Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

A Dangerous Method (SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

A Dangerous Method

(SUA/Germania/Canada/Elveția, 2011)

Regia: David Cronenberg

Cu: Michael Fassbender, Keira Knightley, Viggo Mortensen, Vincent Cassel, Sarah Godon

Rating: 4/5

Filmul lui Cronenberg pornește de la întâmplări adevărate petrecute înainte de primul război mondial, care îi au în centru pe Sigmund Freud (Mortensen), pe mai tânărul său coleg Carl Jung (Fassbender) și pe pacienta, ulterior amanta acestuia din urmă, Sabina Spielrein (Knightley). Emma Jung (Godon) și Otto Gross (Cassel) sunt celelalte două personaje mai importante. Cât de mult aderă filmul la realitatea istorică nu aș putea să spun. Conflictul profesional dintre Freud și Jung este amplificat la rândul său, dar în același timp cele două personaje par în anumite momente mai apropiate decât ar fi putut să fie vreodată. Toate acestea contează mai puțin. Cronenberg face o serie de studii de caracter, iar dinamica relațiilor dintre personaje ne acaparează din primele minute.

Comparativ cu filmele de început ale lui Cronenberg (”The Brood”, ”Videodrome”, ”Naked Lunch” etc.), dar chiar și cu cele mai recente (”Spider”, ”A History of Violence, ”Eastern Promises”), ”A Dangerous Method” este mult mai reținut din punctul de vedere al imaginilor pe care le prezintă (deși felul în care Keira își contorsionează trupul și își împinge mandibula în față în primele sale secvențe ne face să ne întrebăm dacă nu există cumva niște tentacule în spatele pielii acesteia). Cronenberg pare mult mai interesat de a face un film foarte riguros: încadraturile sunt exacte, iar lungimea scenelor pare să fie predeterminată astfel încât să producă efectul maxim asupra spectatorului. Filmul are astfel un ritm rapid, deși acoperă o perioadă de peste un deceniu. De fapt, majoritatea filmelor lui Cronenberg au un pacing un alert, întreținut de necesitatea de a acoperi o perioadă destul de mare de timp (cel mai bun exemplu cred că este ”Dead Ringers”).

În ”A Dangerous Method”, aproape toate scenele se petrec între două personaje. Chiar dacă sunt mai multe prezente, întotdeauna dialogul se poartă între două dintre ele, iar acțiunile celei de-a treia nici nu contează așa mult (cu excepția primei scene în care Jung, Spielrein și Emma apar împreună). În plus, există nenumărate repetiții ale aceluiași decor, chiar dacă personajele s-au schimbat. De exemplu, scenelor în care Jung discută cu Freud în biroul acestuia din urmă îi răspund scenele dintre Freud și Spielrein de mai târziu, din același loc. La fel, relației medic-pacient dintre Jung și Spielrein îi răspunde cea dintre Jung și Gross. Mai semnificativ, Freud și Jung sunt văzuți în prima parte a filmului plimbându-se prin grădinile palatului Belvedere, alături de mulți alți vienezi, dar la final îl vedem doar pe Freud, singur în întregul parc. Foarte interesante aceste decizii ale lui Cronenberg, care ne permit să observăm cum evoluează relațiile dintre personaje și să ne schimbe în repetate rânduri percepția asupra lor. Și ceea ce discută este relevant, pentru că avem ocazia să le cunoaștem ideile (nu doar cele profesionale) și prejudecățile.

În final, vreau să îi scot în evidență pe cei trei actori din rolurile principale, dintre care bărbații (Mortensen și Fassbender) fac probabil cele mai subtile, mai reținute roluri din carieră, iar Knightley unul dintre cele mai exuberante. Și o mențiune specială pentru încă o coloană sonoră spot-on compusă de Howard Shore, colaboratorul de peste trei decenii a maestrului Cronenberg.

Le quattro volte (Italia/Germania/Elveția, 2010)

Le quattro volte

(Italia/Germania/Elveția, 2010)

Regia: Michelangelo Frammartino

Cu: Giuseppe Fuda, niște capre, un brad și câțiva cărbuni

Rating: 4/5

Prezentată deja la TIFF cu o lună în urma, pelicula pornește de la o teorie a lui Pitagora, care spune că sufletul trebuie să treacă prin patru stadii: uman, animal, vegetal și mineral. În consecință, camera lui Frammartino începe prin a ne prezenta un păstor dintr-un sat italian, care are grijă de caprele sale și încearcă să nu uite să își ia leacurile pentru bolile de care suferă. După moartea acestuia, prim-planul este luat de turma de capre și mai ales de un ied nou-născut, care – la una dintre primele ieșiri din țarc – se pierde de celelalte capre și înnoptează la sub un brad uriaș. Bradul respectiv este tăiat anul următor pentru o sărbătoare câmpenească, iar apoi este transportat în vecinătate, unde – printr-un proces prezentat în amănunt – este transformat în cărbuni. Evident, pe genericul de final, sunt creditați câțiva actori (probabil amatori sau localnici din Calabria), dar și caprele, bradul și chiar cărbunii.

Nu sunt sigur că ideile din spatele filmului au vreo valoare sau vreo morală, dar, în ceea ce privește modul în care este realizat, „În patru timpi” este aproape ireproșabil. Rar avem ocazia să vedem un film care nu este nici dramă, nici documentar și – mai ales – nu se concentrează asupra elementului uman. Într-unul dintre cele mai lungi și mai reușite cadre ale sale, grație regiei, unor dresori talentați și a mișcărilor de aparat minim necesare, atenția noastră este captată când de casa în care știm că stă bătrânul, când de turma de capre de vizavi, de un câine, o mașină sau de o procesiune religioasă, într-un flux foarte natural care privește tot ce se întâmplă ca pe un întreg și nu ca pe activități separate.

Această construcție meticuloasă predomină pe parcursul întregului film. Frammartino reușește să ne facă să înțelegem nu numai ce se întâmplă în sufletul acestor personaje inedite, dar și care este geografia locurilor. Repetarea planurilor și multitudinea de unghiuri din care vedem satul (aflat pe o colină) și câmpurile sau pădurile din jur, precum și intersecțiile dintre străduțe sau poteci lasă o impresie de geometrie foarte bine gândită (poate tot o aluzie, mai subtilă și mai vizuală, la Pitagora).

P.S.: Un articolaș ceva mai scurt despre „Le quattro volte” puteți găsi în „jurnalul” meu de la TIFF 2011, aici.

RO 2011 - Partea a 2-a: Copilăria lui Icar

L'enface d'Icare / Copilăria lui Icar

(România/Franța/Elveția, 2009)

Regia: Alex Iordăchescu

Cu: Guillaume Depardieu, Alysson Paradis, Carlo Brandt, Doroteea Petre, Sophie Lukasik

Rating: 1/5

Malpraxis

Debutul în lung-metraj al lui Alex Iordăchescu se remarcă mai degrabă prin faptul că este ultimul film al lui Guillaume Depardieu. Fiul lui Gerard s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor, murind apoi în urma complicațiilor într-un spital din Franța. Având în vedere decesul protagonistului (plus celelalte tare, mai vechi, ale acestuia), îmi închipui că ”L'enfance d'Icare” a fost un film foarte greu de realizat, de terminat și, apoi de vândut. Iar acest lucru se vede.

În esență, filmul este povestea unui avocat care și-a pierdut un picior în urma unui accident de motocicletă. Pentru a-și recăpăta umanitatea, se înrolează în clinica unui savant dubios (nu departe de Faust sau Dr. Monroe), care vrea să descopere secretul nemuririi. Tratamentul pe care acesta i-l aplică pacientului Vogel (=pasăre... get it?) are efecte secundare neașteptate, iar filmul se afundă curând într-o stranie confuzie halucinatorie. Probabil Iordăchescu are impresia că face un film experimental, de factură lynch-iană, dar rezultatul nu atestă decât o lipsă de regie. Actorii par incapabili să înțeleagă sau să urmărească indicații regizorale sau regizorul nu știe să le ofere. Există o discordanță totală între jocul actorilor, iar munca regizorului de imagine Marius Panduru pare la fel de haotică, închistând personajele în cadre și decoruri fără personalitate. Nu dau, însă, vina pe Panduru, care este un DOP talentat (vezi și „Periferic”, „Cea mai fericită fată din lume”, „A fost sau n-a fost?”, chiar și „Eu când vreau să fluier, fluier”), iar în unele momente acesta pare să aibă chiar inspirație (precum un lungplan secvență în care Depardieu și Beandt discută la patul bolnavului, cu o fereastră în spate, cei doi părând simple siluete).

Problemele filmului continuă. Scenariul este inept, bazat pe fantasmagorii științifice și medicale. Montajul pare să pună cap la cap toate scenele filmate, fără nicio noimă, iar cele 100 de minute al filmului trec foarte, foarte greu... Cât despre Depardieu, el pare mai degrabă o fantomă cașectică pierdută într-un film care încetează să mai fie despre personajul său după primul act. Jocul său nu este grozav, dar lungile sale absențe (neexplicate!) din narativ atrag atenția asupra haosului total care - bănuiesc - a fost post-producția „Copilăriei lui Icar”, pe fondul unei proaste concepții inițiale.

Film socialisme (Elveția/Franța, 2010)

Film socialisme

(Elveția/Franța, 2010)

Regia: Jean-Luc Godard

Rating: 3/5

„Film socialisme” este compus din trei părți. Prima (și cea mai amplă, aproape o jumătate din întreg) ne poartă într-o croazieră pe Mediterana, unde - în pur stil godard-ian - imaginile se înșiră după o logică a lor, diferite personaje intră și ies din focus (printre care și poeta/cântăreața Patti Smith), iar pe fundal se schițează o istorie despre aur spaniol furat, Rezistența din al doulea război mondial, naziști etc. A doua parte are ca decor un garaj din Franța, unde o echipă de jurnaliști TV vine să-i ia interviu unui candidat. Cei doi copii ai acestuia, însă, sabotează reportajul, provocându-și părinți la o dezbatere pe teme democratice. Iar a treia parte, cea mai scurtă (doar 15 minute) este o călătorie în stil documentar (cu imagini de arhivă, narațiune din off) în locurile pe care croaziera de la început le vizita: Alger, Barcelona, Palestina, Odessa, Grecia (antică).

Din multe puncte de vedere, filmele lui Godard mă depășesc. Pe de altă parte, câteodată mă și plictisesc și nu am timp pentru prostiile astea. Dar mai există și un alt aspect. După un generic tipic, „Film socialisme” începe cu imaginea unei ape învolburate, filmată într-un HD aproape perfect, într-un cadru plonjat vertical. O voce de bărbat spune „Banii sunt un bun public”, iar o voce feminină îi răspunde: „La fel ca apa, atunci.” Fie că ești de acord cu Godard sau nu, fie că îți pasă sau nu și indiferent câtă cultură (cinematografică sau generală) ai în tine, nu poți să nu fi fascinat de cum o secvență atât de simplă te atrage instantaneu și dă ritmul întregului film. Cadrul este static, dar marea se mișcă frenetic, valurile antrenează presentimentul că ceva nu e în regulă. Mai târziu, în timp ce unii pasageri se distrează ignorând că suntem într-o criză economică globală, alții deplâng, extrem de pesimiști, prezentul, trecutul și viitorul. Primele 40-50 de minute ale filmului sunt extraordinare.

Recunosc, mi s-a rupt firul în timpul celei de-a doua părți. Poate trebuie să revăd filmul ca să-i înțeleg rostul. Ultimul Godard pe care l-am văzut, „Eloge de l'amour”, era și el constituit din 2 părți, dar acolo se vedea întregul. Chiar și un film de sketch-uri poate fi coerent în întregul său. Dar „Film Socialisme” are această lungă secvență de vreo jumătate de oră, care nu reușește să fie nici satiră, nici discurs politic, nici - în ciuda unor cadre lungi, bine prinse - prea interesantă cinematografic. În plus, ceva nu este deloc în regulă cu imaginea unui băiat blond, de vreo 10 ani, care poartă un (cam larg) tricou roșu cu o seceră, un ciocan și înscrisul ”CCCP”. 

A treia parte este o revenire la stilul propus de prima bucată și sugerează o morală, doar că sunt folosite mai mult imagini de arhivă, iar inserturile din alte filme devin mult mai frecvente (dar și mai aleatorii: dacă secvența scărilor din „Crucișătorul Potemkin” apare justificat, o secundă cu Charlie Chaplin cântând la vioară, full make-up, în ”Limelight” te lasă să te întrebi dacă nu cumva Godard nu ne cam ia peste picior...)
 

Per ansamblu, „Film socialisme” mi s-a părut subțirel în raport cu grandoarea temelor abordate și refuz să accept că nu există anumite pretenții nejustificate în spatele șirului aproape interminabil de citate care constituie, practic, dialogurile filmului. Dar există lucruri de văzut (și de auzit) în film. Este unul dintre cele mai bune exemple de cinematography digitală pe care le-am văzut: de la imaginile superbe în HD, până la imagini low-definition și manipulări digitale ale cadrelor, de tip glitch art/datamoshing. La fel de fascinant este sunetul digital, Godard profitând de limitările unei prize directe în care vântul sau sunetele unei discoteci sună ca un zgomot neplăcut, jucându-se apoi cu sunetele care când sunt stereo, când nu sunt, când sunt numai într-o ureche, când sunt în ambele...

P.S.: Trailer-ul filmului este chiar filmul, accelerat de 100 de ori, astfel încât să dureze un singur minute. E drept că De Palma a făcut același lucru pentru ”Femme fatale” în urmă cu câțiva ani, dar pentru „Film Socialism”-ul lui Godard, care se afirmă ca reprezentant al erei digitale, ideea pare să fie alta.*wink*

Yol (Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Yol

(Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Regia: Serif Gören, Yilmaz Güney

Cu: Tarik Akan, Serif Sezer, Halil Ergün, Meral Orhonsay

Rating: 4/5

Nu pot să spun că sunt expert în filmul turc, dar am văzut mai multe filme, din diferite perioade ale istoriei lor și ceva coproducții, nu atât cât să dau verdicte, dar cât să-mi fac un fel de imagine de ansamblu. Dintre toate, cel mai important film este acest ”Yol” („Drumul”), câștigător al Palme d'Or-ului în 1982, venit ca o încununare a cinematografiei turcești din ultimii ani și o recunoaștere a regizorului (inițial actor) Yilmaz Güney, care a „regizat” acest film (la fel ca și altele înainte lui) din închisoare (totuși, a supervizat personal montajul, după ce a fost eliberat).

Oarecum potrivit, filmul începe într-un penitenciar, unde deținuții își așteaptă permisiile reținute de regimul militar care a instituit legea marțială. Când acestea vin, într-un final, urmărim poveștile a mai mulți deținuți, care fiecare se duce înapoi la familie sau prieteni și încearcă să își pună viața în ordine în cele câteva zile de răgaz. Unii locuiesc la o zi de mers cu trenul, alții în celălalt capăt al țării, cum este cazul unui kurd care merge până la granița cu Syria. Fiecare dintre ei are probleme cu soția... Unul trebuie să o recucerească după ce familia ei îl acuză de moartea cumnatului său, altul trebuie să-și pedepsească soția, care a călcat în păcat la scurt timp după ce acesta a mers la pușcărie. Altul trebuie să se însoare cu femeia unui prieten de-al său care a murit (căci așa este tradiția/legea)...

Din start, filmul aruncă o privire asupra inegalităților sociale și statutului femeii într-un stat musulman care se vrea laic, dar este menținut așa doar printr-o dictatură militară. Filmul nu are un ton care condamnă neapărat, dar se vede frustrarea realizatorilor cu încălcarea libertăților civile și fanatismul religios.

Ceea ce îl face durabil, dincolo de dimensiunea politică, este sinceritatea cu care sunt surprinși oameni obișnuți și încercările prin care trec aceștia. Cred că această latura umanistă, plus o tehnică cinematografică foarte rafinată, imaginile neintrând în calea poveștilor (deși câteva peisaje îți taie răsuflarea), combinată cu o adevărată artă a protretului cinematografic.

La lune avec les dents (Elveția, 1967)

La lune avec les dents

(Elveția, 1967)

Regia: Michel Soutter

Cu: William Wissmer, Noëlle Frémont, Michel Fidanza

Rating: 3/5

Prim opus al „noului val elvețian”, Luna cu dinți de Michel Soutter este un film dezordonat, care atestă influența Noului Val Francez. Urmărind vag un fir narativ (rebelul fără cauză William întâlnește o fată etc.), filmul este lăsat absolut liber în cea mai mare parte a timpului, astfel încât scenele se înlănțuie parcă după starea de spirit a protagonistului, personaje apar, dispar și/sau reapar în momente întâmplătoare, zoom-urile și mișcările rapide de aparat abundă, iar oamenii vorbesc în citate.

Nu că nu ar fi lucruri de văzut în la „Lune avec les dents”. Din contră, alb-negrul elegant dă naștere unor imagini aproape feerice, precum plutirea fulgilor de zăpadă deasupra capetelor unor muncitori care își pasează aproape elegant niște lăzi. Alteori, imaginile sunt dure, murdare, precum interioarele mizere sau balta de noroi din fața casei lui William prin care Noëlle este obligată să plece la sfârșitul filmului. Unele cadre statice au încărcătura unor instantanee fotografice (omul care îi urează ”Good Luck!” lui William, acesta din urmă citind singur în pat).

Iar cel mai frumos moment al filmului este cu adevărat abstract. Noëlle dansează în fața picturi, în care o femeie este văzută pe jumătate ca exterior și pe jumătate ca interior, pictură pe care cei doi o vor purta după ei pe stradă, capetele lor ieșind pe deasupra unei imagini care ne arată în același timp fațada și interiorul ființei umane, în cel mai pămîntesc sens al acestora.