Monday, May 30, 2011

The Dead (UK/Irlanda/SUA, 1987)

The Dead
(UK/Irlanda/SUA, 1987)


Regia: John Huston
Cu: Anjelica Huston, Donal McCann, Dan O'Herlihy

Rating: 4.5/5

Deși a avut o carieră lungă în care a lucrat în toate disciplinele cinematografice și în toate genurile, John Huston este cel mai bine cunoscut ca regizor pentru filmele sale de gen, fie ele noir-uri/thrillere (”The Maltese Falcon”, ”The Asphalt Jungle”...) sau western-uri (”The Treasure of the Sierra Madre”, ”The Life and Times of Judge Roy Bean”), precum și pentru adaptările sale literare epice (”The Man Who Would Be King”, ”Moby Dick” etc.) Dar ultimul său film, ”The Dead”, lansat post-mortem, este cu totul altceva. Bazat pe scurta povestire a lui James Joyce cu același titlu care închide volumul ”Dubliners”, este probabil cea mai personală realizare a unuia dintre cei mai importanți regizori americani.


Se întâmplă multe lucruri în ”The Dead”. La o petrecere de Bobotează organizată de două bătrâne surori melomane, ni se lansează multe piste false: conflicte politice, religioase, un alcoolic incurabil etc. etc. etc. Până la urmă, însă, filmul se dovedește a fi despre un profesor pedant care descoperă că o scurtă pasiune din tinerețe a soției sale a marcat-o pe aceasta mai mult decât întreaga lor căsnicie. Finalul „devastator” este, probabil, testamentul lui Huston, acesta găsind în cuvintele lui Joyce și imaginile zăpezii acoperind „întreaga Irlandă” expresia perfectă a sentimentelor sale în fața morții.


Mi-ar fi ușor să scriu mai multe despre ”The Dead”, fiindcă este un film atât de aproape de perfecțiune, dar am să încerc să fiu mai succint. Actorii sunt complet dedicați rolurilor sale, de la Donal McCann în rolul principal și Anjelica Huston în rolul soției sale la Donal Donnelly care interpretează rolul bețivului. Filmul este filmat aproape în întregime în intimitatea camerelor unde se ține petrecerea, în cadre lungi care oferă o perspectivă panoramică asupra a ceea ce se întâmplă. Momentele-cheie sunt punctate de interludii muzicale, un discurs și un poem care fac legătura între tablouri și pregătesc finalul.


Saturday, May 28, 2011

Senna (UK/Franța/SUA, 2010)

Senna
(UK/Franța/SUA, 2010)


Regia: Asif Kapadia
Rating: 4/5

Portret și biografie ale unuia dintre cei mai mari piloți de Formula 1 a tuturor timpurilor, ”Senna” este un documentar compus exclusiv din imagini de arhivă, narate de membrii ai familiei lui Senna, colaboratori ai săi și chiar de Ayrton, prin interviuri înregistrate de-a lungul anilor. Filmul evocă aproximativ un deceniu din cariera acestuia, începând cu sezonul 1984 și până la moartea sa, pe 1 mai 1994, concentrându-se aproape exclusiv asupra traseului său profesional, rivalității cu Alain Prost și asupra forțelor care îl împingeau să devină un pilot din ce în ce mai bun și să bată toate recordurile existente.


Ce e impresionant la acest film este că, deși este un documentar, este montat și structurat ca un film adevărat. Într-un interviu, regizorul Asif Kapadia compara structura filmului cu ”Goodfellas”, spunând că un deceniu ocupă două treimi, iar ultimul week-end al personajului este prezentat în detaliu, acțiunea se precipită, până la deznodământ (care, în cazul acesta, este tragic). Indiferent de care ar fi sursele de inspirație, Kapadia a făcut o treabă extraordinar de bună în a selecta exact momentele cele mai importante și de a le a doza suficient în economia filmului. De exemplu, din fiecare sezon sunt prezentate numai momentele esențiale, nu fiecare victorie „de rutină”. Câteva momente se disting: coliziunile cu Prost, câștigarea Marelui Premiu al Braziliei și finalul în care spectrul morții începe să apese asupra lui Senna (și a celorlalți piloți) încă din antrenamente.


”Senna” este un pic prea calculat și, până la urmă, Senna ca om rămâne enigmatic - nu aflăm prea multe despre el ca om. În schimb, aflăm foarte multe despre fenomenul Senna, idol al Brazilei și a lumii întregi, cel mai bun pilot al vremii sale, aflat permanent în căutarea perfecțiunii și riscându-și viața pentru aceasta.

Friday, May 27, 2011

”British Documentary” - Day One


Între 27 și 30 mai are loc la Cinema Florin Piersic din Cluj micro-festivalul BRITISH DOCUMENTARY, a cărui titlu spune cam despre ce este vorba. Filmele de azi au fost:

 The Age of Stupid (r. Franny Armstrong, 2009), primul film din festival, este un documentar alarmist despre schimbările climatice, spus din perspectiva unui supraviețuitor al acestora din anul 2055. Regretatul Pete Postlethwaite îl interpretează pe acesta și narează o bună bucată din film. În afară de acest artificiu, ”The Age of Stupid” urmează un șablon destul de familiar: în total, vreo 6-7 povești, reunite prin interludii animate care oferă cele câteva fapte științifice necesare pentru a sensibiliza/speria publicul. Într-un fel, filmul fuge cam după mulți iepuri deodată… Petrolul, Iraq-ul, Katrina, morile de vânt din Anglia, Mont Blanc, o nouă companie aeriană indiană, sărăcia din Nigeria și altele sunt toate subiecte ale acestui film. Nici nu prea există o a doua opinie în niciunul dintre aceste cazuri. Dar, pe de altă parte, există câteva momente foarte reușite, grație celor câteva personaje care sunt foarte bine alese și interesante din punct de vedere dramatic: supraviețuitorul uraganului care lucrează pentru Shell (care dă și titlul filmului), tânăra africană care vrea să fie medic, bătrânul ghid montan din Alpii francezi sau afaceristul indian, care este ridicol de clueless. 2.5/5
  


Here’s Johnny (r. Kat Mansoor, 2008) este un scurt documentar (ceva mai puțin de o oră) despre desenatorul britanic Johnny Hicklenton, artist de benzi desenate „horror”, care suferă de scleroză multiplă. Filmul prezintă corect și în detaliu manifestările bolii și aceasta este marea reușită a filmului (chiar dacă lasă un pic de loc pentru tratamentele alternative, cu eficacitate nedovedită). Din păcate, filmul nu este foarte antrenant din punct de vedere narativ. La început, povestea este spusă prin desene și animații narate de Hicklenton, procedeu care este apoi abandonat (aș fi preferat să fie continuat, fiindcă oferă o expresie artistică suferinței personajului). În rest, filmul constă în mare parte din înregistrări cu Hicklenton și nu își găsește un ritm, pentru că montajul nu urmărește un fir narativ, fiind mai degrabă o colecție de „mărturii”. 2/5


Thursday, May 26, 2011

Los Ojos de Julia (Spania, 2010)

Los Ojos de Julia
(Spania, 2010)


Regia: Guillem Morales
Cu: Belén Rueda, Lluís Homar, Pablo Derqui

Rating: 3/5

Păstorit de Guillermo del Toro, horror-ul lui Guillem Morales reușește să transforme o teroare „invizibilă” într-un spectacol foarte bine gândit vizual și atmosferic. După sinuciderea surorii ei gemene, Julia începe să suspecteze că este ceva necurat la mijloc. Amândouă suferă de aceeași boală oculară degenerativă, dar Sara și-a pierdut vederea complet cu un an înainte să se sinucidă. Julia, în schimb, își poate pierde vederea după orice situație care o supune unui stress mai mare, ceea ce evident se și întâmplă. Așa că Julia va petrece întregul film bâjbâind după un individ care - se pare - reușește să se ascundă chiar și de privirile celor care încă văd. Reușita filmului constă în a reda credibil teama Juliei și de a păstra ambiguitatea: în a două jumătate a filmului, toate personajele - în afară de Julia - sunt filmate inteligent, astfel încât, chiar dacă prezența lor pe ecran este consistentă, fețele nu li se văd niciodată, Morales folosind la maxim expresivitatea mâinilor, umerilor și picioarelor, astfel încât nici noi, nici Julia nu știm cine se ascunde chiar în fața ei. 


„Los Ojos de Julia” nu reușește să evite toate clișeele genului. Ultima parte, în special, se lasă pradă twist-urilor previzibile, iar două subplot-uri inutile ar fi putut fi ușor eliminate (sau, din contră, mai bine dezvoltate). Dar filmul păstrează un ritm bun pe întreg parcursul său, iar spectatorul ajunge să se îndoiască de ceea ce vede cu proprii săi ochi. Totul în „Los Ojos de Julia” se leagă de privire, iar, mai mult decât atât, de modul în care filmul o redă pe această. Morales folosește trucuri, ne păcălește privirea, iar camera sa de filmat este subiectivă, dar acestea funcționează în contextul filmului, care este, în esență, despre confruntarea dintre un voyeur care își dorește să fie invizibil și o femeie care, deși orbește, vrea să vadă dincolo de realitatea imediată care i se prezintă.


„Ochii Juliei” nu este un film excepțional, dar este un horror psihologic bine făcut, care folosește multe dintre simbolurile, șmecheriile și tropii specifici genului într-un context aparte, care pare mult mai proaspăt decât este în realitate.



Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides (SUA, 2011)

Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides
(SUA, 2011)


Regia: Rob Marshall
Cu: Johnny Depp, Geoffrey Rush, Penelope Cruz, Ian McShane

Rating: 1.5/5

Sincer să fiu, am dat această franciză drept decedată odată cu ”At World's End”, dar nu a fost o surpriză pentru mine faptul că a apărut și această a patra parte. Iar faptul că au schimbat regizorul și o parte din distribuție nu este de ajuns pentru a (re)aduce un pic de clasă și calitate ”Piraților din Caraibe”. Sinopsis-ul nici nu merită povestit: este deja cunoscut din trailere și, oricum, filmul este mai mult o enumerare de scene decât o povestire, cu cât mai multe elemente bifate: Jack Sparrow, Barbossa, Black Beard, Penelope, sirene etc. Cam așa se și derulează filmul. Actorii își fac intrarea pe rând, apoi dispar o perioadă, după care reapar la intervale potrivite pentru ca publicul să nu uite de ei, mai o scenă de acțiune (prost regizată), mai un pic de magie neagră, mai un efect special și tot așa... 


POTC 4 este în 3D, care este cu adevărat inutil, mai mult de jumătate din film petrecându-se fie noaptea, fie în încăperi prost luminate. Cu excepția a două-trei momente la lumina lumânării în care Sparrow și ceilalți pirați par să fie într-o pictură de Rembrandt și a săbiilor sau mâinilor întinse înspre ecran, 3D-ul este absolut fără sens. În rest, actorii sunt lăsați să facă cam ce vor, iar Rush, McShane și Depp au ocazia să facă fiecare câteva glume, ca să nu simțim că ne uităm în gol ca proștii. Singura plăcere pe care ”Pirații...” o mai au la partea a treia este tot muzica lui Hanz Zimmer, singurul element care imprimă un simț al aventurii unei francize răsuflate. 


Monday, May 23, 2011

Wake Wood (UK/Irlanda, 2011)

Wake Wood
(UK/Irlanda, 2011)


Regia: David Keating
Cu: Aidan Gillen, Eva Birthistle, Timothy Spall

Rating: 2/5

Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet, pentru că și ”Wake Wood” se folosește de o temă care e destul de la modă în ultima vreme: moartea unui copil (mic) și doliul consecutiv al părinților. Este una dintre temele preferate ale cinematografului american semi-independent (”Rachel Getting Married”, ”Rabbit Hole” etc.), dar este tratată cu mai puțin sentimentalism (chiar dacă poate mai exploatativ) în genul horror, unde copilul pierdut se poate chiar întoarce, mai creepy decât oricând. Este cazul lui ”Wake Wood”, un horror britanic care se înscrie în traseul ascendent al reînvierii studiourilor Hammer, responsabile de multe horror-uri clasice și de faima unor interpreți precum Christopher Lee, Peter Cushing etc. etc. 


Din păcate, ”Wake Wood” este un horror cam anemic. Deși începe bine, conturând foarte bine premisele poveștii (un sat izolat, ritualuri de magie neagră, câteva operații cezariene...), ultimul act este prost regizat, plin de clișee și pare să treacă în revistă toate „greșelile” genului. Iar finalul este absolut tâmp. ”Wake Wood” este filmat în digital, care este un avantaj al său în primele secvențe, dar efectiv distruge filmul în ultima sa parte, prin aspectul de reportaj televizat prost filmat, pe întuneric. Singurul atu al filmului este Timothy Spall, care nu se chinuie deloc, dar a cărui interpretare reținut-amenințătoare și plină de charismă ne trece prin momentele mai grele...

Saturday, May 21, 2011

Rekopis znaleziony w Saragossie (Polonia, 1965)

Rekopis znaleziony w Saragossie
(Polonia, 1965)


Regia: Wojciech Has
Cu: Zbigniew Cybulski, Iga Cembrzynska, Elzbieta Czyzewska

Rating: 4.5/5

Arta povestirii este motivul (și scopul) pentru care cele mai multe filme există. Deși nu este neapărat ceea ce apreciez în primul rând la un film, nu pot să nu îmi abat ochii asupra unuia dintre puținele filme care examinează conștient importanța și forța povestirii în cinema. ”Manuscrisul de la Saragossa” este structurat în două părț. Prima începe cu doi soldați din tabere adversa care găsesc o carte într-un han și încep să o citească. Cartea povestește aventurile lui Alfonse van Worden (Zbigniew Cybulski), un soldat valon aflat în misiune în Spania. În drumul său, întâlnește „fantome”, Inchizitori și alte personaje stranii, precum două prințese musulmane care vor să îl ia amândouă de soț sau un pustnic care exorcizează un păstor de capre posedat de diavol. Aceste personaje îi spun tot felul de povești, iar chiar Alfonse spune povestea tatălui său. Însă viața sa pare să fie în pericol, la cheremul spiritelor malefice și a leguitorilor. În partea a doua, Alfonse ajunge alături de un Cabalist și un matematician la castelul primului dintre ei, unde primesc vizita unui țigan. Acesta începe să spună o poveste, în care apar alte personaje care sun pe rând alte povești, în care, la rândul lor, există personaje care spun povești, iar toate sunt legate între ele, în final reapărând, din nou, tatăl lui Alfonse, într-unul dintre celebrele sale dueluri.


La urma urmelor, ”Manuscrisul de la Saragossa” nu este un film nici despre Alfonse van Worden, nici despre o lume a spiritelor și nici despre vreunul dintre celelalte personaje. Finalul nici măcar nu lămurește dacă lucrurile s-au întâmplat cu adevărat, dacă Alfonse le-a visat sau dacă nu cumva a delirat în tot acest timp. Cu toată structura sa complicată și bine gândită, filmul este în același timp o sărbătoare a povestirii (pe mecanismul „Hanu-Ancuței”), dar și o deconstrucție a acesteia, în final toate cele povestite fiind irelevante. 


Acestea fiind zise, ”Manuscrisul de la Saragossa” rămâne unul dintre cele mai provocatoare și mai interesante filme poloneze ale tuturor timpurilor. Are puternice accente suprarealiste, fiind, de fapt, unul dintre filmele preferate ale lui Luis Bunuel, care vorbește despre el într-un scurt paragraf în cartea sa „Ultimul meu suspin” (Humanitas, 2004). Camera lui Wojciech Has surprinde poveștile în cadre lungi, dinamice. Dar filmul capătă o dimensiune cu adevărat suprarealistă la nivelul coloanei sonore, unde sunete care mai de care mai bizare și abstracte se combină cu o muzică eroică semnată Krzysztof Penderecki și cu melodii pentru chitara spaniolă.


Un film ca acesta este rar și, chiar dacă este mai vechi de 35 de ani, merită să fie căutat și savurat. Este greu de urmărit, pe alocuri, recunosc (fie și numai pentru că trebuie urmărite subtitrările și evenimentele de pe ecran în același timp, ce să mai vorbim de identificarea personajelor care se plimbă dintr-o poveste într-alta), dar odată ce intri în ritmul lui, farmecul „Manuscrisului de la Saragossa” este acaparant.

Friday, May 20, 2011

Chico & Rita (Spania/UK, 2010)

Chico & Rita
(Spania/UK, 2010)


Regia: Tono Errando, Javier Mariscal, Fernando Truebo
Voci: Mario Guerra, Limara Meneses, Eman Xor Oña

Rating: 4/5

Una dintre cele mai bune animații ale anului 2010 a trecut relativ neobservată. Povestea este plasată în Cuba anilor '40-'50, înainte de Revoluție și în plin boom al jazz-ului pe ritmuri latino. Chico și Rita sunt un cuplu cu probleme... El este pianist, ea cântăreață, dar împreună devin star-uri ale muzicii, chiar dacă relația lor cunoaște multe suișuri și coborâșuri. Vieților lor se întretaie cu ale unor nume celebre, precum Charlie Parker sau Chano Pozo, și nu numai în Havana, ci și în New York sau Paris. 


Deși nu este bazat pe o poveste adevărată, ”Chico & Rita” reconstruiește spiritul unei epoci apuse și atestă aceeași nostalgie și încercare de a redescoperi perioada respectivă precum fenomenul Buena Vista Social Club. Probabil că unul dintre motivele pentru care filmul nu a avut succesul pe care îl merita este inaccesibilitatea aparentă a decorului, deși povestea este una destul de clasică, în stil de melodramă Hollywood-iană.


Deși este o animație tradițională, ”Chico & Rita” este adresat unui public matur. Pe lângă plasarea acțiunii într-o lume mai puțin accesibilă publicului modern, în filmul lui Errando, Mariscal și Truebo, nuditatea este la ea acasă. Este ușor regretabil, în consecință, că unele dintre personaje sunt foarte schematice, iar motivațiile lor sunt subțiri. Animație impresionează prin reconstrucția a două peisaje urbane destul de dificile: Havana pre-Castro și New York-ul, precum și în secvențele asistate de calculator, în care sunt simulate mișcări complicate de aparat (cea mai reprezentativă este secvența în care Rita se ridică de pe pat și se deplasează înspre Chico, așezat la pian, după prima lor noapte împreună). Din păcate, mimica personajelor nu este redată chiar la fel de bine, astfel încât cele mai multe scene de dialog sunt o pauză în ritmul și inventivitatea vizuală a filmului. Mai trebuie amintită secvența visului lui Chico în drum spre New York, vie și colorată, care citează din ”Casablanca” și anticipează evenimentele ce vor urma.


Alături de ”Iluzionistul” lui Sylvain Chomet, ”Chico & Rita” este cea mai recentă confirmare relevanței animației „tradiționale” în epoca dominată de cele 3D.

Tuesday, May 17, 2011

The Unknown (SUA, 1927)

The Unknown
(SUA, 1927)


Regia: Tod Browning
Cu: Lon Chaney, Joan Crawford, Norman Kerry, Nick De Ruiz

Rating: 4.5/5

Tod Browning este cel mai bine cunoscut ca regizor al celei mai importante (dacă evident nu și cea mai bună) adaptare după ”Dracula”, filmul din 1931 cu Bela Lugosi și are o faimă în cercuri mai restrânse pentru unul dintre cele mai de marcă filme din istoria timpurie a exploitation-ului, melodrama-thriller ”Freaks” (1932), care mie îmi place destul de mult. Însă niciunul dintre aceste filme nu este nici la fel de bun și - chiar dacă pare greu de crezut - nici la fel de nebun precum capodopera sa din 1927, ”The Unknown”.


Filmul impresionează încă de la primele secvențe, în care o foarte senzuală Joan Crawford (cu ceva timp înainte de a deveni Mildred Pierce) este dezbrăcată de proiectilele aruncate de Alonzo (Lon Chaney), un aruncător de cuțite fără brațe. Bineînțeles, Alonzo nu face decât să își ascundă brațele și este, în realitate, un tâlhar și un criminal, care o manipulează pe Nanon (Crawford) și îi instilă o teamă patologică de mâinile bărbaților. Deși are mai puțin de o oră, filmul evoluază rapid și evenimentele se succed, unul mai surprinzător decât celălalt: Alonzo îl omoară pe tatăl lui Nanon; aceasta este martoră și observă duplicația de police de la mâna stângă a criminalului, nu și fața acestuia; pentru a se putea căsători cu ea fără ca Nanon să-și dea seama că el este criminalul, Alonzo apelează la serviciile unui chirurg dubios, care îi amputează ambele brațe; după o convalescență prelungită, Alonzo descoperă că Nanon și-a învins frica de mâinile bărbaților și este îndrăgostită de strongman-ul circului; distrus, își pregătește răzbunarea...


Familaritatea cu care Tod Browning prezintă lumea circului, populată de țigani și freaks, natura perversă a subiectului (narațiunea este punctată de aluzii sexuale care mai de care mai bizare) și orchestrarea perfectă a unor scene-cheie fac din ”The Unknown” un clasic al horror-ului mut. Dar dincolo de toate acestea, filmul stă în interpretatea 100% dedicată a lui Lon Chaney. Cunoscut pentru excesele pe care le făcea pentru a da viață unor personaje macabre, tarate, desfigurate, precum Fantoma de la Operă sau Quasimodo, în ”The Unknown” este ceva mai reținut în excese fizice, dar jocul său are aceeași intensitate și stranie charismă pe care o emană toate rolurile sale. 

Lost Post - Paul (SUA, 2011)


Săptămâna trecută am postat despre ”Paul”, filmul regizat de Gred Motolla, scris și interpretat de Simon Pegg și Nick Frost, în rolul a doi comic-book geeks britanici care se întîlnesc cu un extraterestru cu vocea lui Seth Rogen. Post-ul a fost misplaced când Blogger-ul a căzut pentur două zile. Și cum nu am chef să scriu de două ori același lucru, dar nici nu îmi place să îmi dispară „rodul muncii”, iată rezumatul: cameo-urile și zecile de filme la care „Paul” face trimitere sunt de zeci de ori mai amuzante decât filmul în sine... Și e păcat de talentul irosit pe acest film... 2.5/5

Sunday, May 15, 2011

”American Experimental” - Meshes of the Afternoon

Meshes of the Afternoon (1943)
by
Maya Deren & Alexander Hammid


Unul dintre cele mai provocatoare filme ale tuturor timpurilor, urmaș al experimentelor lui Bunuel și Dali și precursor al nebuniilor lui David Lynch, ”Meshes of the Afternoon” este aproape imposibil de clasificat, iar un sinopsis este cu atât mai greu de făcut. Protagonista acestui film de numai 14 minute este chiar (co-)regizoarea Maya Deren. O vedem întorcându-se acasă într-o după-amiază călduroasă. Înainte de a-și începe siesta, vedem câteva simboluri care se vor repeta (o cheie, un cuțit, un gramofon etc.) Odată ce adoarme, visează în repetate rânduri cum se reîntoarce în camera ei, urmărind apoi urmărită de o stranie figură a morții, îmbrăcată în negru cu o oglindă în loc de chip. Dublurile ei se întâlnesc toate la un moment dat și trag la sorți care dintre ele urmează să o ucidă. În final, îl vedem pe soțul ei (jucat de chiar soțul ei și co-regizorul Alexander Hammid) se întoarce și el acasă, găsindu-și soția în fotoliul în care a adormit, cu gâtul tăiat.

Filmul provoacă nu numai prin narațiunea criptică, dar și prin imaginile sale. Camera de filmat se mișcă odată cu personajele, imagini asemănătoare (dar nu chiar identice) se repetă obsesiv, creând confuzie și neliniște, iar inserturile unor cadre subiective ne lasă să ne îndoim de perspectiva care ne este prezentată. ”Meshes of the Afternoon” îți atrage atenția și este greu să îți desprinzi ochiul. Predomină imaginile „de efect”, în care Deren se dublează în cadru, fie datorită reflecției chipului său într-un geam, fie datorită apariției unei noi copii a sa. Alteori, aceasta pare să escaladeze pereții locuinței sale în slow-motion, legile gravitației fiind chiar abolite. Iar muzica, adeseori în contra-timp cu acțiunea, amintește de un film horror japonez și creează atmosfera perfectă pentru povestea terifiantă și schizofrenică imaginată de Deren și Hammid

”Meshes of the Afternoon” este un film care trebuie văzut neapărat. Maya Deren va continua, obsesiv, preocuparea pentru imagini inedite și aceleași teme stranii în ”At Last”, care este un fel de continuare a lui ”Meshes of the Afternoon”, nu la fel de reușit, dar măcar la fel de imprevizibil.

Saturday, May 14, 2011

Top 10 Gus van Sant

So far...


1. Gerry (2002)
2. Elephant (2003)
3. Paranoid Park (2007)
4. My Own Private Idaho (1991)
5. Drugstore Cowboy (1989)
6. Last Days (2005)
7. Milk (2008)
8. Good Will Hunting (1997)
9. Finding Forrester (2000)
10. Psycho (1998)

Wednesday, May 11, 2011

RO 2011 - Partea a 5-a: UrsulRO

Ursul
(România, 2011)


Regia și Scenariul: Dan Chișu
Cu: Magda Catone, Claudiu Bleonț, Gabriel Spahiu

Rating: 1.5/5

În ciuda notei foarte mici de mai sus, „Ursul” reprezintă o îmbunătățire față de primul film al lui Dan Chișu de anul trecut, ”WebSiteStory”. Se vrea și o revitalizare a comediei românești, dar e departe de acest scop. Acțiunea filomului se petrece imediat după Revoluție, când o trupă de circari nu și-au mai primit salariile de câteva luni. Noul director al circului găsește o soluție: vinderea ursului bătrân unui neamț. Ceea ce urmează este o lungă cursă de urmărire, în care artiștii de circ se țin după director și partenerul său corupt, care au furat ursul și au plecat cu ei în zone mai rurale/împădurite. 


„Ursul” începe destul de bine, cu portretul unei realități triste și premisa unei povești amuzante care face „haz de necaz”. Însă, după nici 30 de minute, își pierde resursele. Scenariulse pierde în digresiuni, iar când trupa de artiști se desparte pentru a acoperi toate drumurile forestiere, filmul se împrăștie și el. Adevărul este că Dan Chișu nu știe să regizeze. Clișeele sunt din abundență, actorii sunt lăsați în voie, iar nici măcar imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile nu poate salva onoarea lezată a ecranului cinematografic.

Singurul lucru îmbucurător este că „WebSiteStory” și „Ursul” (două filme de altfel diferite) au totuși ceva în comun: Dan Chișu pare fascinat de lumea spectacolului, în special de „periferia” acesteia: stand-up comedians în primul film, artiștii de circ în a doua. Dar un banc bun și o scamatorie nu ajung pentru a face film.

Saturday, May 7, 2011

Festival international des Très Courts


O distracție (aproape) anuală pentru mine este Festivalul Internațional de Filme de Foarte-Scurt-Metraj, care constă într-un maraton de filme de maxim 3 minute. Anul acesta, festivalul are loc zilele acestea simultan în 14 țări și peste 70 de orașe. După Franța, România este țara cel mai bine reprezentată, mai ales Ardealul și celelalte regiuni vestice, așa că festivalul este din ce în ce mai accesibil publicului în fiecare an.

Unul dintre motivele pentru care mă duc la acest festival este oportunitatea de a vedea filme experimentale într-un format care se pretează experimentului. Însă, chiar dacă filmul nu este experimental, realizatorii par să se întreacă în a stabili care este cel mai eficient în a spune o poveste cu substrat cel mai eficient într-un interval atât de scurt. Iar, ocazional, unele dintre aceste filme sunt remarcat la scară mai mare. ”Oktapodi” (din Franța), pe care l-am văzut la Très Courts în 2008, a ajuns să fie nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj animat.


Sincer, nu mă interesează decât selecția internațională a festivalului. Astfel, din cele 46 de scurt-metraje selectate la nivel mondial, anul acest highlights-urile includ:

De grot blo - subintitulat un remake norvegian al „Le grand bleu”, filmul este, în esență, o singură poantă spusă extraordinar de bine. 

C'este pas une vie! - filmat cu telefonul mobil, este de asemenea o singură poantă, într-o singură dublă...

Free Fall - superbă imaginea subacvatică.


Radiohead - Codex - The King of Limbs from lima on Vimeo.

Feeder - unul dintre cele mai experimentale filme de anul acesta, filmat din spatele dinților personajului principal, cu un rinoscop (probabil...)

Advance - montajul amintește de o secvență celebră din ”Sherlock jr.”, de Buster Keaton

Rubika și Pixels - două animații destul de asemănătoare, în fiecare dintre ele o metropolă este asaltată de un joc.


PIXELS by Patrick Jean from ONE MORE PRODUCTION on Vimeo.



Competition in the Workplace - comedie editată foarte rapid, despre doi colegi de lucru care se întrec în... bărbi.

Rame dames - preferatul meu, o animație foarte reușită, cu un seducător fundal jazz.


Rame Dames de cohlporteur

Slightly Fishy - efecte speciale folosite foarte inteligent. Un film de James Cunningham, care a mai regizat și ”Poppy”, un scurtmetraj premiat în diferite părți.


Advanced 3D Productions - Slightly Fishy from Media Design School on Vimeo.


Hand of God - hohote de râs pentru o poveste despre cum Dumnezeu este, câteodată, microbist...

Audiotour - unul dintre cele mai bune scenarii ale acestei ediții.


Audiotour from Hard//Hoofd on Vimeo.


Undocumented worker: the audition - un mexican de împrumut se oferă să ajute o actriță aspirantă să își repete replicile. Daniel Day-Lewis ar fi invidios.



P.S.: Mulțumiri speciale lui Azu (*wink*) pentru video-uri. Și încă câteva dintre preferatele ei:


Hamburgz from Jordan Schmelzer on Vimeo.





Los gritones from Roberto Pérez Toledo on Vimeo.





RO 2011 - Partea a 4-a: Mănuși roșii

Mănuși roșii
(România, 2010)


Regia: Radu Gabrea
Cu: Alexandru Mihăescu, Andi Vasluianu, Marcel Iureș, Udo Schenk

Rating: 2.5/5

„Mănuși roșii” reprezintă perseverența lui Radu Gabrea în a examina trecutul recent al poporului român și a forțelor care au generat răsturnarea completă a raporturilor etnice și sociale în spațiul mioritic. Totodată, este a doua adaptare a regizorului după un roman de Eginald Schlattner, după „Cocoșul decapitat”, căruia „Mănuși roșii” îi este, de fapt, o continuarea. În 1957, brașoveanul sas Felix Goldschmidt este student la Cluj, unde se află și în tratament la Clinica de Psihiatrie pentru anxietate. Într-o zi, fără să i se ofere vreun motiv, este arestat de Securitate, închis într-o temniță mizeră și anchetat la greu.


Filmul este povestit în flashback-uri. Eliberat după doi ani, Felix își reamintește viața din celulă. În celulă, își reamintește vremurile pașnice când îl citea pasionat pe Marx și vorbea despre idealurile socialiste. Pe măsură ce înaintăm, începe să își amintească și de prietenii săi „reacționari, spioni, imperialiști”, pe care ajunge să îi toarne anchetatorilor. „Mănuși roșii” este povestea unui om înfrânt de sistem și de propriile slăbiciuni. Este și povestea populației săsești din Transilvania, persecutată în primii ani ai noului regim, apoi lăsată să părăsească țara (pe bani, evident).


Din păcate, filmul nu este foarte convingător. Secvențele din celulă, alături de Andi Vasluianu și (pentru o scurtă perioadă) Marcel Iureș, sunt cele mai reușite. Este regretabil, însă, că toate celelalte secvențe sunt filmate de ca și cum am fi tot într-o temniță, în cadre strânse, filmate în decoruri de studio mult mai puțin convingătoare decât celula de închisoare (care și aceasta este un pic cam încăpătoare). Îmi plac, în general, filmele lui Radu Gabrea și le consider importante. Se știe folosi de actori și de camera de filmat atunci când este nevoie. Dar ceea ce îmi pare evident la „Mănuși roșii” este evitarea de a merge până la capăt, ceea ce se traduce printr-o incoerență narativă și pedanteria cu care mesajul ne este livrat.

RO 2011 - Partea a 3-a: Bună! Ce faci?

Bună! Ce faci?
(România, 2011)


Regia: Alexandru Maftei
Cu: Ionel Mihăilescu, Dana Voicu, Paul Diaconescu, Ana Popescu

Rating: 2/5

Al doilea film al lui Alexandru Maftei, după „Fii cu ochii pe fericire” (care a apărut acum mult timp, în 1999 și pe care nu l-am văzut) a reprezentat un pariu nereușit de a realiza un (mare) succes de public. Aflat în a noua săptămână pe ecrane, nu a reușit să strângă decât puțin sub 10.000 de spectatori. În film este vorba despre un cuplu pe la 40 de ani (el - fost pianist, acum întorcător de pagini pentru artiști mai puțini talentați și ea - spălătoreasă), a căror relație cunoaște un nou început, odată ce fiecare descoperă, individual, chat-ul online și se combină unul cu celălalt fără să știe cine este celălalt de fapt. Perspectiva asupra poveștii este impusă de fiul lor precoce, promiscuu și bizar de îngâmfat de 17 ani.


Problema este că „Bună! Ce faci?” nu este mai mult decât o reclamă lungită la dimensiunile unui lung-metraj. Filmul nu face reclamă unui produs anume, dar dacă spălătoreasa ar ridica la fiecare cinci minute ba un detergent, ba un balsam, ba un ruj de buze, nu ai face diferența dintre „Bună! Ce faci?” și un calup al Nopții Devoratorilor de Publicitate. Toate tehnicile vizuale și narative ale filmului te duc înspre ideea de reclamă, de la cuvintele care apar pe ecran obstinat de des (și care reprezintă conversațiile online ale cuplului nostru), până la fragmentarea acțiunii prin mici sketch-uri (căcă altfel nu se pot numi) în care personajele parcă iau o pauză de la ce se întâmplă și fie își povestesc viața, fie se plimbă în neștire cu o melodie pe fundal. De fapt, mă miră că „Bună! Ce faci?” nu are deloc product placement. La o astfel de poveste, ar fi putut fi folosit cu cap: telenovela ar fi putut deveni o satiră despre societatea de consum (sau ceva de genul... orice numai nu o telenovelă...) „Bună! Ce faci?” nu reprezintă ceva nou pentru cinema-ul românesc. Poate că lasă impresia unei comedii franțuzești cu mic-burghezi, picanterii și sex, dar nu este decât o intruziune a televiziunii pe marele ecran. Sacrilege!

 

Tuesday, May 3, 2011

Another 5 Alternative Westerns

După ce am făcut topul celor mai bune western-uri „alternative”, am rămas ușor nemulțumit. Încercarea de a construi un top cât mai variat și cât mai valoros a lăsat, totuși, pe dinafară destul de multe titluri interesante și inedite. Dar sunt pe cale să corectez acest neajuns, adăugând încă 5 titluri topului inițial. Două observații: 1. faptul că filmele de aici nu s-au regăsit în primul top nu înseamnă că ar fi mai slabe decât primele (chiar din contră, de fapt!) și 2. nu o să încerc un demers asemănător pentru topul western-urilor „tradiționale”, pentru că sunt prea multe din care să aleg și nu sunt deloc nemulțumit de acela.

Another 5 ”Alternative” Westerns


1. La ”Moara cu noroc” (r. Victor Iliu, 1955)
Aceasta este marea omisiune a topului inițial și de vină e numai memoria mea fragmentată. Filmul nu numai că se petrece în Vestul țării (noastre), dar Iliu accentuează anumite elemente ale nuvelei lui Slavici pentru a o aduce mai aproape de western-ul clasic american. Tema corupției și lăcomiei este un alt element comun. Acestora li se adaugă stilul vizual unic al lui Ovidiu Gologan (v. și „Pădurea spânzuraților”), pentru a  concretiza un film cu adevărat remarcabil.

2. Little Big Man (r. Arthur Penn, 1970)
Western așa-zis revizionist, ”Little Big Man” este o satiră a istorie americane și o condamnare atât a „genocidului nativilor americani”, cât și a (pe atunci) actualului război în Vietnam. Filmul este relativ lent, dar filmările sunt somptuoase și, dacă nu ai urmări povestea, ai jura că te afli într-un western epic tradiționalist. Eroul jucat de Dustin Hoffman este un urmaș al lui Candide (sau un strămoș al lui Forrest Gump, dacă vreți), a cărui viață extraordinară este legată de forțele care au „cizelat” „națiunea” americană în anii de după Războiul Civil. 

Dustin Hoffman și Faye Dunaway în ”Little Big Man”

3. Seven Brides for Seven Brothers (r. Stanley Donen, 1954)
Singura legătură cu western-ul pe care o are acest musical este amplasarea acțiunii în vestul extrem american. Dar este un film lipsit de compromis, poate greu de apreciat de la prima vizionare, dar delicios în momentul în care ajungi la a zecea. Melodiile te prind, personajele sunt bine creionate și scenariul este credibil (evocând furtul sabinelor de către soldații romani). În plus, Howard Kell și Jane Powell fac două roluri de senzație.

4. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (r. Andrew Dominik, 2007)
Suprarealist, dar foarte visceral, realizat la o intensitate aproape covârșitoare, TAOJJBTCRF (lol) nu este pentru toată lumea. Dar, grație nu în ultimul rând interpretărilor desăvârșite ale actorilor (Casey Affleck, Brad Pitt, Sam Rockwell, Sam Shepard etc.), filmul lui Dominik este cea mai reușită variațiune pe foarte des abordata temă Jesse James.


5. 800 balas (r. Álex de la Iglesia, 2002)
Un western spaghetti al unui western spaghetti, ”800 balas” promite a fi film post-modern mare, dar se pierde în imitarea clasicelor genului. Dar are umor și acțiune, chiar dacă un pic prea multă parodie (chestie care îl sapă pe de la Iglesia de fiecare dată) și, în plus, este un exemplu perfect de ceea ce înțeleg eu prin western „alternativ”.

Monday, May 2, 2011

Thor (SUA, 2011)

Thor
(SUA, 2011)


Regia: Kenneth Branagh
Cu: Chris Hemsworth, Anthony Hopkins, Natalie Portman, Tom Hiddleston, Stellan Skarsgård, Rene Russo

Rating: 3/5
Hammer-time!
În vederea mega-producției de anul viitor, ”The Avengers”, universul Marvel începe să se întregească și pe marele ecran. După două încercări lipsite de succes de a-l impune pe The Incredible Hulk și mult mai reușitele ”Iron Man”-uri și înainte de ”Captain America”, poposește pe ecrane probabil cel mai ciudat film din serie: ”Thor”, povestea unui zeu războinic și arogant alungat de tatăl său (Odin - Anthony Hopkins) din tărâmul etern în care locuiesc zeii și exilat pe Pământ, unde trebuie să se dovedească vrednic de a deveni viitorul conducător al regatului zeilor. Norocul său este că primele persoane pe care le întâlnește pe pământ sunt o tânără și frumoasă cercetătoare (Portman) și mentorul ei sceptic, dar dornic de a da o mâne de ajutor (Skarsgård), care îl vor pune pe drumul cel drept.


Spre deosebire de alte filme cu super-eroi, ”Thor” âeste regizat de Kenneth Branagh, un tip cu pedigree uriaș atât ca actor shakespearian, cât și ca regizor (nu numai de drame elisabetane). Nu este greu, însă, să îți dai seama ce l-a atras pe Branagh la povestea zeului din Walhalla devenit erou de benzi desenate. Odin, zeul-tată, este prototipul patriarhului stern shakespearian, precum Henric al IV-lea, Lear sau Prospero. Thor, la rândul lui, este o versiune a lui Henric al V-lea, pe care Branagh l-a jucat în filmul eponim, cel mai reușit al său. Totuși, Odin și Thor sunt totuși mai mult scheme de personaje, dar Branagh (cu ajutorul actorului Tom Hiddleston) construiește un personaj cu adevărat complex în rolul lui Loki, fratele lui Thor, fiu adoptiv al lui Odin, scindat de dorința de a face bine și ambiția de a deveni (măcar) egalul fratelui său, care ajunge - din aproape în aproape - personajul negativ al filmului. Loki-ul lui Branagh, tradițional un zeu al farselor (evocat, de altfel, și în ”The Mask”) este un anti-erou complex și, ca să păstrăm comparațiile shakespeariene, un fel Richard al III-lea al Universului.


”Thor” este un film inegal. Povestea zeilor, a confruntărilor pentru supremație și a luptelor cu giganții de gheață este destul de convențională, cu un narativ slab, contrabalansat de efectele speciale destul de reușite și un excepțional design original al Asgard-ului, tărâmul zeilor care arată ca muntele Olimp corcit cu Metropolis-ul lui Fritz Lang. 3D-ul, pe de altă parte, e degeaba. Când filmul ajunge pe Pământ, apar și actorii buni care chiar joacă (Porman și Skarsgård), iar umorul care rezultă din noua condiție, de pământean, a lui Thor, este bine dozat. Povestea este mai solidă pe partea aceasta a filmului, chiar dacă interferarea elementelor din celelalte filme Marvel (cel puțin două cameo-uri cu greutate) deranjează din când în când. 


”Thor” are un stil vizual aparte. Nu sunt sigur că se potrivește în restul universului Marvel, dar nici nu este un film de sine stătător. Nu știu dacă va exista continuare, deși unele personaje vor reapărea în ”The Avengers”. Poate e mai bine să nu anticipăm și să ne mulțumim, cel puțin deocamdată, cu spectacolul ușor și relaxant al acestui film, unul dintre cele mai ciudate blockbustere din ultimii ani.