood-ian, amintind nu de puține ori de „Pe aripile vântului”. Nu am văzut demult un astfel de film (cu atât mai puțin la cinema), dar nu acesta a fost motivul pentru care mi-a plăcut. Mai degrabă pentru că un film care a fost descris ca fiind episodic, fragmentar mi s-a părut foarte unitar, nu datorită poveștii sale, ci datorită ritmului impus de curgerea imaginilor si de muzica lui John Williams, care face legătura între diferitele „episoade” ale filmului prin repetarea unor leitmotive subtile. În plus, această poveste despre un cal miraculos, martor al celui mai mare conflict armat al vremii sale (Primul Război Mondial), este uneori mai degrabă un basm decât un epic de război semnat David Lean.

”War Horse” arată extraordinar. E ca o plimbare de două ore și jumătate printr-un muzeu consacrat picturilor după filme celebre. Spielberg recreează în culori și texturi aparte regiunea Devon, Franța rurală și câmpurile de luptă, reușind să creeze exact ceea ce cred că și-a dorit: un film de război cu rating-ul PG-13. Accept că filmul este prea lung și poate prea siropos (eu, personal, nu am plâns, dar multe scene fac apel la lacrimile spectatorului). Dar nu acesta este filmul pe care l-am văzut eu. Am văzut un film despre o (posibil ultimă) încercare disperată de a face un film așa cum se făceau de odinioară, de un realizator care are, totuși, o voce proprie... Sunt curios dacă Spielberg este conștient de acest conflict. Filmul este imperfect, cum numai el putea să îl facă. 

P.S.: Cea mai bună secventă a filmului, în care un soldat englez și unul german colaborează în no man's land pentru a-l elibera pe calul din titlu din sârma ghimpată, ar merita un Oscar dacă ar candida ca scurt-metraj „independent”.

Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

Pithy Reviews (6)

But who keeps count, really?

The Big Heat (Fritz Lang, 1953)

One of the best film noirs, Fritz Lang's movie is gritty, suspensful, political and unafraid to show the ugly face of the world. An indictment of omnipresent corruption and one of the bad guys actually says he was "just following orders". All-around excellent acting, especially from Gloria Grahame, whose character is - in at least three different ways - the true victim of this story of revenge. 

Rating: 4.5 out of 5

Deep End (Jerzy Skolimowski, 1970)

Recently re-released, this is the story of a teenager's infatuation with one of his co-workers. The movie is playful and off-beat, but there is a feeling of impending doom throughout. The decay on the walls of the bathhouse where they work, the young man's ever-growing obsession and the young woman's indifference are all bad omens...

Rating: 4 out of 5

The Wind Will Carry Us (Abbas Kiarostami, 1999)

An alienating picture that takes place in a remote Iranian town, where an engineer arrives for some initially obscure purpose. Beyond the mere cultural clash, this is an existentialist picture, that searches deep meanings in long, meandering takes and its picturesque depiction of the Iranian countryside.

Rating: 4.5 out of 5

San qiang pai an jing qi (China/Hong Kong, 2009)

San qiang pai an jing qi

(China/Hong Kong, 2009)

Regia: Yimou Zhang

Cu: Dahong Ni, Ni Yan, Xiao Shen-Yang

Rating: 2/5

”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” este o dezordine de remake după excelentul noir de debut al fraților Coen, ”Blood Simple”. Povestea este, în mare parte, aceeași, chiar dacă este plasată undeva în China medievală: un soț bogat și gelos angajează un soldat să îi omoare soția și amantul acesteia (care, la rândul lor vor să scape de el), dar soldatul își face propriul plan și întorsăturile de situație care urmează nu se abat prea mult de la original. 

Sincer, mă așteptam la mult mai mult de la Yimou Zhang, un regizor care nu are nevoie să facă un remake de mâna a treia ca să aducă oamenii la film sau ca să experimenteze artistic (”Raise the Red Lantern” este un clasic, iar ”Hero” este unul dintre filmele pe care le-am trecut în topul deceniului trecut). ”Blood Simple” avea umor negru, atmosferă, personaje delicios de dezagreabile și era o foarte interesantă deconstrucție și re-invenție a unui gen care părea deja fumat (și pe care frații Coen aveau să o continue, intermitent, în filmele lor viitoare). ”A Woman, a Gun and a Noodle Shop” e, mai degrabă, o comedie trăznită în care, din când în când, mor oameni. Filmul nu își găsește un ritm bun, astfel încât avem secvențe de câte cinci-zece minute în care nu se întâmplă mai nimic, iar personajele se învârt în jurul aceluiași plot point. Nu mi-a prea plăcut nici modul în care a fost filmat. Yimou de obicei folosește culori pentru a da tonul scenelor și a-și caracteriza personajele, dar aici nu se vede coerența utilizării lor. Aceasta, în cominație cu obiectivele cu unghi larg, îi dau filmului un look straniu, de documentar televizat. Iar scenele de day for night sunt groaznice. Singura secvență extraordinară (care parcă întrerupe documentarul ca o reclamă) este prepararea acrobatică a tăiețeilor.

Actorii sunt histrionici și împiedicați (la propriu), cu excepția tipului care îl joacă pe soldat - având doar vreo două-trei replici și o expresie neschimbătoare (până în ultima scenă), ne amintește de Alain Delon în ”Le Samourai” și e schimbarea majoră față de original, unde personalitatea detectivului jucat de M. Emmet Walsh era complet diferită. Cel mai bun lucru care se poate spune despre film este că e foarte ușor să nu fie luat în serios. Iar povestea rămâne interesantă, chiar dacă modul în care este tratată lasă de dorit.

Wake Wood (UK/Irlanda, 2011)

Wake Wood

(UK/Irlanda, 2011)

Regia: David Keating

Cu: Aidan Gillen, Eva Birthistle, Timothy Spall

Rating: 2/5

Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet, pentru că și ”Wake Wood” se folosește de o temă care e destul de la modă în ultima vreme: moartea unui copil (mic) și doliul consecutiv al părinților. Este una dintre temele preferate ale cinematografului american semi-independent (”Rachel Getting Married”, ”Rabbit Hole” etc.), dar este tratată cu mai puțin sentimentalism (chiar dacă poate mai exploatativ) în genul horror, unde copilul pierdut se poate chiar întoarce, mai creepy decât oricând. Este cazul lui ”Wake Wood”, un horror britanic care se înscrie în traseul ascendent al reînvierii studiourilor Hammer, responsabile de multe horror-uri clasice și de faima unor interpreți precum Christopher Lee, Peter Cushing etc. etc. 

Din păcate, ”Wake Wood” este un horror cam anemic. Deși începe bine, conturând foarte bine premisele poveștii (un sat izolat, ritualuri de magie neagră, câteva operații cezariene...), ultimul act este prost regizat, plin de clișee și pare să treacă în revistă toate „greșelile” genului. Iar finalul este absolut tâmp. ”Wake Wood” este filmat în digital, care este un avantaj al său în primele secvențe, dar efectiv distruge filmul în ultima sa parte, prin aspectul de reportaj televizat prost filmat, pe întuneric. Singurul atu al filmului este Timothy Spall, care nu se chinuie deloc, dar a cărui interpretare reținut-amenințătoare și plină de charismă ne trece prin momentele mai grele...

Wall Street: Money Never Sleeps (SUA, 2010)

Wall Street: Money Never Sleeps

(SUA, 2010)

Regia: Oliver Stone

Cu: Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Josh Brolin, Carey Mulligan, Susan Sarandon, Frank Langella, Eli Wallach.

Rating: 2.5/5

Continuare a filmului de succes din 1987, filmul îl regăsește pe Gordon Gekko în 2008, după câțiva ani de procese, pârnaie și cu o carte lansată la activ. El îl ia sub aripa sa pe un tânăr broker, care este și logodnicul fiicei sale, cerând în schimb să-i înlesnească reconcilierea cu aceasta din urmă. Evenimentele se petrec în săptămânile de dinaintea debutului crizei actuale și surprind practicile care au condus la acesta. Însă cu toate că se vrea un film al vremii sale, ieșirea lui pe ecrane la doi ani de la evenimentele pe care le oglindește, într-o lume în care reacția mass-media și a blogurilor este aproape imediată, îl face instantaneu depășit. Iar lecțiile de economie (care explică, totuși, destul de pe înțelesul tuturor ce s-a întâmplat), combinată cu acel straniu sentimentalism stângist tipic lui Oliver Stone, fac din ”Wall Street: Banii sunt făcuți să circule” o realizare contradictorie și futilă.

Cariera lui Oliver Stone a intrat în stagnare de ceva vreme. S-au dus vremurile când înlănțuirea frenetică a cadrelor în filmele sale impresiona, slow-motion-urile șocau, iar teoriile conspiraționiste generau discuții. Din toate acestea, în ”Wall Street 2” au mai rămas doar niște efecte de montaj iefine și nelalocul lor (precum bula în care apare o colegă cu care tânărul broker vorbește la telefon), denunțarea unor ”adevăruri” pe care le știe toată lumea și o intensitate nejustificată a fiecărui dialog din acest film.

Dar dacă Oliver Stone nu (mai?) știe să regizeze, măcar a adunat câțiva actori de mare calibru. Nu mă refer aici la Shia LaBoeuf, pe care îl găsesc insipid, ticos și prost distribuit. Dar Michael Douglas e în formă (nu l-am văzut așa de multă vreme), Susan Sarandon (mama lui Shia în film, o asistentă medicală devenită speculatoare imobiliară) și Josh Brolin (personajul negativ, un bancher/broker/whatever care se ocupă de speculații ilegale și răspândire de zvonuri) își salvează extraordinar personajele de la caricatură. Charlie Sheen, protagonist al originalului (un film care a însemnat ceva) își reia rolul într-un cameo, iar Frank Langella are și el un scurt rol la începutul filmului, dar important în schema narativă a filmului. Și, în final, Eli Wallach, în vârstă de aproape 95 de ani, dar aflat încă în vizorul marilor regizori (anul acesta a putut fi văzut în ”The Ghost Writer”, al lui Polanski, iar cu ceva timp în urmă Clint Eastwood l-a folosit în ”Mystic River”), joacă o adevărată fantomă cenușie, aducând un strop de originalitate (și creepiness) filmului.

Dar nici măcar actorii nu pot scăpa ”Wall Street 2” de blestemul vorbăriei excesive, de schematism și de lipsă de viziune. Pentru un film de peste 2 ore, nu se mișcă chiar așa de rău. Dar scârțâie zgomotos pe alocuri. Păcatul cel mai mare al ultimielor filme ale lui Oliver Stone este că lasă impresia falsă că cinematografia nu mai este mediul potrivit pentru a oglindi starea de spirit și frământările politice și sociale ale vremii sale. ”WTC”, ”W” și ”Wall Street” sunt inutile (din acest punct de vedere) și, după părerea mea, siropoase. Îmi rămâne să văd documentarul lui Stone despre liderii politici ai Americii de Sud, pe care realizatorul îi vede drept campioni ai democrației. Să fie chiar așa? Sau să fie doar o altă poveste răsuflată pe care Oliver Stone încearcă să o vândă unui public care este în stare să vadă singur mai departe?

RO 2010 - Partea a 4-a: WebSiteStory

WebSiteStory

(Romania, 2010)

Regia: Dan Chișu
Cu: Crina Semciuc, Diana Gurscă, Oreste

Rating: 1/5

Al doilea debut al anului îi aparține lui Dan Chișu, despre care nu știu prea multe și nici nu mă înteresează (?) așa mult. Premisa de la care pornește „WebSiteStory” este ideea că îi ziua de azi e mai ușor decât niciodată pentru absolut oricune să ia o cameră de filmat și să facă un film, să înregistreze accidente, ieșiri, întâlniri, întâmplări sau doar să țină un video-jurnal, iar toate acestea se pot regăsi pe unul dintre cele câteva site-uri de internet dedicate auto-broadcast-ului.

Povestea, pe de altă parte, se prezintă în felul următor: avem două prietene. Una are ceva issues (taică-su, colegii de la liceu, bla-bla) și ține un videoblog kinda despre asta, iar a doua tocmai află un adevăr șocant de la părinții săi. Cele două ies în oraș, a doua se îmbată criță, sunt agățate de două personaje dubioase (Ficat și Albanezu?), a doua leșină, în timp ce prima (cea cu issues) este violată și călcată cu mașina (NU în această ordine). Trezindu-se, prietena ei află ce s-a întâmplat și jură să se răzbune. Numai că din când în când, filmul cam uită de chestia asta, așa că mijlocul filmului e ocupat de un flirt cu un posibil boyfriend cu pretenții de stand-up comedian, iar răzbunarea este amânată până când nu îți mai pasă.

Din premisă au mai rămas câteva frânturi din jurnalul Mirei (parcă așa o chema pe prima tipă), o confesiune a prietenei care deschide și închide filmul și câteva clipuri amuzante luate de pe youtube pe genericul de final. Execuția filmului este mai mult decât amatoricească. Chiar barbară, pe alocuri... Alteori pur și simplu de prost gust: după ce vedem o confesiune pe blog, asistăm la un show de stand-up în care își bat joc de chestia asta. La fel, dupa viol și omor. Cameo-urile nu pot salva filmul ăsta, fie ele Dragoș Bucur sau reportera care acum mulți ani râgâia pe o casetă clandestină a Antenei 1 interceptată de cârcotași. Oreste, total nepotrivit în rolul de dur, reușește să se ridice din mâlul care este acest film și să fie destul de campy cât să fie suportabil.

Concluzie: ”Redacted”, un film de Brian DePalma care nu mi-a placut foarte mult, prezintă evenimente din viața unor soldați americani în Irak doar prin intermediul înregistrărilor video ale acestora. Dar filmul este și versatil din punctul de vedere al explorării tehnicilor digitale, în special în secvența - care se leagă cu filmul lui Chișu - în care diferiți oameni obișnuiți reacționează pe YouTube la atrocitățile comise de soldați. În acest debut de mileniu III, în plină epoca digitală, când tehnologia și mijloacele de distribuție par a fi la îndemâna tuturor, este, poate, nevoie de o reexaminare a ceea ce înseamnă cinema și, neapărat,  de găsirea a noi expresii și limbaje cinematografice.”WebSiteStory” nu are nimic din toate acestea. E un kitsch ieftin și prost.