Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium

(UK/SUA/Irlanda, 2012)

Regia: Neil Jordan

Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.

Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.

Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie. 

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

The Guard (Irlanda, 2011)

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Wake Wood (UK/Irlanda, 2011)

Wake Wood

(UK/Irlanda, 2011)

Regia: David Keating

Cu: Aidan Gillen, Eva Birthistle, Timothy Spall

Rating: 2/5

Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet, pentru că și ”Wake Wood” se folosește de o temă care e destul de la modă în ultima vreme: moartea unui copil (mic) și doliul consecutiv al părinților. Este una dintre temele preferate ale cinematografului american semi-independent (”Rachel Getting Married”, ”Rabbit Hole” etc.), dar este tratată cu mai puțin sentimentalism (chiar dacă poate mai exploatativ) în genul horror, unde copilul pierdut se poate chiar întoarce, mai creepy decât oricând. Este cazul lui ”Wake Wood”, un horror britanic care se înscrie în traseul ascendent al reînvierii studiourilor Hammer, responsabile de multe horror-uri clasice și de faima unor interpreți precum Christopher Lee, Peter Cushing etc. etc. 

Din păcate, ”Wake Wood” este un horror cam anemic. Deși începe bine, conturând foarte bine premisele poveștii (un sat izolat, ritualuri de magie neagră, câteva operații cezariene...), ultimul act este prost regizat, plin de clișee și pare să treacă în revistă toate „greșelile” genului. Iar finalul este absolut tâmp. ”Wake Wood” este filmat în digital, care este un avantaj al său în primele secvențe, dar efectiv distruge filmul în ultima sa parte, prin aspectul de reportaj televizat prost filmat, pe întuneric. Singurul atu al filmului este Timothy Spall, care nu se chinuie deloc, dar a cărui interpretare reținut-amenințătoare și plină de charismă ne trece prin momentele mai grele...

Helen (UK/Irlanda, 2008) + Joy (UK, 2008)

Helen

(UK/Irlanda, 2008)

Regia: Joe Lawlor, Christine Malloy

Cu: Annie Townsend, Sandie Malia, Dennis Jobling

Rating: 3.5/5

Multe debuturi în lung-metraj au fost, inițial, scurtmetraje. ”Jour de fête” al lui Jacques Tati a fost mai întâi ”L'école des facteurs”, iar ”Stranger than Paradise” al lui Jarmusch derivă dintr-un scurt cu același titlu. Debutul irlandezilor Lawlor și Malloy, ”Helen”, a fost precedat de scurtmetrajul ”Joy”, care însă a fost filmat în același timp și cele două pelicule mai degrabă se completează reciproc. În ”Joy”, o polițistă ne spune că urmează să vedem reconstituirea ultimilor pași cunoscuți ai unei tinere, Joy, care a dispărut cu câteva zile în urme. După care, în slow-motion, si doar în 4 sau 5 cadre care durează în total vreo 8 minute, o vedem pe sosia lui Joy traversând un parc și intrând într-o pădure, în timp ce polițista, după ce a explicat faptele, livrează un foarte liric monolog din off, care sugerează destinul dispărutei, mai mult din perspectiva autorilor (sau a universului) decât din cea a autorităților.

În ”Helen”, personajul principal este interpreta lui Joy din reconstituire, Helen. Aceasta este orfană și a avut o viață foarte diferită de a lui Joy, care provine dintr-o familie ușor privilegiată. Helen încearcă să-și substituie vieții sale cea pe care și-o imaginează că a avut-o Joy, iar filmul devine, de fapt, o aventură (în sensul antinionian al cuvântului) prin care Helen începe să se cunoască mai bine pe sine. Nu este un mare spoiler

faptul că dispariția nu este rezolvată.

Deci da, ”Helen” este ca un film de Antonioni ușor mai New Age, dar realizatorii își atestă un stil propriu: cadre lungi, monologuri din off și o atentă preocupare pentru culori (pardesiul galben, frunzele veștejite ale toamnei, rochiile roșii ale cameristelor...) Annie Townsend este o alegeră perfectă pentru rolul principal, iar alături de restul interpreților (în general, amatori) aduce un strop de realism și autenticitate peliculei. 

Chiar dacă este mai mult decât atât, ”Helen” anticipează - sper - succesul unor adevărate talente și este un exemplu perfect de ce este capabil cinematografia cu adevărat independentă.