Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Nymphomaniac: Volume II (Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Nymphomaniac: Volume II

(Danemarca/Germania/Franța/Belgia/UK, 2013)

Regia: Lars von Trier

Cu: Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgård, Stacy Martin, Shia LaBoeuf, Jamie Bell, Mia Goth, Udo Kier, Willem Dafoe

Îmi face mai puțină plăcere să scriu despre ”Nymphomaniac: Volumul II” decât despre prima parte. Dacă aceea era o fantezie, dar cu un narativ destul de clar, volumul al II-lea este mult mai apăsător, atmosfera este mult mai întunecată, aventurile personajului principal sunt mult mai puțin amuzante sau incitante. Primul capitol (al cincilea în cronologia celor două volume alăturate), cel în care apare Jamie Bell în chip de torționar erotic, pare prea lung, iar unele dintre secvențele din bucățile ulterioare par tăiate prea agresiv la montaj. De asemenea, personajul lui Stellan Skarsgård suferă câteva schimbări. În primul rând, chiar dacă scenele de dialog dintre el și Gainsbourg sunt încă foarte bune (iar spectatorul oscilează de la o scenă la alta între căruia dintre ei să îi dea dreptate), ele sunt din ce în ce mai rare și din ce în ce mai puțin digresioniste (adică Bach primește un episod întreg și Beethoven nimic?). Iar Seligman însuși devine progresiv mai antipativ, până când ajunge să se reveleze ca fiind adevăratul villain al poveștii. ”Volumul II” nu mai este o joacă. Lumea îi întoarce fața lui Joe, supunând-o la o întreagă serie de decepții și umilințe, iar Joe însuși întoarce fața lumii. Lars von Trier revine în zona lui „de confort”, undeva între Tarkovski (hai să numărăm referințele, de la Andrei Rubliov la Oglinda) și romantismul german (vezi secvența cea mai reușită, cea a copacului din vârful muntelui, desprins parcă dintr-o pictură a secolului al XIX-lea). 

Se pune problema dacă, puse cap la cap, cele două părți ar forma un tot unitar și dacă această grandioasă epopee a unei nimfomane trebuie judecat ca un singur film sau nu. Evident, nu se poate vorbi despre volumul II fără să vorbești despre primul. O întrebare mai pertinentă (și mai dificilă) este dacă putem să vorbim despre ”Nymphomaniac”, întreg sau pe părți, fără să încercăm să înțelegem ce loc ocupă acest film în filmografia lui von Trier. Uneori mai în glumă, alteori mai serios, von Trier face auto-trimiteri la majoritatea filmelor sale, cel puțin de la „Breaking the Waves” încoace. De exemplu, Jerome îi cere lui Joe să se culce (și) cu alți bărbați, aceeași cerere pe care Stellan Skarsgård i-o adresează lui Emily Watson. Doctrina rigidă a nimfomanelor din prima parte pare să reflecte principiile Dogma '95. Scenele de sex hardcore din „Idioții”, atât de scandaloase la acea vreme, au devenit parcă o apariție banală la von Trier. Și, bineînțeles, există reluarea (ironica?) a secvenței de deschidere din ”Antichrist”, cu aceeași coloană sonoră. Impresia pe care o lasă este că ar încerca, dintr-o lovitură, să facă tabula rasa cu aproape două decenii de filme. 

Dar se întâmplă și altceva aici. ”Nymphomaniac” nu este numai un joc de-a ghicitul și număratul auto-referințelor. Von Trier vorbește și despre modul în care filmele sale au fost percepute și despre toate controversele pe care acestea le-au general. ”Nymphomaniac” este primul său film după auto-cenzura pe care și-a impus-o, în urma declarațiilor... nefericite pe care le-a făcut la Cannes. Și e evident că von Trier are, totuși, ceva de spus în public. Discuțiile dintre Joe și Seligman sunt adevărate „declarații de presă” - despre rasism (discuția despre „negrotei” pare să apere criticile aduse lui Manderlay), misoginism (ca răspuns la acuzațiile primite de ”Antichrist”) și, evident, antisemitism vs. antisionism, exact ceea ce l-a băgat în încurcătură in the first place. E clar că ”Nymphomaniac” nu este un film despre o nimfomană, despre aventurile ei sexuale, despre modul în care societatea o percepe etc. etc. etc. Cu atât mai puțin nu este un film despre dragoste sau despre depresie. În schimb, Lars von Trier își scindează personalitatea între Joe și Seligman și, pe parcursul a peste 4 ore (în versiunea pe care am văzut-o noi) poartă o conversație cu sine însuși. Și trebuie să recunosc că, oricât de schizofrenic sună, von Trier pare extrem de lucid în privința sa. Își cunoaște punctele forte, știe când a greșit și recunoaște că există momente în care, ca om sau ca regizor, pur și simplu nu se poate abține. Cu ”Nymphomaniac” își declară dreptul de a face ce fel de filme vrea, iar efectul asupra spectatorului (1/2 repulsie, 1/2 fascinație) este probabil cel pe care și-l dorește de fiecare dată.

Rating (pentru ambele volume, luate la un loc): 4.5/5

Nobody's Daughter Haewon (Coreea de Sud, 2013)

Nugu-ui ttal-do anin

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Jeong Eun-Chae, Seon-gyun Lee, Joon-sang Yoo, Jane Birkin

Rating: 4/5

A venit vremea să primim iar vizita lui Hong Sang-soo, acest Woody Allen coreean (face cel puțin un film pe an de ceva vreme bună, repunând în scenă teme și secvențe similare). În ultimul său film, ”In Another Country”, Isabelle Huppert vizita o stațiune litorală coreeană în pielea a trei femei diferite. Secvența de deschidere a lui ”Nobody's Daughter Haewon” ne aduce aminte de filmul precedent: protagonista noastră de 20 de ani întâlnește o actriță celebră (Jane Birkin în cameo) și schimbă cu ea câteva cuvinte într-o engleză ușor chinuită. Haewon studiază actoria, iar străina o încurajează și îi laudă frumusețea. Chiar dacă Birkin nu mai apare și nu mai este menționată, acest moment este unul dintre principalele catalizatoare a „crizei” prin care va trece tânăra Haewon, undeva de la mijlocul filmului până spre sfârșit. Al doilea moment este despărțirea de mama ei, care pleacă pentru a se stabili în Canada. Iar primul act este completat de dezvăluirea existenței unei relații secrete între Haewon și un profesor de-al ei (care este și regizor de film) și o stânjenitoare petrecere alături de colegi de facultate.

Cei doi se despart, iar partea a doua a filmului este dominată de trei întâlniri. Prima cu un alt profesor, tot coreean, dar stabilit în SUA, decorat de președinte și prieten cu Martin Scorsese, care o invită pe Haewon la o cafea în ultima sa zi pe tărâmul natal. Ulterior, Haewon revizitează parcul în care s-a despărțit de regizorul Lee alături de o prietenă care este de șapte ani într-o relație cu un bărbat căsătorit. Iar la final, Lee reapare, obligând-o pe Haewon să ia o decizie cu privință la viitorul lor. Este evident că filmul are o structură „în oglindă” și că evenimentele din a doua parte sunt direct legate de dilemele pe care le are protagonista noastră în acel moment. Filmul se termină cu o supriză-glumiță pe care nu o să o dezvălui, dar care explică câteva dintre momentele mai bizare din această a doua parte, precum taxi-ul chemat telepatic de profesorul „american” sau situația similară, doar că mult mai avansată, în care se află prietene lui Haewon.

Hong Sang-soo își construiește filmul din planuri-secvență, insistând asupra timpului necesar fiecărei acțiuni, oricât de stânjenitoare ar fi aceasta pentru personajele principale. Structura „în oglindă” a filmului se remarcă și la nivelul cadrelor individuale, spectatorul atent putând observa multe repetiții ale unor acțiuni, revizitarea acelorași locații, dar niciodată mai mult de două ori și aproape în aceeași ordine (aproape că m-aș încumeta la o a doua vizionare, side-by-side, a celor două părți ale filmului). Ce este însă interesant la regizorul coreean (și se remarcă și în filmele sale anterioare) este cât de dezolante poate să facă să arată spațiile în care se întâmplă povestea. Străzile sunt aproape neumblate de alți trecători, parcurile sunt pustii, vremea este tomnatică, înnorată, cețoasă. Lui Hong Sang-soo îi place să își scoată în evidență actorii (care poartă întotdeauna tușe de culoare puternice), pe un fundal aproape monocrom. 

”Nobody's Daughter Haewon” este un superb studiu de personaj și propune o actriță foarte talentată, Jeong Eun-Chae. La rândul său, Hong Sang-soo își conservă și își îmbogățește stilul vizual. Prezentat în competiție la Berlin anul acesta, a fost probabil unul dintre cele mai bune filme de acolo (mai bun cu siguranță decât trei dintre filmele - bune! - premiate pe care le-am văzut: Gloria, Poziția copilului și Prince Avalanche). S-ar putea să fie unul dintre cele mai bune filme ale anului. Din păcate însă, la noi nu îl va distribui nimeni și nu va perturba ecranele cinematografelor din România.

No (Chile/Franța/SUA, 2012)

No

(Chile/Franța/SUA, 2012)

Regia: Pablo Larraín

Cu: Gael García Bernal, Alfredo Castro, Antonia Zegers

Rating: 3.5/5

Categoria „Cel mai bun film străin” de la Oscar-uri seamănă, de câțiva ani buni, cu o glumă proastă. Fie că este din cauza modului în care fiecare țară selectează UN SINGUR film în fiecare an, fie că este datorită procesului de selecție, este inadmisibil ca filme precum ”Tabu”, ”Holy Motors”, ”In Another Country” sau ”Barbara” să lipsească în favoarea unor banalități precum ”Kon-Tiki” sau ”A Royal Affair”. Acestea fiind zise, din filmele selectate, preferatul meu este ”No”, o adevărată reconstituire a evenimentelor din jurul referendumului din 1988 din Chile pentru demiterea lui Augusto Pinochet, cu emfază asupra campaniei taberei NO, anti-Pinochet, și a unui regizor de reclame care împrumută tehnici publicitare pentru spot-urile electorale.

„Noutatea” acestui film este faptul că a fost filmat pe camere VHS din anii '80, pentru un plus de realism și pentru a face cât mai neobservabilă tranziția între imaginile „reconstruite” și spot-urile de campanie sau imaginile de arhivă cu Pinochet și alții. Ideea nu este chiar atât de unică - dacă vă amintiți, micul film românesc „Visul lui Adalbert” folosea o tehnică asemănătoare pentru a reconstitui anul 1986, când Steaua câștiga Cupa Campionilor și Protecția Muncii era lege. În „No”, în afara calupurilor publicitare care ne sunt prezentate din când în când și a căror impact este într-adevăr puternic, această șmecherie nu își prea găsește rostul. Din fericire, pentru a suplini acest gimmick, îl avem pe Gael García Bernal, care este un interpret foarte competent și care - de-a lungul unei impresionante cariere - cred că a jucat toate naționalitățile de vorbitori de limbă spaniolă posibile. 

Nu cred că am văzut alt film de Pablo Larraín, dar acesta pare să fie cu siguranță capabil să spună o astfel de poveste „importantă”, fără să neglijeze aspectele politice, dar nici să ne plictisească dialectic în fața ecranului. Un mare plus al filmului este faptul că ne prezintă toate punctele de vedere, nu doar cele ale taberelor NO și SI (aceasta din urmă doar ușor ironozată și caricaturizată, e drept), dar și a diferitelor tabere din cadrul companiei NO, care reunește peste o duzină de partide politice, de la comuniști/socialiști la creștin-democrați, de la cei care sunt de acord cu montajul pop al spot-urilor până la cei care consideră că este un afront adus victimelor regimului Pinochet. Iar filmului nu îi lipsesc umorul, satira și colții, iar cel mai elocvent este finalul ambivalent, în care șefii campaniilor publicitare NO și SI (de altfel colaboratori vechi) își dau iar mâna - după înlăturarea lui Pinochet - pentru a vinde o nouă telenovelă și un fals sentiment de libertate.

Les neiges du Kilimandjaro (Franța, 2011)

Les neiges du Kilimandjaro

(Franța, 2011)

Regia: Robert Guédiguian

Cu: Jean-Pierre Darroussin, Ariane Ascaride, Grégoire Leprince-Ringuet

Rating: 2/5

Ca o regulă, îmi este mai greu să vorbesc despre filmele care nu mi-au plăcut (decât dacă nu este vorba despre un film care să mă enerveze de-a binelea, precum ”Total Recall”), astfel încât cronica despre ”Les neiges du Kilimandjaro” - un film plăcut și calm, de altfel - probabil nu va fi prea închegată. Personajul principal, Michel, este un muncitor harnic într-o companie portuară din Marsilia și lider sindical cu păreri ferme de stânga. Când acesta ajunge să fie victima unei concedieri colective, iar ulterior, este jefuit de unul dintre foștii săi colegii de muncă, părerile sale (și ale soției) sunt zdruncinate. Iar aici este problema cu filmul. Evenimentele de pe parcurs, mai ales din prima parte a filmului, provoacă probleme de conștiință serioase, repuneri în perspectivă ale vieților tuturor celor implicați, dar acestea par să rămână undeva dincolo de ecran, ele neparvenind publicului decât prin gesturi și acțiuni banale, previzibile: Michel îl lovește pe cel care l-a jefuit în timp ce acesta este în arestul poliției, iar Marie-Claire (soția) își descoperă pasiunea pentru Metaxa. Asta pentru ca îl final cei doi să își șteargă toate procesele de conștiință prin adoptarea celor doi frați mai mici ai hoțului, dovedind astfel că sunt tovarăși oameni buni, deși fac acest lucru fără știința părinților sau a autorităților).

Deznodământul de mai sus este tratat cu supra-seriozitate de Guédiguian, a cărui punct de vedere este destul de îngust. Filmul său se aseamănă cel mai mult cu „Le Havre”, de Aki Kaurismäki (în care Jean-Pierre Darroussin apare într-un rol important) cu doua diferențe semnificative, însă: una geografică (portul este Marsilia, nu Le Havre) și cealaltă de stil, filmul lui Kaurismäki - cu toate deficiențele sale - are un look propriu și se identifică cu personalitatea regizorului finlandez, care preferă fabule cinematografice. Par contre, ”Les neiges du Kilimandjaro” nu arată rău, dar nici nu este nici remarcabil, nu este fabulă, dar nici ca melodramă nu prea merge. Nu e chiar o pierdere de vreme (sunt câteva glume pe parcurs și există dimensiunea socială care este pusă în discuție), dar nici prea multe care să intereseze cinefilii. Filmul rulează aproape incognito prin țară, într-o copie pe peliculă care este, de altfel, de bună calitate.

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...

Hitchcock Week: North by Northwest

Săptămâna Hitchcock are loc pe facebook și pe mai multe bloguri de cinefili. Sunt mai mult decât bucuros să particip și eu, cu un post despre unul dintre cele mai bune filme semnate de Maestru.

North by Northwest

Motto: And one man in his time plays many parts (As You Like It)

”North by Northwest” este un film pe care îl apreciezi din ce în ce mai mult după vizionări repetate. La o primă vizionare, poate părea „doar” un film de acțiune bine făcut, un caper standard construit în jurul a câtorva puncte culminante eminamente hitchcock-iene (asasinatul NATO, întâlnirea din lanul de porumb, confruntarea finală de pe muntele Rushmore). Ulterior, pe măsură ce mai completezi filmografia lui Hitchcock și revezi cu plăcere NxNW, începi să înțelegi cum funcționează regia lui Hitch, pentru ca în final filmul să îți apară complet altul: o deconstrucție genială a genului din care face parte, accesibil și enjoyable pentru un public lar, dar inovator, abstract și chiar subversiv pentru cei care au devenit complicii marelui autor. 

Pentru Hitchcock, filmul este apogeul unui scenariu îndrăgit: un om nevinovat este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o; aflat mai mult sau mai puțin în posesia unor informații/obiecte de valoare, el ajunge să fie vânat atât de oamenii legii cât și de adevărații făptași; a, da, și de obicei, omul nostru se va găsi legat - uneori la propriu - de o frumoasă tânără duplicitară. De data aceasta, povestea este îmbogățită cu câteva teme neașteptate. Pentru mine, cea mai fascinantă este următoarea interpretare. Pe parcursul filmului, Roger O. Thornhill (Cary Grant) ajunge să joace mai multe roluri: inițial, este un om de afaceri rutinat, care ar avea nevoie de un pic de aventură în viața lui; întâmplări asupra cărora nu are niciun fel de control îl vor pune în situația de a fi un criminal cu sânge rece care trebuie să scape de justiție, apoi un spion care trebuie să deturneze un complot internațional, dar și un amant exemplar sau - în cea mai hilară scenă a filmului - un participant la o licitație care a băut un pic prea mult. Interesant este că alegerile sunt Thornhill sunt doar semi-conștiente. După ce acesta acceptă să joace rolul agentului secret inventat George Kaplan, acesta devine George Kaplan, un personaj aproape cu totul diferit de ce a jucat până în acel moment.

Avem astfel o perspectivă unică asupra modului în care Hitchcock își definește arta. După el, avem nevoie de cinema pentru a ne oferi un pic de aventură în viață. Banalul Thornhill din primele imagini ale filmului este un vessel potrivit pentru a fi umplut cu toate fanteziile realizatorului și ale spectatorilor. Iar pe structura clasică, Hitchcock își permite cât mai multe variațiuni și farse cinematografice, în stilul caracteristic: MacGuffin-uri peste MacGuffin-uri (George Kaplan este cel mai original dintre acestea create vreodată), scene clasice executate în moduri surprinzătoare (cel mai palpitant moment se petrece în miezul zilei și este fără muzică pe fundal, scena de amor turnată într-un spațiu îngust restricționează mișcările camerei și obligă interpreții să simuleze rotirile de 360 de grade à la ”Vertigo”) ș.a.m.d. ”North by Northwest” este unul dintre cele mai calculate filme făcute de Hitchcock, dar marele succes al său se datorează faptului că pare un film spontan, plin de răsturnări de situație neașteptate și schimbări de ritm suprinzătoare, care încă este disecat și la peste 50 de ani de la premieră. 

North by Northwest (1959)

Scenariul: Ernest Lehman

Cu: Cary Grant, James Mason, Eva Marie Saint, Martin Landau, Leo G. Carroll

Rating: 4.5/5

Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.  

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye (Taiwan, 1996)

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye

(Taiwan, 2006)

Regia: Hsiao-hsien Hou

Cu:  Hsiang Hsi, Kuei-Ying Hsu, Annie Shizuka Inoh

Rating: 4/5

O poveste aparent complicată despre doi tineri care încearcă să pună la cale diferite planuri pentru a se îmbogăți rapid, într-o lume în care oamenii de afaceri, politicienii și autoritățile conduc astfel de scheme mult mai dibace. ”Goodbye South, Goodbye” are o dimensiune existențialistă și este și un denunț al corupției care pătrunde în toate păturile unei societăți, dar impresionează cel mai mult ca povestea unor tineri care încearcă să își găsească un rost în această lume.

Filmul este compus aproape exclusiv din planuri secvență, care implică adesea mișcări complicate ale aparatului de filmat, acesta urmărind personajele dintr-o cameră în alta sau plonjând asupra lor de la nivelul unei macarale. Până și unele cadre statice devin dinamice - cele filmate de la bordul mașinilor sau din trenuri. Cu toate acestea, compozițiile sunt de regulă pe un singur plan, rareori mizanscena îngăduie existența unui al doilea plan și intersectarea dintre acestea: de obicei, subiectul rămâne același pe parcursul întregului cadru, indiferent cât de lung este acesta. Oricum, ”Goodbye South...” este un film bine gândit vizual, iar camera surprinde viețile acestor tineri cu tot ce este mai inutil și mai futil în ele, cu excepția a câtorva momente de eliberare, precum plimbarea pe motociclete care apare pe cele mai multe postere ale filmului.

”Goodbye South, Goodbye” a participat în Competiția Oficială de la Cannes fără să câștige nimic, dar a fost (parțial măcar) reînviat odată ce a fost numit unul dintre cele mai bune 3 filme ale decadei de către redacția „Cahiers du cinema”. Merită redescoperit și în mileniul al III-lea...

Night on Earth (SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Night on Earth

(SUA/Franța/UK/Germania/Japonia, 1991)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Winona Ryder, Gena Rowlands, Armin Mueller-Stahl, Roberto Benigni

Rating: 3.5/5

Jim Jarmusch. Un film. Cinci povești diferite (care nu se întrepătrund). Fiecare are loc într-un mare oraș american (Los Angeles, New York) sau european (Paris, Roma și Helsinki). Fiecare se petrece în cea mai mare parte a timpului într-un taxi și fiecare mizează pe caractere inedite.

Jarmusch abordează mai multe dintre temele lui preferate în acest film: ciocnirea diferitelor culturi, fascinația și repulsia pe care o provoacă, în același timp, America, idealuri neîmplinite sau simplele drame umane de fiecare zi. Nu există o tema unică care să unească toate cele cinci povești (în afară de premisa principală: un taximetrist care duce pe cineva și fiecare învață sau nu o lecție...) M-au impresionat mai mult primele 3 dintre ele. În prima, Winona Ryder este o taximetristă în L.A. care visează să ajungă mecanic, iar Gena Rowlands este o agentă de casting care caută o actriță potrivită. Acest segment ia ușor peste picior mentalitatea celor care lucrează în industria filmului la Hollywood, dar este o introducere bună pentru ce urmează, prin prisma celor 2 interpretări solide și a trecerii de la zi/seară la noapte, care va reprezenta fundalul întregului film.

A doua poveste îi pune față în față pe Giancarlo Esposito și Armin Mueller-Stahl în New York. Acesta din urmă este un imigrant din RDG, fost clovn, devenit taximetrist pentru a face ceva bani. Această poveste se leagă de următoarea, în care Isaach De Bankolé este un imigrant ivorian în Paris, tot șofer de taxi, dar mult mai bine integrat. Atât de bine, încât este chiar arogant și franțuzit, dar întâlnirea cu o clientă oarbă (Béatrice Dalle) s-ar putea să-i mai taie din înfumurare.. sau poate nu...

A patra poveste este cea mai „slabă”. Roberto Benigni conduce un preot (Paolo Bonacelli) prin Roma, prilej pentru comicul italian (și, cred, singurul colaborator frecvent al lui Jarmusch pe care îl regăsim în acest film, în afară de Tom Waits, care semnează muzica) de a-și face numărul, spovedindu-se îndelung și înfierând preotul până la infarct. Segmentul este amuzant, dar pare o concesie făcută de regizor prietenului său italian. Ultima poveste încearcă să păstreze umorul celei de dinainte, dar și să-i grefeze un pic de tragedie. Acțiunea se petrece la Helsinki, unde Mika (Matti Pellonpää) duce acasă trei cetățeni beți. Momentul emoționant apare când Mika se destăinuie celorlalți, dar, per ansamblu, segmentul nu are nimic special. Finalul este foarte reușit, însă. Mika îl lasă pe Aki, cel mai beat dintre cei trei, în fața casei sale, în timp ce imaginea se luminează lent, venind zorii. Se închide astfel cercul deschis cu înnoptarea din primul segment, dar trebuie menționat că, așa cum ne arată cele cinci ceasuri care servesc drept tranziții între părțile filmului, cele cinci povești se petrec în același timp, dar, datorită diferențelor de fus orar, la ore diferite. Frumoasă idee, subtil pusă în aplicare.

Deși nu cred că ”Night on Earth” este unul dintre filmele mai bune ale lui Jarmusch, nu pot să nu îl recomand. Este o vizionare mai mult decât agreabilă (chiar dacă inegală), plină de umor și emoție, cu mai multe interpretări de excepție decât încap în mod normal într-un astfel de film. Îmi imaginez că scurtmetraj-ul românesc „Acasă” (”Home”), de Paul Negoescu, cu Gabriel Spahiu și Marian Râlea, s-ar încadra perfect ca o a cincea poveste la această antologie (și, de fapt, nu sunt sigur că filmul lui Jarmusch nu a și fost sursa de inspirație). În privința lui ”Night on Earth”, mai amintesc doar imaginea semnată de Frederick Elmes, care reușește să capteze aspecte inedite ale nopții și să dea o culoare aparte fiecărui oraș, neuitând să scoată în evidență interpretările extraordinare ale actorilor.

Comedy Cluj - Ziua a 4-a

O zi mai bogată, dar tot am impresia că o iar destul de moale...

Mala wielka milosc (Polonia, 2008)

Regia: Lukasz Karwowski

Cu: Joshua Leonard, Agnieszka Grochowska, Michael Dunn, Robert Forster

Rating: 1.5/5

Un film polonez(?) vorbitmai mult în engleză, cu o distribuție foarte americană (dintre care și un nume cu ușoară greutate și anume Robert Forster). În esență, este o poveste de dragoste între un avocat american destul de egoist și o poloneză pe care acesta a cunoscut-o în L.A., dar este nevoit să o urmeze în Polonia după ce află că a lăsat-o însărcinată. Urmează peripeții și încurcături de rigoare, redate fără har. Doar în ultima jumătate de oră, filmul arată ușoare calități, care nu sunt de ajuns să-l scoată la limat. Acestea fiind spuse, cred că cei doi interpreți (Leonard și Grochowska) au un oarecare talent și ar putea să primească roluri în filme mai bune.

Steamboat Bill, Jr. (SUA, 1928)

Regia: Charles Reisner, Buster Keaton

Cu: Buster Keaton, Ernest Torrence, Marion Byron

Rating: 4.5/5

Aproape-capodoperă a lui Keaton, ”Steamboat Bill, Jr.” adună gag-uri spumoase pe un fir narativ nu foarte bogat (dar care are încărcătură emoțională), totul culminând cu ciclonul din final, moment în care fantezia prinde aripi, cascadoriile intră în prim-plan, vântul spulberă case, iar Keaton este purtat în zbor de un copac... Filmul trebuie savurat ca exemplu de enjoyment pur!

La nuit fantastique (Franța, 1942)

Regia: Marcel L'Herbier

Cu: Fernand Gravey, Micheline Presle, Saturnin Fabre

Rating: 4/5

Eram deja puțin obosit când am ajuns la ultimul film din a patra zi (ora de începere - 22:30). Însă filmul se pretează pentru o atmosferă de ușoară ațipeală, chiar mizează pe susceptibilitatea crescută a creierului uman de a fi sedus/păcălit de imagini fantastice, coșmărești, iar eu unul m-am simțit bine și mi-a plăcut foarte mult filmul. Există posibilitatea să-mi fi pierdut răbdarea dacă aș fi văzut filmul la o oră mai rezonabilă și dacă aș fi fost mai odihnit, așa că probabil am să repet vizionarea după ceva vreme. Totuși, cred că verdictul pozitiv va rămâne, pentru că am reușit să mă bucur de ”La nuit fantastique” în ciuda calității mizerabile a proiecției (nu atât imaginea - pelicula arăta bine pentru un film vechi de aproape 70 de ani - dar sunetul a fost groaznic). De notat că regizorul, Marcel L'Herbier, este unul dintre numele fruntașe ale impresionismul francez mut din anii '20.

RO 2010 - Partea a 10-a: Nuntă în Basarabia

Nuntă în Basarabia

(România/Moldova/Luxemburg, 2010)

Regia: Nap Toader (AKA Napoleon Helmis)

Cu: Vlad Logican, Victoria Bobu

Rating: 1.5/5

Vlad și Vica, el bucureștean, ea basarabeancă, el dirijor, ea pianistă, se cunosc în România și se căsătoresc la scurtă vreme. Pentru a face și o nuntă tradițională (și ca să strângă ceva „bănuți” în plus), ei merg la Chișinău, unde familia și cunoscuții miresei îl întâmpină pe mire cu tot felul de prejudecăți și obiecții, care mai de care mai nejustificate.

„Nuntă în Basarabia” este un fiasco. Un film eșuat încă din stadiul de idee. Chiar dacă propovăduiește iubirea frățească dintre România și Basarabia, filmul nu caută acele elemente comune pe care le au toți oamenii și care ar fi putut da un substrat acestei pelicule. În schimb, sunt cultivate conflictele mărunte, cât mai multe, cât mai telenovelistice. Prostia se acumulează pe ecran, iar prestația satisfăcătoare a actorilor din rolurile principale nu e de ajuns să o facă suportabilă. În ultimele 15 minute, mă gândeam serios să părăsesc sala, convins că nu urmează să se mai întâmple nimic. Și, din păcate, am avut dreptate - concluzia filmului este tembelă.

Precedentul film al lui Helmis/Toader în România, „Italiencele”, cu toate carențele sale, e departe de dezastrul basarabean de față. Chiar dacă se pot identifica teme comune celor două filme (în special relația estului cu un Occident rece și absent), este evident că Helmis nu știe nici să construiască un film coerent, nici să regizeze actori. Am văzut filme mai slabe decât „Nuntă în Basarabia”, dar puține m-au convins că omul din spatele camerei este la fel de netalentat precum în cazul de față.

Les novices (Franța, 1970)

Les novices

(Franța, 1970)

Regia: Guy Casaril
Cu: Brigitte Bardot, Annie Girardot

Rating: 1.5/5

Nu există multe filme bune cu Brigitte Bardot. Acesta este adevărul. ”Les Novices” nu se abate de la regulă. Povestea este simplă: Agnès (Bardot) este o călugăriță care într-o bună zi fuge dintre suratele ei, probabil cu scopul de a demara acțiunea filmului și mai cu una mai cu două ajunge la Paris, unde se împrietenește cu o prostituată a cărei nume profesional este Mona Lisa (Girardot). Pentru a-și susține existența, Agnès se vede nevoită să încerce și ea cea mai veche meserie din lume, dar reușește să își păstreze inocența, grație stângăciei și naivității abslut obligatorii... În final, după alte peripeții cu o ambulanță-porno, cele două vor ajunge la mănăstirea de la care Agnès a plecat la început, încheind astfel cercul.

Nu mai sunt prea multe de zis. Nu prea există glume, decât stereotipii neamuzante. Realizarea este neinspirată, chiar borderline idioată. Girardot reușește să salveze unele scene prin temperamentul său, dar personajele sunt lipsite de orice substanță și credibilitate.

Dacă aveți chef de Bardot, mai bine alegeți „Disprețul”.