Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Frances Ha (SUA, 2012)

Frances Ha

(SUA, 2013)

Regia: Noah Baumbach

Cu: Greta Gerwig, Mickey Sumner, Adam Driver

Rating: 4/5

Frances (Gerwig) are 27 de ani. Este dansatoare (sau ar vrea să fie) și locuiește în New York într-un apartament pe care îl împarte cu prietena ei, Sophie. Dar aceasta se mută cu o altă colegă (într-un cartier mai convenabil), iar Frances, care nu câștigă prea mulți bani, trebuie să-și găsească o altă casă. Urmează o serie de coabitări, cu diferiți prieteni sau cunoștințe, dar și o umilitoare întoarcere la colegiul pe care l-a absolvit acum deja prea mulți ani. Încet-încet, Frances își dă seamă că trebuie să-și pună viața în ordine. Însă norocul nu pare să fie de partea ei.

”Frances Ha” este probabil cel mai puțin personal film regizat de Noah Baumbach (The Squid and the Whale, Greenberg), care a co-scris scenariul alături de Greta Gerwig. Filmul își găsește tonul tocmai din îmbinarea caracterelor celor doi (sau, mai degrabă, a modului în care sunt percepuți) - Baumbach, ușor cinic și pesimist, dar gata oricând să scape o trimitere cinematografică care pare obscură pentru publicul american și Gerwig, amuzantă, happy-go-lucky, cu simțul improvizației. Eroina noastră este, pe de o parte, perfect conștientă de gravitatea situației în care se găsește, dar alege să meargă mai departe cu optimism, cu zâmbetul pe față, întotdeauna cât de poate de politicoasă cu ceilalți și nu ezită să ia decizii prostești, pripite (precum excursia de două zile la Paris, ratată de vreme, jet-lag și ratarea întâlnirii care ar fi fost scopul întregii afaceri). Între timp, evenimentele nefericite se succed în cascadă, pe modelul ”A Serious Man”, iar numai miracolul scenaristic salvează, în final, personajul. Totuși, în această privință, trebuie să remarcăm că nu apare un Făt-Frumos care să salveze ziua și să-i ofere lui Frances stabilitatea financiară și sentimentală. Mai mult, la sfârșit ea nu este într-o situație deloc apropiată de idealul amoros pe care îl mărturisește, pe jumătate turmentată, într-una dintre scenele cele mai percutante ale filmului.

Baumbach filmează în alb-negru, ceea ce ne duce imediat cu gândul la Noul Val Francez, la ”Manhattan”-ul lui Woody Allen sau la ”Stranger than Fiction” al lui Jarmusch, dar și la o întreagă panoplie de filme independente new-yorkeze făcute în ultimii 30 de ani care încearcă să capteze, în grain-ul imaginii, un sentiment instant de nostalgie. Dacă ar fi să judecăm doar după cum arată, ”Frances Ha” riscă să intre în acea categorie de „filme cu și despre hipsteri”. Însă, chiar dacă sunt ceva hipsterisme în filmul ăsta, Frances însăși este o ființă autentică, tridimensională, ale cărei trăiri sunt aproape palpabile. Ea ne poate face să râdem, să o încurajăm în momentele mai dificile, să o criticăm atunci când face tâmpenii sau să ne dorim să fugim dansând alături de ea pe stradă. M-am bucurat că, în interiorul unui film care arată destul de sobru și al cărui regizor își impune uneori o distanțare față de spectator, am regăsit un personaj care emană atâta energie încât cuprinde tot ce este în jurul său, indiferent câte de mărunte îi sunt destinul și semnificația pentru cei din jur. În plus, ”Frances Ha” are umor, poate mai mult decât am lăsat să se înțeleagă în rândurile de mai sus. Vă recomand să îl căutați pe unde aveți ocazia, pentru că s-ar putea să dureze până să îl aducă cineva într-o sală din România. 

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Io e te (Italia, 2012)

Io e te

(Italia, 2012)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Jacopo Olmo Antinori, Tea Falco, Sonia Bergamasco

Rating: 3.5/5

Au trecut 10 ani de când Bertolucci a rupt gura arthouse-ului internațional cu ”The Dreamers”, film de referință pentru o întreagă generație de descoperitori ai cinematografiei europene și din care încă sunt distribuite, cu regularitate, citate pe Facebook. Dacă fanii acestui film au consumat mai departe restul filmografiei realizatorului italian, nu pot să vă spun. Cum nu știu nici cât de anticipat a fost acest nou film al său, pentru care eventualii entuziaști au trebuit să aștepte un deceniu. Din punctul meu de vedere, așteptările au fost destul de mici. După poster, trailer și scurtul sinopsis pe care l-am citit, părea să fie cam în aceeași linie cu ”The Dreamers” și acest lucru ar fi însemnat lungi dialoguri încărcate de platitudini, autosuficiență și exces de nostalgie pentru idealuri de mult apuse. 

”Io e te” este, însă, cel mai cuminte film pe care Bertolucci l-a făcut în întreaga carieră. Ceea ce, pe de o parte, este dezamăgitor - lipsesc declarațiile politice înflăcărate, lipsesc relațiile sexuale „neconvenționale”, auto- și hetero-distructive, lipsesc starurile internaționale din distribuție și Vittorio Storaro în spatele camerei de filmat. Pe de altă parte, este interesant să vedem unde reușește ”Io e te”, privindu-l ca un film minor în filmografia lui Bertolucci, cu mize și ambiții mai mici, dar nu complet lipsit de valoare. Personajul principal, Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori), este un adolescent de 14 ani, antisocial (și ușor OCD), care profită de faptul că părinții îl cred plecat într-o excursie la schi pentru a se stabili în pivnița blocului pentru o săptămână, unde își dorește să trăiască complet retras de restul universului. Liniștea lui este însă rapid tulburată de apariția surprinzătoare a sorei sale vitrege mai în vârstă, Olivia, care are nevoie de un loc ferit unde să stea pe perioada sevrajului de la heroină.

Și cam asta se întâmplă tot filmul. Cei doi stau în pivniță, se mai ceartă, ajung să se cunoască mai bine, mai au câte o incursiune clandestină în lumea de afară pentru a face rost de mâncare sau somnifere și cam atât. Bertolucci evită tot ce ar fi putut fi controversabil. Deși relația care se construiește între cele două personaje sugerează incestul, nu merge mai departe decât un dans lent pe un cover în italiană după o melodie a lui David Bowie. Focus-ul este îndreptat asupra lui Lorenzo, iar ”Io e te” este cronica trezirii acestuia din apatia pre-adolescentină (și, apropo, Jacopo Olmo Antinori seamănă atât de mult cu Malcolm McDowell în tinerețe încât aproape mă așteptam ca în ultimul act să se suie pe acoperișul școlii și să înceapă să-și împuște colegii). Este un film mult mai optimist decât tot ce a făcut Bertolucci până acum. Și mult mai intim. Reluând ideea de spațiu închis ermetic din ”The Dreamers”, alături de același operator, Fabio Cianchetti, Bertolucci pune în valoare posibilitățile nelimitate ale unei singure încăperi, însă una cu numeroase recesuri, care corespund trăirilor cele mai ascunse și mai întunecate ale personajelor principale (mizantropia lui Lorenzo, adicția Gloriei). ”Io e te” s-ar putea să nu fie pentru toată lumea și este un film mult prea potolit pentru admiratorii lui Bertolucci. Dar s-ar putea să vă surprindă plăcut, dacă reușiți să îi intrați în ritm și în poveste.

You might also like (de pe vremea când aveam timp să scriu despre filme vechi) - primele două filme ale lui Bertolucci:

La commare secca (1962)

Prima della revoluzione (1964)

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed

(SUA, 2012)

Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.

Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.

”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

The We and the I (SUA/UK/Franța, 2012)

The We and the I

(SUA/UK/Franța, 2012)

Regia: Michel Gondry

Cu: Michael Brodie, Teresa Lynn, Raymond Delgado

Rating: 3.5/5

Îmi place Michel Gondry foarte mult. Dintre regizorii actuali, cred că este cel mai plin de imaginație (la concurență cu Terry Gilliam, probabil), iar filmele sale îmi par cu adevărat universale. Ultimul său lungmetraj este mai aproape de experimentul low-budget ”Be Kind Rewind” decât de filmele sale mai complicate (și oarecum mai apreciate, chiar dacă nu neapărat mult mai bune) ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind” și ”La science des reves” și la distanță considerabilă de efortul său mainstream - ”The Green Hornet”. Premisa  din ”The We and the I” este foarte simplă: surprinderea, în timp real, a drumului spre casă cu autobuzul al unei cete de liceeni din Bronx (majoritatea afro-americani), în ultima zi de școală înainte de vacanța de vară.

Odată ce camera lui Gondry intră în autobuz, iar tinerii actori amatori își ocupă locurile și intră în pielea personajelor, nu vom mai părăsi acest spațiu decât pentru scurte perioade de timp (cel mai notabil - cumpărarea unei pizza până când strada blocată de un accident este degajată). Chiar și atunci, cele mai multe imagini pe care le avem sunt filmate din interiorul autobuzului. Există o demarcare netă între Exterior (unde elevii ajung, unul după celălalt, de obicei pe singuri sau în grupuri mici, în funcție de cât de aproape de liceu este stația la care trebuie să coboare) și Interior, unde domnește haosul (care este de altfel și titlul celei de-a doua părți a filmului, cea mai consistentă). Acesta se manifestă printr-o agitație continuă, un joc de du-te-vino între locurile din față și cele din spate, lipsa totală de respect față de pasagerii care nu sunt de vârsta lor și față regulile circulației pe mijloacele de transport în comun.

Approach-ul lui Michel Gondry este unul lipsit de greutatea unui mesaj sau de dorința de a moraliza. Mi-a amintit într-o oarecare măsură de un film franțuzesc pe care l-am văzut la TIFF anul trecut și care a trecut aproape neobservat - ”Donoma”. Reușita lui ”The We and the I” este lejeritatea, naturalețea cu care vorbește despre viața acestor tineri, capturând doar câteva imagini dintr-un moment al zilei care pare absolut banal - atât pentru ei cât și pentru noi. Cred că, ocazional, Gondry reușește să atingă și ceva cu adevărat profund, dar farmecul filmului stă în zecile de momente fugitive ale sale (blink and you might miss them), precum portretul profului de pictură sau secvența ultra-scurtă în care Niomi o zbughește afară din autobuz și se combină aproape instantaneu cu unul dintre chitariști. Regizorul apelează relativ frecvent la secvențe low-fi, care simulează filmările de pe youtube și care vin să ilustreze amintirile sau visele personajelor. Repetarea în special a unuia dintre acestea - pe măsură ce este transmis de la un elev la altul pe mail - devine un adevărat running-gag (slipping-gag, de fapt), dar este doar una dintre multele repetiții vizuale ale filmului. ”The We and the I” nu este un film perfect, dar este un mini-deliciu oferit de unul dintre cei mai talentați regizori ai momentului. Așteptăm cu mare interes următorul său film, mult mai ambițios - o ecranizare după romanul - „piatră de hotar” Spuma zilelor, de Borin Vian. Între timp, ”The We and the I” poate fi văzut pe Cinemax. 

Mud (SUA, 2012)

Mud

(SUA, 2012)

Regia: Jeff Nichols

Cu: Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lofland, Reese Witherspoon, Sam Shepard, Sarah Paulson, Michael Shannon

Rating: 3.5/5

Matthew McConaughey continuă să ne impresioneze de vreo doi ani încoace, alegând să joace personaje din ce în ce mai complexe și mai întunecate. Bine, a cam început să epuizeze tipologiile sudiste, motiv pentru care va pleca pe Wall Street în următorul film al lui Martin Scorsese. În ”Mud”, însă, este un nelegiuit care se ascunde de lege pe o insuliță pustie din delta Mississippi-ului. Acolo este găsit de doi băieți de 14 ani, Ellis (Tye Sheridan) și Neckbone (Jacob Lofland). Aceștia sunt de acord să îi aducă de mâncare, să îl ajute să recondiționeze o barcă eșuată într-un copac cu ocazia ultimei inundații și chiar să devină intermediari între Mud (căci aceasta este porecla sa și singurul apelativ care ne este furnizat) și iubita sa, Juniper (Reese Witherspoon), care se ascunde într-un motel din apropiere. Problema este că Ellis (adevăratul personaj principal al acestei povești) se află la o vârstă fragilă și - mai mult de atât - se confruntă cu o serie de probleme apăsătoare: posibilul divorț al părinților săi, care ar fi urmat de inevitabila mutare de pe casa plutitoare în care locuiesc acum, dar și prima dragoste, pentru o fată mai în vârstă decât el.

”Mud” nu este la fel de bun ca filmul precedent al lui Jeff Nichols, ”Take Shelter”, în care psihicul afectat al personajului principal (interpretat de genialul Michael Shannon, pe care îl regăsim aici într-un rol episodic) dădea naștere unei adevărate apocalipse. ”Mud” se petrece în lumea lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn și este o felie de Americana ca la carte, cu foarte puține update-uri contemporane. Acțiunea ar fi putut fi la fel de bine plasată în urmă cu un secol și jumătate. Este inevitabilă comparația cu ”Beasts of the Southern Wild”, cel mai recent film de succes care este plasat în aceeași lume. Dacă filmul lui Benh Zeitlin alegea realismul magic și parabola socio-politică (cu un pic de SF implicit pe post de condiment), Jeff Nichols se mulțumește cu simpla evocare, în culori idilice, a unui colț al Americii care pare, în același timp, să nu se schimbe niciodată, să fie amenințat continuu de schimbare și să nu fi existat cu adevărat niciodată, decât în imaginația poeților și cineaștilor.

Filmul este și un coming-of-age-story, o poveste inițiatică în care tânărul Ellis - care poate nu este la fel de neștiutor pe cât pare - primește câteva lecții rapide despre ce înseamnă să fii bărbat. El este introdus într-o lume a solidarității masculine, în care femeile nu sunt de încredere. Poate acesta este aspectul cel mai regretabil al filmului. Mizând pe o perspectivă „băiețească”, Jeff Nichols nu le dă aproape nimic de făcut unor actrițe foarte talentate precum Reese Witherspoon și Sarah Paulson. Iar săraca Bonnie Sturdivant (debutantă, în rolul febleței lui Ellis) este tratată de-a dreptul misogin. Aceste lipsuri și o oarecare rigiditate sau previzibilitate cu care decurge acțiunea sunt în bună parte compensate de jocul lui McConaughey - personajul pe care îl construiește este undeva între idealul romantic al genului reprezentat de Clyde Barrow și străinul perturbator din ”Teorema” lui Pasolini. Dimensiunea sa hors-la-loi este completată de o mitologie proprie și personală, compusă din numeroase talismane, tatuaje și ritualuri.

P.S.: La peste un an de la premiera sa de la Cannes, ”Mud” nu are o dată de premieră în cinematografele din România. De fapt, din ultimele șase filme ale lui McConaughey - cele care i-au adus (re)aprecierile criticilor de pretutindeni - doar jumătate au ajuns pe la noi. Pentru că de ce să arătăm aceste filme și altora decât cinefililor avizați care pornesc în căutarea lor pe internet?

Lore (Germania/Australia/UK, 2012)

Lore

(Germania/Australia/UK, 2012)

Regia: Cate Shortland

Cu: Saskia Rosendahl, Nele Trebs, Ursina Lardi

Rating: 3/5

Săptămâna trecută scriam despre ”Byzantium”, cel mai recent film al lui Neil Jordan, și menționam în trecere cel mai reușit film al său (după părerea mea), ”The Company of Wolves”, o reimaginare a poveștii Scufiței Roșii. Ei bine, nu a trecut prea multă vreme până când să apară un alt film care să mă facă să mă gândesc la povestea fraților Grimm, unul care de data aceasta debutează chiar în tărâmul care a dat naștere folclorului și imaginarului popularizat de aceștia - Munții Pădurea Neagră. Încă din titlu suntem invitați la o interpretare mitică a poveștii pe care urmează să o urmărim (Lore - numele personajului principal, dar și, în engleză, folclor, înțelepciune tradițională). Lore este un altfel de Scufița Roșie. Noi o cunoaște ca adolescentă naivă, în 1945. Părinții ei naziști sunt arestați, iar ea trebuie să își conducă cei patru frați și surori mai mici până la casa bunicii, care locuiește undeva departe, în Nord. Pe drum apare și „lupul”, în haine de oaie, evident.

Interesant cum o regizoare australiană s-a „rătăcit” tocmai într-o astfel de lume. M-a dus cu gândul la ”Katalin Varga”, filmul făcut de Peter Strickland în Transilvania, la fel de atmosferic, la fel de fascinat de un spațiu sălbatic, propice poveștilor. În cazul lui Shortland, trebuie să recunosc că nu sunt sigur ce a vrut să facă din acest film. Pe de o parte, se încearcă o radiografie a poporului german imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, încă fascinați de fantasma Fuhrer-ului, convinsă că „victoria finală” este aproape și că istoria îi va îndreptăți. Dar nu e nimic mai profund de atât și cu siguranță scenariul se rezumă la observații - nu dezvoltă personaje interesante precum bătrâna dementă al cărei soț s-a sinucis sau tânărul care umblă cu actele unui evreu mort. Pe de altă parte, avem - așa cum se obișnuiește - trezirea sexuală a fetei. Iar în acest din urmă caz, încercările lui Shortland cam eșuează, de ca și cum nu ar ști să pună așa ceva pe ecran. Să reținem, totuși, ultimele două scene ale filmului, prima în care Lore se răzvrătește împotriva rigidității generației anterioare și a doua în care își distruge figurinele de porțelan, semnalând sfârșitul inocenței.

Abundă, pe parcursul celor 110 minute ale filmului, imagini cu peisaje, vegetație unduindu-se în vânt, melci târându-se prin iarbă și alte viețuitoare minuscule. Alături de coloana sonoră bogată, dar lirică, aceste imagini construiesc atmosfera unică a filmului, dar îl și împovărează și, în mod straniu, împiedică dezvoltarea unor scene care ar fi putut avea mai mult impact. La cum ne este prezentat filmul, se puteau tăia lejer 30 de minute din el și să nu se piardă nimic din scenariu. Acesta nu este neapărat un lucru rău, dar în cazul lui ”Lore” am simțit că lipsește ceva. Poate un personaj mai bine conturat, poate o perspectivă mai clară din partea regizoarei. Trebuie menționat că filmul este o ecranizare și că cel puțin mie (care nu am citit cartea) mi s-a părut că ceva s-a pierdut în momentul adaptării.

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil.