Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

Real Steel (USA/India, 2011)

Real Steel

(USA/India, 2011)

Regia: Shawn Levy

Cu: Hugh Jackman, Dakoto Goyo, Evangeline Lilly

Rating: 2/5

In a future where robots fight for our entertainment... Hugh Jackman is...

Așa ar putea începe trailerul pentru ”Real Steel”, un film care se petrece în anul 2020, când boxul cu roboți a înlocuit boxul uman. Hugh Jackman este un boxer ratat, un manipulator de robot ratat și un tată ratat, care acum are o ultimă șansă de a arăta că poate să facă ceva cu viața sa. Așa că, alături de fiul său pe care l-a neglijat timp de 11 ani, va conduce un robot de doi bani (dar care s-ar putea să aibă o latură mai umană decât pare...) înspre o luptă pentru titlu.

Mai degrabă decât cu ”Rocky”, ”Real Steel” se aseamănă cu ”Over the Top”, un film din anii '80 în care Stallone joacă un șofer de tir, „luptător” de arm-wrestling, care - surpriză! - își cară după el progenitura neglijată. De fapt, este cam același film, dar cu o latură SF (care iese destul de bine) și un protagonist mai carismatic (care arată cât talent poate un om să irosească). Pentru un film despre roboți care se luptă unul cu celălalt, lui ”Real Steel” îi lipsește kinetismul necesar. Regizat de netalentatul Shawn Levy (”Night at the Museum”, ”Date Night”), filmul se pierde în povești secundare și digresiuni, cea mai flagrantă fiind întârzierea cu aproape o jumătate de oră a finalului pentru ca Jackman să-și rezolve superficial problemele cu fiul, într-o serie de scene care strică toată gradarea de până atunci. Singurul lucru inteligent este modul în care cei doi protagoniști se văd pe ei înșiși în robotul lor, dotat cu un soft care îi permite să le imite mișcările, dar până și scenele bune obținute cu acest device par un simplu accident. Și, deși primește un punct în plus pentru efecte speciale foarte reușite (o combinație de CGI și animatronics) ”Real Steel” e un produs de serie, amorf, cu tot product placement-ul de rigoare și o continuare planificată pentru 2014.