L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

R100 (Japonia, 2013)

R100

(Japonia, 2013)

Regia: Hitoshi Matsumoto

Cu: Mao Daichi, Lindsay Kay Hayward

Rating: 3.5/5

Legendă vie a umorului japonez, în special cel televizat, Hitoshi Matsumoto este mai cunoscut publicului internațional pentru comediile sale absurde, precum Big Man Japan sau Shinboru. A revenit pe ecrane cu acest ”R100” și nu s-a dezmințit. Cred că nu mă hazardez când spun să este cel mai weird film pe care l-am văzut în ultima vreme (și, sincer, am avut parte de o grămadă de filme WTF în ultimul an, de la ”Spring Breakers” la ”La fille du 14 juillet”, trecât prin ”Keyhole”-ul lui Guy Maddin). Nu că povestea ar fi ieșită din comun - un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție este în spital în stare vegetativă, devine membru al unui club S&M, care aranjează întâlniri (de obicei surpriză) cu diferite dominatrix, toate făcându-i viața unui iad eroului nostru, chestie care îi place, chiar și atunci când îi amenință viața. Însă realizarea este complet nebună, de la straniul efect care apare de fiecare dată când personajul principal intră în starea de euforie de după abuz până la aparițiile ocazionale ale așa-zișilor producători ai filmului, care comentează pe baza a tocmai de s-a întâmplat, neînțelegând o iotă. „Reginele” dominatrix sunt doar ele un spectacol în sine, de la Regina Vocilor, capabilă să imite glasul oricui până la Regina Înghițirilor, care își devorează „prada” Anaconda-style.

Titlul face referire la sistemul de clasificare al filmelor în Japonia (de exemplu, R15 înseamnă interzis minorilor sub 15 ani), ceea ce îmi amintește de o glumă din Futurama (în care un Prof. Farnswoth întinerit  sub 100 de ani se plânge că va trebui să-și facă rost de un fake ID pentru a închiria ultra-porn). Însă filmul nu este chiar o orgie de excese și diferite activități sexuale deviante. Cel puțin, nu comparat cu ”The Wolf of Wall Street”, de exemplu. Și, de fapt, explicația care este dată de Matsumoto este că trebuie să ai 100 de ani ca să înțelegi acest film. Aceasta este vârsta celui care este prezentat ca fiind regizorul filmului și care apare doar în două-trei cadre, privindu-și propriul film într-o sală de cinema și atingând, la final, starea de euforie pe care personajul său o tot caută. Sincer, părerea mea este că ”R100” nu are prea multe să ne spună, dincolo de câteva observații destul de bășcălioase referitoare la industria filmului și modul în care sexualitatea este percepută și acceptată. Ceea ce este însă cu adevărat de remarcat la acest film este modul în care narațiunea este subminată de intruziunea absurdului, de asocierile libere ale montajului și de stilul liber al lui Matsumoto, care ne propune, până la urmă, o excitantă deconstrucție a două dintre genurile cele mai „insalubre” ale cinematografiei nipone: thriller-ul de acțiune și comedia erotică S&M. Iar confruntarea finală este, probabil, cea mai reușită utilizare cinematografică a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, după ”A Clockwork Orange”, of course.

TIFF 2013 (2) - Patru filme din competiție

Voi vedea două dintre filmele care sunt în concurs (mult-lăudatul „Corabia lui Tezeu” și mai puțin lăudatul „Dama de companie”) de-abia în ultima zi a festivalului, după ce au câștigat sau nu ceva premii. Despre restul am să vorbesc în două tranșe. Nu am știu cum să mă apuc de ele, așa că am decis să le iau în ordinea în care le-am văzut. 

Tanta agua (r. Ana Guevara, Letitia Jorje) arată ca o continuare a lui „De jueves a domingo”, câștigător al premiului pentru imagine de anul trecut. Dacă acolo era vorba despre o familie pe cale să se destrame, situație privită prin ochii copiilor, aici familia e destrămată de tot, iar copii (tot o fată și un băiat) sunt forțați să meargă într-o vacanță doar cu tatăl lor grăsuț și bărbos într-o stațiune balneară. Dacă inițial tatăl pare a fi personajul principal, pe parcurs focusul se mută asupra fetei (Malú Chouza) și a micilor ei necazuri (pre-?)adolescentine. Foarte frumos filmat, cu destul de mult umor, personaje simpatice care nu sunt scutite de un pic de ironie din partea regizoarelor-scenariste. Între atâta filme „serioase” din competiția TIFF, aveam nevoie de un film la care să mă destind un pic, iar ”Tanta agua” a fost cel potrivit pentru acest lucru.

Premii pe care le-ar putea câștiga: filmele din America Latină au succes la TIFF (5 Trofee Transilvania în 11 ediții, plus numeroase alte premii), așa că mai mult ca sigur că se va regăsi în palmares. Scenariu sau imagine, aș zice eu. Asta dacă nu ia tatăl premiu de interpretare.

I Catch a Terrible Cat (r. Rikiya Imaizumi) - preferatul meu de până acum. Un film lung, care începe încet și la care durează vreo 20 de minute până să te prinzi care este „personajul principal”. Multe cupluri în acest film, dar niciunul dintre personaje nu pare să fie alături de persoana cu care ar trebui sau cu care ar vrea să fie. Totul răbufnește în scena confruntării finale, deși impresia pe care o avem este că nimeni nu își va schimba modul în care privește viața și dragostea. Rikiya Imaizumi își construiește filmul din cadre lungi, mai degrabă statice, dar nu îi este frică de artificii (slow-motion, supratitrări etc.) sau de intervenții directe în mijlocul poveștii (la un moment dat vocea unui narator începe să vorbească prin unul dintre personajele secundare, anunțându-ne ce urmează să se întâmple și invitându-ne să urmărim soarte personajului principal). Umorul se construiește încet (dar sigur!), iar actorii merită felicitați pentru prestațiile lor.
Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, scenariu sau chiar Trofeul Transilvania. 

A Hijacking / Kapringen (r. Tobias Lindholm) recreează evenimentele din jurul unei luări de ostatici, în care o navă comercială daneză este asaltată de pirați somalezi, criza ulterioară prelungindu-se pe aproape cinci luni. Povestit foarte eliptic, filmul creează tensiune adevărată în unele momente, precum negocierile aprinse cu un traducător sau secvența în care ostaticii pescuiesc cot la cot cu pirații, dar între acestea există multe perioade inerte. A, da, și vreo două-trei scene inutile și stupide, precum cea în care CEO-ul negociator își expediază nevasta din birou. Filmul rulează deja în unelă țări vestice și urmează să apară și pe ecranele noastre la sfârșitul lunii.

Premii pe care le-ar putea câștiga: regie, poate. Merită amintit că Lindholm a co-regizat alături de Michael Noer (vezi și „Nordvest”) drama ”R”, pe care eu nu am vazut-o, dar a câștigat premiul de imagine la TIFF 2010.

Am Himmel der Tag / Orizonturi frânte (r. Pola Schirin Beck) - un film ciudat, care mi-a plăcut oarecum până la final, dar trebuie să recunosc că m-a cucerit destul de greu. Nu am să repovestesc ce se întâmplă, dar există un „derapaj” în ultima jumătate de oră care transformă acest film despre prietenia dificilă între două tinere femei de 25 de ani care promitea să devină un studiu asupra maturității aproape într-un thriller psihologic. Mie mi-a plăcut unde s-a ajuns în acele momente, chiar dacă finalul ne întoarce la morala prefigurată, protagonista noastră părând să fie mai înțeleaptă după evenimentele prin care a trecut. Și încă o mențiune - Tómas Lemarquis, cunoscut de TIFFari ca Noi, albinosul are un mic rol secundar și fură toate cele aproximativ cinci scene în care apare. 

Premii pe care le-ar putea câștiga: șanse mici pentru un premiu de interpretare; nu cred să îi fie destinat și altceva.

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Yukinojô henge (Japonia, 1963)

Yukinojô henge

(Japonia, 1963)

Regia: Kon Ichikawa

Cu: Kazuo Hasegawa (x2), Fujiko Yamamoto, Ayako Wakao

Rating: 5/5

Cei care mai citesc pe aici știu, probabil, că nu dau „nota maximă”, „cinci din cinci”, decât foarte rar și că 4.5/5 este, în teorie, cel mai înalt calificativ pe care îl dau. ”Răzbunarea unui actor” este una dintre foarte puținele excepții, un film care nu poate fi încadrat în vreun gen, o operă transcende subiectul pe care îl prezintă, perioada în care a fost făcut și, sincer, chiar formatul cinematografic. În același timp, este un film  care abordează teme profunde, iar scheletul dramei este foarte shakespearian, dar nu este deloc greu de urmărit sau foarte serios, ci, din contră, entertaining, vioi, cu explozii de culoare și un pacing aproape perfect. 

Mai multe lucruri se întâmplă în „Răzbunarea unul actor”. Povestea interpretului de roluri feminine care vrea sa se răzbune pe oamenii de afaceri care i-au ruinat părinții alternează și se intercalează cu povestea unui hoț care fură de la săraci și dă la bogați. Ambele personaje sunt jucate de același actor, Kazuo Hasegawa, și sunt roluri cât se poate de diferite. Primul este foarte teatral, se bazează foarte multe pe machiaj și pe vocea subțire, în timp ce al doilea este mult mai modern, mult mai cinematic. Pentru fiecare rol, Hasegawa dezvoltă și un limbaj corporal aparte. Yukinojo, actorul, pare greoi și pe scenă se exprimă prin mișcările caracteristice pentru kabuki (sau cum se numește), dar este un adevărat „atlet”, precum o dovedește în scenele de luptă. Yamitaro, hoțul, are o postură mai impozantă, dar se mișcă mult mai natural. 

Mai multe alte subplot-uri sunt schițate, dar ceea ce le unifică pe toate sunt temele principale ale filmului: corupție, trădare, răzbunare, foame de avere, cu un pic de comentariu social pe alocuri etc. Însă, luat în ansamblu, „Răzbunarea unul actor” este un film despre film, teatru, actorie, arta povestirii și punctele în care acestea se întâlnesc. Stilul în care filmul este făcut (tăieturi de montaj rapide, culori vii, contrastante, unghiuri de filmare și încadraturi inedite, suprapuneri de imagini, decoruri simple care câteodată dispar, fiind înlocuite de un fundal negru sau monocrom) ne face să reevaluăm posibilitățile cinematografiei ca artă vizuală și ca mediu narativ.

Nu am mai văzut decât un singur film de Kon Ichikawa, ”Tokyo Olympiad”, senzaționalul său documentar din 1965, montat ca un thriller de proporții. „Răzbunarea unul actor” este mai greu de catalogat.. este în același timp reprezentație teatrală, montaj experimental, un clasic „thriller” despre răzbunare, horror/thriller psihologic, artă poetică, film cu samurai, poveste de dragoste tragică și câte și mai câte...

Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.

House AKA Hausu - English Language Review

House AKA Hausu

(Japan, 1977)

Directed by: Nobuhiko Ôbayashi

Starring: Kimiko Ikegami, Miki Jinbo and Kumiko Ôba

Rating: 3/5

"House" is clearly one of the craziest movies I've ever seen. The plot involves a group of seven teenage girls  (each of them having a humorous nickname) vacationing at one of their aunt's house in the country. Naturally, the house is haunted, there's an evil white cat, the aunt is not who she claims to be (well, not anymore) and the girls will fall prey to the evil spirits one by one.

The visuals in "House" are amazing. Inspired by visions of nightmares, Ôbayashi creates a unique style. He uses a wide array of special effects and editing techniques (including slow-motion, freeze-frame, split-screens etc.) to create a world of raw, unrealistic visual "happenings" (calling them simply visual effects would be an understatement). The result is creepy, sometimes scary, often very funny and each scene has a different set-up and different effects. The highlights include one of the girls being attacked by a group of mattresses (yes, mattresses!), another one having her fingers chopped off by the piano lid, a third one's body disappearing while immersed in a pool of blood and probably the best known scene in the movie, which involves a talking head being pulled out of a well.

"House" is all shock-value. Beyond that, there is not much else to look at. The plot is very thin (even though it recalls the horrors of war), there are many digressions and a lot of pop songs on the soundtrack and the acting is not very good either. The final product of Ôbayashi wild imagination is a kitsch, but one that is entertaining and inspiring as far as the visuals go and, as a pure, cinematic experience, it is unique.

PHOTO GALLERY

(Enjoy some more of the craziness)

Unknown (UK/Germania/Franța/Canada/Japonia/SUA, 2011)

Unknown

(UK/Germania/Franța/Canada/Japonia/SUA, 2011)

Regia: Jaume Collet-Serra

Cu: Liam Neeson, Diane Kruger, January Jones, Bruno Ganz, Frank Langella

Rating: 3/5

Aflat la Berlin pentru o conferință, cercetătorul Martin Harris (Neeson) are un accident de mașină. Se trezește la spital fără să își amintească în totalitate ce s-a întâmplat, iar când se întoarce la hotel este șocat să descopere că soția sa (Jones) nu îl recunoaște, există un alt bărbat care pretinde că este adevăratul Martin Harris, iar nu după vreme apar și oamenii care vor să îl ucidă. Alături de taximetrista care conducea mașina în care a avut accidentul (Kruger) și cu ajutorul unui (foarte puțin credibil) fost ofițer Stasi (Ganz), Martin încearcă să reconstruiască puzzle-ul vieții sale.

Avem în descrierea de mai sus toate ingredientele unui thriller hitchcock-ian în plină epocă post-Bourne. Direcția în care realizatorii au mers este ușor diferită. Decât să urmeze tiparul hitchcock-ian clasic instaurat de ”The 39 Steps” și dus la apogeu odată cu ”North by Northwest” în care un bărbat obișnuit este acuzat de una sau mai multe fapte pe care nu le-a comis, este urmărit atât de poliție și de criminali deopotrivă și rezolvă situația printr-o combinație de acțiuni simple și noroc, ”Unknown” adună în ultimul act destule twist-uri cât pentru întreg filmul. Chiar dacă acest lucru nu schimbă neapărat perspectiva asupra a ceea ce am văzut și nu simți că adevărul este prea tras de păr, toate întorsăturile de situație fac din ”Unknown” un film mult mai convențional, mult mai banal decât ar fi putut să fie.

Pe de altă parte, este destul de bine realizat. Câteva dintre deciziile vizuale ale regizorului Jaume Collet-Serra sunt de asemenea foarte bune, precum înclinarea aparatului de filmat în momentele în care Martin pare să își piardă mințile sau filmarea unei scene neașteptat de pline de suspans pe fundalul unei expoziții fotografice a cărei subiect exclusiv sunt chipuri umane. Scenele de acțiune sunt relativ puține și scurte, dar sunt bine integrate unei povești care îl pune în prim-plan pe Liam Neeson, pentru care rolul nu este o mare provocare, dar care ne ajută ca totul să fie mai credibil. Cât despre restul distribuției, Bruno Ganz și Frank Langella nu se chinuie prea tare și nici nu trebuie. Nici pentru Diane Kruger rolul nu este prea ofertant. În schimb, January Jones fură câteva scene, având o prestație foarte reușită în rolul soției posibil duplicitare a lui Martin Harris.

”Unknown” este unul dintre puținele filme din ziua de astăzi care nu au pretenția de a fi mai mult decât un simplu film de acțiune. Chiar dacă odată ce plot-ul este descifrat se ivește o preocupare (geo-)politică, aceasta (precum și evocarea Stasi-ului și Războiului Rece) sunt mai degrabă MacGuffin-uri (altă șmecherie de-a lui Hitchcock), pretexte pentru a duce filmul mai departe.

Night on Earth (SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Night on Earth

(SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Winona Ryder, Gena Rowlands, Armin Mueller-Stahl, Roberto Benigni

Rating: 3.5/5

Jim Jarmusch. Un film. Cinci povești diferite (care nu se întrepătrund). Fiecare are loc într-un mare oraș american (Los Angeles, New York) sau european (Paris, Roma și Helsinki). Fiecare se petrece în cea mai mare parte a timpului într-un taxi și fiecare mizează pe caractere inedite.

Jarmusch abordează mai multe dintre temele lui preferate în acest film: ciocnirea diferitelor culturi, fascinația și repulsia pe care o provoacă, în același timp, America, idealuri neîmplinite sau simplele drame umane de fiecare zi. Nu există o tema unică care să unească toate cele cinci povești (în afară de premisa principală: un taximetrist care duce pe cineva și fiecare învață sau nu o lecție...) M-au impresionat mai mult primele 3 dintre ele. În prima, Winona Ryder este o taximetristă în L.A. care visează să ajungă mecanic, iar Gena Rowlands este o agentă de casting care caută o actriță potrivită. Acest segment ia ușor peste picior mentalitatea celor care lucrează în industria filmului la Hollywood, dar este o introducere bună pentru ce urmează, prin prisma celor 2 interpretări solide și a trecerii de la zi/seară la noapte, care va reprezenta fundalul întregului film.

A doua poveste îi pune față în față pe Giancarlo Esposito și Armin Mueller-Stahl în New York. Acesta din urmă este un imigrant din RDG, fost clovn, devenit taximetrist pentru a face ceva bani. Această poveste se leagă de următoarea, în care Isaach De Bankolé este un imigrant ivorian în Paris, tot șofer de taxi, dar mult mai bine integrat. Atât de bine, încât este chiar arogant și franțuzit, dar întâlnirea cu o clientă oarbă (Béatrice Dalle) s-ar putea să-i mai taie din înfumurare.. sau poate nu...

A patra poveste este cea mai „slabă”. Roberto Benigni conduce un preot (Paolo Bonacelli) prin Roma, prilej pentru comicul italian (și, cred, singurul colaborator frecvent al lui Jarmusch pe care îl regăsim în acest film, în afară de Tom Waits, care semnează muzica) de a-și face numărul, spovedindu-se îndelung și înfierând preotul până la infarct. Segmentul este amuzant, dar pare o concesie făcută de regizor prietenului său italian. Ultima poveste încearcă să păstreze umorul celei de dinainte, dar și să-i grefeze un pic de tragedie. Acțiunea se petrece la Helsinki, unde Mika (Matti Pellonpää) duce acasă trei cetățeni beți. Momentul emoționant apare când Mika se destăinuie celorlalți, dar, per ansamblu, segmentul nu are nimic special. Finalul este foarte reușit, însă. Mika îl lasă pe Aki, cel mai beat dintre cei trei, în fața casei sale, în timp ce imaginea se luminează lent, venind zorii. Se închide astfel cercul deschis cu înnoptarea din primul segment, dar trebuie menționat că, așa cum ne arată cele cinci ceasuri care servesc drept tranziții între părțile filmului, cele cinci povești se petrec în același timp, dar, datorită diferențelor de fus orar, la ore diferite. Frumoasă idee, subtil pusă în aplicare.

Deși nu cred că ”Night on Earth” este unul dintre filmele mai bune ale lui Jarmusch, nu pot să nu îl recomand. Este o vizionare mai mult decât agreabilă (chiar dacă inegală), plină de umor și emoție, cu mai multe interpretări de excepție decât încap în mod normal într-un astfel de film. Îmi imaginez că scurtmetraj-ul românesc „Acasă” (”Home”), de Paul Negoescu, cu Gabriel Spahiu și Marian Râlea, s-ar încadra perfect ca o a cincea poveste la această antologie (și, de fapt, nu sunt sigur că filmul lui Jarmusch nu a și fost sursa de inspirație). În privința lui ”Night on Earth”, mai amintesc doar imaginea semnată de Frederick Elmes, care reușește să capteze aspecte inedite ale nopții și să dea o culoare aparte fiecărui oraș, neuitând să scoată în evidență interpretările extraordinare ale actorilor.

Onibaba - English Laguage Review

Onibaba aka Devil Woman

(Japan, 1964)

Directed by: Kaneto Shindô

Starring: Nobuko Otowa, Jitsuko Yoshimura, Kei Satô, Jûkichi Uno

Rating: 4.5/5

One of the best movies I've seen in a while, Kaneto Shindô's "Onibaba" ("Devil Woman") is a masterpiece of horror and political allegory. The film is set during a seemingly endless war in medieval Japan. A old(er) woman and her daughter-in-law live on capturing unsuspecting samurai, killing them, taking their possessions and throwing their bodies in a deep hole in the ground. Suddenly, Hachi, a friend of the woman's son (and the younger woman's husband) return after fleeing the war and tells them his companion is dead. He soon starts to court the young woman, and she quickly gives in to his advance, which makes her mother-in-law angry, jealous, frustrated and wanting revenge. One night, she catches a samurai general that wears a demon mask. She descends in the hole where she threw him and takes it off. The samurai's looks eerily similar to a victim of Hiroshima's. The old woman then puts on the mask every night and cleverly terrorizes her daughter-in-law into thinking a demon is sent to punish her for her carnal sins.

The first 10 minutes, which are speechless, set up the tone for the rest of the picture. Were it not for these visually fascinating and gripping first minutes, I probably would've found the rest of the picture somewhat boring. But this movie has great pacing and achieves a lot through music, creepy shots of the wind blowing through the reeds and interesting, almost avant-garde visual compositions. Kaneto Shindô is very clever in using visual motifs and accentuating the drama (or the horror) by using details and/or props (such as the demon mask, the tree which the old woman explicitly embraces at one point, the clothing or lack thereof etc.). Every shot in which we see the hole which becomes the grave of so many unsuspecting victims, has something unsettling about it, daring us to question its true meaning, but reminding us it might be too terrifying. Even if the movie may seem slow, the last half and hour is very rewarding, offering genuinely creepy/scary moments, culminating with the random and pointless death of Hachi and the young woman unmasking a disfigured old woman.

"Onibaba" has many elements of a supernatural horror (with demons and ghosts and such), but whether  there really is anything supernatural about it is pretty ambiguous. We are left to wonder why does the mask disfigure those who wear it longer. However, the horrors that the movie alludes to are very real. It's statements about war and the dehumanization that ensues from it are unavoidable. The film also breaks new ground as far as the portrayal of on-screen sexuality is concerned. There is a lot of partial frontal nudity in the picture, which is very unusual, even for an international, art-house picture in the '60s. A very dream-like sequence has Hachi and the young woman celebrating their love by running nude through the reeds and in the shallow water of the nearby river, scaring away the egrets.

"Onibaba" is a unique movie that makes use of a legend and pretends to be something of a regular Japanese ghost story (and, also, somewhat of a mainstream attraction), while making subtle, but firm comments about human nature and the changes in the society of its time.

Galaxy Express 999 & Adieu Galaxy Express

Huh? What now?

E vorba de 2 filme de animație: 

 

Galaxy Express 999 aka Ginga tetsudô Three-Nine (Japonia, 1979)

Rating: 4/5

 

Adieu Galaxy Express sau, pe limba lor: Sayônara, ginga tetsudô Surî-Nain: Andromeda shûchakueki (Japonia, 1981)

Rating: 3/5

Regia: Rintaro (Taro Rin)

Voci: Masako Nozawa, Masako Ikeda

Bazate pe un serial de succes, aceste două lungmetraje urmăresc povestea lui Tetsurô Hoshino, un băiat care trăiește într-un viitor în care oamenii își pot cumpăra corpuri mecanice și să trăiască pentru totdeauna. Tetsurô se îmbarcă pe un tren intergalactic a cărui destinație finală este planeta care aprovizionează oamenii cu trupuri robotice gratuite. El vrea, în primul rând, să se răzbune pentru moartea mamei sale (vânată și ucisă de un conte robotizat), iar apoi să distrugă planeta oamenilor mecanici. O blondă misterioasă (și ușor deprimată), Maetel, îl însoțește în această călătorie. Partea a doua îl va regăsi pe Tetsurô ceva mai adolescent, prins într-un adevărat război între oameni și roboți, dar după ce primește un mesaj de la Maetel (sau poate nu de la ea) se îmbarcă din nou pe Galaxy Express. 

Pe parcursul călătoriilor sale, Tetsurô poposește pe mai multe planete, fiecare dintre aceasta având un alt decor (parcă fiecare rupt dintr-un alt gen hollywood-ian: western, film de epocă etc.), iar imaginația relizatorilor pare să nu cunoască limite. Lumile din ”Galaxy Express” conțin pirați spațiali, mausolee de gheață, tuneluri prin câmpuri de asteroizi, castele care călătoresc în timp etc. etc. etc. Între timp, decorul orașului Pământean Megalopolis este futurist și prefigurează filmul pe care Rintaro îl va realiza peste vreo două decenii, un anime foarte interesant  bazat pe capodopera SF a lui Fritz Lang, ”Metropolis”.

Cele două filme par inspirate de istoria filmului. Decorurile amintesc de filme fantastice, științifico-fantastice și de aventură de serie B, poate cu o oarecare nostalgie. ”Star Wars” ar putea fi o inspirație, mai ales fiindcă planeta oamenilor mecanici arată ca un fel de Death Star. La fel, ”2001” este adus în minte în imaginile unor nave spațiale sau în interiorul locomotivei care trage după ea trenul eponim. Mai impresionant este faptul că ”Galaxy Express 999” pare să prefigureze (deși nu chiar să inspire) câteva techno-noir-uri din deceniul următor, precum ”Terminator”, ”Tron” sau - dare I say it? - chiar ”Blade Runner”.

Sigur, structura narativă a celor două filme este ușor episodică (doar este o adaptare a unui serial de televiziune), dar nu este un element care să îți strice o eventuală vizionare continuă. Chiar dacă a doua parte este un pic cam lungă (iar introducerea în plot a unui tren-fantomă care transportă oameni care urmează să fie omorâți este cam nedelicată), odată ce ai terminat de urmărit povestea lui Tetsurô ai într-adevăr senzația că ai călătorit prin tot Universul și ai avut parte de aventuri extraordinare, iar aceasta este marea reușită a realizatorilor.

Perfect Blue (Japonia, 1998)

Perfect Blue

(Japonia, 1998)

Regia: Satoshi Kon

Voci: Junko Iwao, Rica Matsumoto, Shinpachi Tsuji

Rating: 4.5/5

Tânăra cântăreață Mima părăsește trio-ul de fete din care făcea parte (și, implicit, renunță la statutul ei de pop idol), preferând să devină actriță. Primul ei rol (a cărui importanță va tot crește) este într-un serial cu criminaliști. În curând, viața ei va fi bulversată de impresarii ei și creatorii serialului, de un urmăritor obsedat care urmărește falsul jurnal de pe internet intitulat „camera Mimei”, dar și de o fantomă/halucinație a fostei sale personalități de pop idol. Visele, realitatea și acțiunea din serialul de televiziune ajung să se confunde, în timp ce Mima pare să își piardă mințile.

Astfel, un film care începe inocent ca o poveste despre succes și celebritate se tranformă destul de repede într-un thriller fără rezerve, din care nu lipsesc violența, crime oribile, nuditatea și schizofrenia, filmul situându-se undeva între techno-noir-ul specific animației japoneze și David Lynch, cu puternice accente de giallo.

”Perfect Blue” este debutul regizoral al lui Satoshi Kon, cineast dispărut dintre noi vara aceasta. Ultimul său film (cel puțin până ce ”Yumemiru kikai” va fi terminat) este senzaționalul ”Paprika”, care jonglează cu aceleași teme ca și ”Perfect Blue”: psihologia, relația dintre artă (în special cea cinematografică) și viața reală, explorarea viselor etc. În plus, infiltratorii de vise din ”Paprika” îi fac pe cei din ”Inception” de toată rușinea. Look it up!

Tôkaidô Yotsuya kaidan (Japonia, 1959)

Tôkaidô Yotsuya kaidan

(Japonia, 1959)

Regia: Nobuo Nakagawa

Cu: Shigeru Amachi, Noriko Kitazawa, Katsuko Wakasugi, Shuntarô Emi, Jun Ôtomo

Rating: 4/5

Iemon Tamiya, un tânăr samurai, cere mâna fetei pe care o iubește. Tatăl acestia îl refuză, motivând rangul inferior al tânărului. Simțindu-se insultat, Iemon îl omoară pe potențialul socru, împreună cu suita acestuia. Apoi, este convins de servitorul său perfid să dea vina pe altcineva și să se prefacă că pleacă în căutarea răzbunării. Peste câțiva ani însă, reglarea conturilor este uitată, iar Iemon este însurat cu fata dorită, dar sunt săraci, iar sentimentele samuraiului nu mai sunt de departe cele ce au fost la început. În schimb, i se oferă posibilitatea unei căsătorii mai avantajoase, așa că își otrăvește soția, o bate în cuie de o scândură și o scufundă într-un lac. 

Acestea sunt primele 50 de minute ale filmului, care dau dovadă de un extraordinar simț al gradării. Povestea este spusă prin intermediul imaginilor (în culori, predominând cadrele lungi, excepțional coregrafiate) și prin forța de sugestie perisajelor (abisuri, lanuri de grâu în vânt) și a decorurilor (geometria unică a locuințelor japoneze tradiționale). Pe toată durata acestei ample expozițiuni, avem sentimentul că urmează să se întîmple ceva neașteptat și privind înspre deznodămând cu anxietate...

Iar odată ce intrăm în ultima jumătate de oră, promisiunea este îndeplinită: soția moartă revine ca o fantomă care îi terorizează pe Iemon și pe servitorul său complice, totul aceelerându-se înspre finalul în care cei doi își vor primi răsplata. Efectele de machiaj și tricajele vizuale sunt excepționale în această ultimă parte a filmului, iar chiar dacă ritmul se schimbă un pic, este o mutare bine gândită și bine controlată de regizor, operator și - mai ales - de monteur.

Mai mult decât un simplu j-horror, ”Ghost Story of Yotsuya” se remarcă prin prestația excelentă a lui Shigeru Amachi în rolul principal, care creează o un personaj complex ,victimă a circumstanțelor, dar și a propriilor slăbiciuni, care nu pare niciodată în controlul propriului destin, iar încercările de a și-l schimba îi sunt prompt și nemilos taxate.