Tusk (SUA/Canada, 2014)

Tusk

(SUA/Canada, 2014)

Regia: Kevin Smith

Cu: Justin Long, Michael Parks, Haley Joel Osment, Johnny Depp

Săptămâna trecută, am luat o pauză de la filmele plictisitoare care sunt nominalizate la Oscar și i-am dat drumul, în miez de noapte, lui ”Tusk”, o nebunie cinematografică semnată de Kevin Smith. În care Justin Long este un podcaster californian eșuat în Canada, în căutarea unei povești care merită spusă. Un bătrân dubios și ulterior de-a dreptul psihopat (Michael Parks) în ademenește in the middle of nowhere via unui anunț lipit pe peretele unei bude, iar intențiile sale nu sunt deloc blânde: Justin Long va fi drogat, iar ulterior supus unor serri de operații a căror scop este să îl transforme într-o morsă. De ce nu?

Pe cât de „idioată” este povestea astfel sumarizată, pe atât de intensă este prima jumătate a filmului, dominată de lungi secvențe dialogate în care Michael Parks pune stăpânire pe acest film, pe care îl transformă într-un showcase personal. Bineînțeles, în a doua jumătate, ”Tusk” se apropie mult mai mult de convențiile genului horror, mutând acțiunea de la personajul aflat în captivitate la prietenii acestuia din afară, care încearcă din răsputeri să îl găsească. Acest recul din ultimul act nu este un lucru rău în sine, însă ceea ce lasă un gust amar este apariția lui Johnny Depp, într-o interpretare foarte prost judecată. Teoretic, are doar două scene - un monolog și un flashback - dar accentul stupid și look-ul absolut bizar nu sunt nici pe de parte la fel de amuzante pe cât Smith și Depp își închipuie. Din fericire, lucrurile se mai îndreaptă înspre final, iar Kevin Smith își permite să folosească, ironic, melodia Tusk a formației Fleetwood Mac pentru confruntarea finală dintre morsa-Justin Long și Michael Park, care la rândul său se costumează în morsă.

Kevin Smith e un regizor care nu prea mă interesa înainte să facă ”Red State”, care a fost unul dintre filmele mele preferate în anul în care a apărut. Chiar dacă ”Tusk” nu este la fel de bun și nici la fel de „nervos”, are cel puțin 45 de minute foarte intense, iar chiar dacă „se pierde” ulterior, realizatorul lui ”Clerks” nu uită să ne amintească că are talent din plin. Și, oricum, pentru un film care a pornit literalmente ca o glumă, ”Tusk” are și ceva consistență. Până la urmă, am avut impresia că filmul „dezaprobă” existența lipsită de substanță a personajului său principal, care are atât de multe în comun cu eroii pe care Kevin Smith i-a cultivat de-a lungul anilor. Chiar dacă sunt sceptic în privința faptul că Johhny Depp își va relua rolul în următorul său film, Yoga Hosers, mă bucur că Smith continuă pe același drum început cu ”Red State” și sper să rezonez cu el în continuare. 

Rating: probabil 3.5/5 (sau two tusks up)

L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

A Field in England (UK, 2013)

A Field in England

(UK, 2013)

Regia: Ben Wheatley

Cu: Michael Smiley, Reece Shearsmith, Julian Barratt

Rating: 2/5

Ben Wheatley este unul dintre cei mai în vogă cineast independent britanic ai momentului, în special pe filiera horror/thriller. Am mai vorbit despre el în ultimele 12 luni: prima dată despre ”Kill List”, hit-ul său foarte apreciat în țara de origine, dar care pe mine m-a lăsat rece; și a doua oară despre ”Sightseers”, un road-movie cu un cuplu de ucigași în serie middle-aged, care mi-a redat încrederea în puterile lui Wheatley. Din păcate, evoluția acestuia nu este cea mai fericită - în ”A Field in England”, regizorul abandonează umorul și culorile din ”Sightseers” pentru un alb-negru neprimitor și un plot steril și confuz. Pe scurt, acțiunea se petrece în timpul Războiului Civil Englez, dar undeva la periferia acestuia. O ceată de cinci dezertori se reunesc într-un câmp (pe care nu îl vor mai părăsi niciodată) și pornesc în căutarea unui pub, dar și a unei comori îngropate în acest câmp.

Filmul este aproape în totalitate lipsit de idei. Odată ce își așează personajele în câmpul eponim și trasează coordonatele poveștii, Wheatley (si, evident, co-scenarista sa fidelă Amy Jump) rămâne fără inspirație, atât la nivel de storyline, cât și din punct de vedere estetic. Sigur, over-compensează cu efecte caleidoscopice, ralenti-uri, interludii în care actorii costumați pozează în tablouri vii pentru aparatul de filmat etc. A doua jumătate a filmului are pretenții psihedelice, dar - cu excepția unui singur cadre care ne arată ceea ce un personaj numește an ill planet - suntem mai degrabă în lumea montajului de videoclip decât în cea a cinematografiei underground. Și este păcat, pentru că Wheatley are tendința de a ignora mizele sociale și politice în filmele sale, preferând să pună în prim-plan un fel de moștenire ancestrală a terorii care plutește undeva dincolo de suprafață în toate filmele sale. Wheatley este singurul cineast care investighează în ziua de azi istoria alternativă a Angliei, cea a cultelor păgâne, a ritualurilor alchimiste, a violenței nestăvilite de morala creștină. Nu este de mirare că astfel ”A Field of England” a primit laude (vezi în bannerul de mai sus) de la un alt maestru al cinematografului mistic/mitologic britanic, Nicolas Roeg. Pentru mine, este un sentiment ciudat să apreciez cu adevărat ceea ce Wheatley încearcă să facă, dar în același timp să mă declar, încă o dată, nemulțumit de ce reușește cu adevărat să facă.

P.S: ”A Field in England” a făcut un pic de vâlvă datorită faptului că a beneficiat de o adevărată distribuție simultană: în aceeași zi, a fost lansat nu doar în sălile de cinema, dar și pe DVD, Blu-Ray, VOD și a fost dat la televizor. Destule ocazii pentru pirați de a face rost de el, dar cu toate acestea filmul a reușit să atingă o audiență „legală” mult mai mare decât ar fi avut șanse în condițiile unei lansări tradițional. Un succes de marketing, deci... măcar atât.

Byzantium (UK/SUA/Irlanda, 2012)

Byzantium

(UK/SUA/Irlanda, 2012)

Regia: Neil Jordan

Cu: Saoirse Ronan, Gemma Arterton, Caleb Landry Jones, Sam Riley

Rating: 3/5

Două vampirițe, mamă și fiică (dar între care, fizic, nu există o diferență decât de 8 ani), își petrec veacurile fugind dintr-un orășel în celălalt, încercând să scape de Frăția pe care au trădat-o, fără prea mari speranțe de a rămâne multă vreme într-un singur loc. Mama (Gemma Arterton) face rost de bani prostituându-se și își astâmpără setea cu sângele criminalilor de doi lei, în timp ce fiica (Saoirse Ronan) trăiește într-un fel de visare romantică, cântând la pian și scriindu-și povestea over and over again, neluând decât viețile pensionarilor în bolnavi stadii terminale. ”Byzantium” reprezintă o reîntoarcere în lumea filmului fantastic pentru Neil Jordan, realizator al unor filme devenite clasice ale genului - ”The Company of Wolves” și ”Interview with a Vampire”.

Regizorul irlandez a avut întotdeauna ca protagoniste femei puternice, complicate, în conflict cu lumea din jur, opresiunea masculină, dar și cu ele însele, de la hit-ul său cu Scufița Roșie din 1984 până la recentul (și subapreciatul) ”The Brave One”, cu Jodie Foster. Aici, el dublează miza, oferind două roluri dificile unor actrițe tinere, dar foarte talentate și cu siguranță în vogă. Ronan are ceva mai mult de lucru și, până la urmă, în ciuda excesului de lamentări, iese până la urmă „câștigătoare”, mama interpretată de Gemma Arterton fiind un pic prea constrânsă de cele două dimensiuni pe care actrița trebuie să le ducă la extrem - vampă și mamă protectoare. Problema este că, în ciuda numeroaselor flashback-uri, relația lor pare artificială, forțată, aproape nenaturală. Poate că aceasta este parte a strategiei realizatorilor, dar oricum am simțit că există un deficit de screen time comun. Distribuția este completată de Sam Riley în chip de gentleman etern și de palidul Caleb Landry Jones, care face aici un rol foarte diferit de cel din ”Antiviral”, dar riscă să fie pe veci typecast în filme cu vampiri, de orice fel ar fi aceștia.

Aveam așteptări mai mari de la ”Byzantium”. Însă ceea ce îi lipsește la nivel de plot, personaje, tematică (nu e mai mult decât un comentariu superficial la adresa poziției femeii în societatea modernă) și tonul abordat, recuperează la capitolul design. Constrânși probabil de buget, Jordan și directorul de imagine Sean Bobbitt (”Hunger”, ”The Place Beyond the Pines”) filmează în nuanțe mohorâte de gri și maroniu, peste care se suprapun pete de culoare intense, în special roșu (costumele Gemmei Arterton, „scufița” lui Ronan, cascade de sânge - cel mai impresionant efect al filmului), dar și firma mult prea impunătoare a barocului hotel-bordel Byzantium. Locațiile sunt o colecție impresionantă de locuințe dărăpănate, coridoare și alei amenințătoare și peisaje ostile, iar plasarea acțiunii într-un oraș decăzut de la malul oceanului, un adevărat capăt al lumii, m-a dus cu gândul la „Les lèvres rouges”, de Harry Kümel, unul dintre filmele europene cu vampiri care îmi place cel mai mult, un adevărat tur de forță al erotismului horror. ”Byzantium” nu e la fel de enjoyable ca acest film și îmi doresc întotdeauna ca filmele lui Neil Jordan să fie mai bune - stranii, originale și imaginative ca ”The Company of Wolves” sau ”The Butcher Boy”; sau măcar la fel de șocante ca ”The Crying Game”. În absența acestor virtuți, ”Byzantium” merită apreciat pentru că încearcă să fie un alt fel de film cu vampiri și să elaboreze o mitologie proprie. 

Sightseers (UK, 2012)

Sightseers

(UK, 2012)

Regia: Ben Wheatley

Cu: Alice Lowe, Steve Oram

Rating: 3.5/5

Regizorul acestui film, Ben Wheatley, a semnat unul dintre hiturile horror ale lui 2011, ”Kill List”, un film care mie mi s-a părut că începe extraordinar de bine, cu o poveste despre doi asasini plătiți tratată în schema realismului social britanic, pentru a se îneca la mal în ultimul act, dezvăluindu-ne ridicol că de fapt este un film despre un cult de sinucigași. Trebuie să recunosc că Wheatley mi s-a părut mult mai în formă cu ”Sightseers”, dar diferența esențială dintre noul său film și precedentul este la nivel de scenariu. Iar aici meritul le revine interpreților-scenariști Alice Lowe și Steve Oram, care și-au imaginat această poveste despre un cuplu middle-aged și middle-class, care cutreieră țara în lung și lat într-o remorcă în căutarea celor mai exotice atracții turistice ale Angliei, omorând din când în când câte un călător nevinovat pe care îl întâlnesc în drumul lor.

”Sightseers” este o comedie neagră, însă una care ne este spusă straight-faced. Iar ororile la care se dedau cei doi protagoniști sunt contrastate de tonul liniștit pe care filmul îl are, în afara celor câtorva crime. Ceea ce Wheatley se pricepe de minune să facă este execuția secvențelor șocante. Fiecare cap spart, fiecare jet de sânge care țâșnește, fiecare pumn în figură întrerupe visceral narațiunea. Wheatley explorează la maxim absurdul și vidul existențial care se ascunde dincolo de peisajele pitorești și de fațada cuplului de îndrăgostiți întârziați (și un pic perverși) și reușește să atingă o coardă sensibilă - nu una care să te facă să plângi, dar una care să îți dea fiori reci pe spinare. Merită amintită aici una dintre cele mai WTF secvențe ale filmului: Steve Oram ucide cu brutalitate un turist dintr-o clasă privilegiată, iar pe fundal se aude vocea lui John Hurt recitând poemul lui William Blake ”And did those feet in ancient time”. Secvența este de-a dreptul un sacrilegiu, subminând ideile britanice de înaltă moralitate, stoicism și tradiție milenară.

Indiferent ce părere am despre ”Kill List”, chiar dacă nu am văzut primul film al său (”Down Terrace”) și chiar dacă am oarecare rezerve și în privința lui ”Sightseers”, nu pot să nu observ că Ben Wheatley este o voce unică a cinema-ului britanic actual, capabil să surprindă, prin intermediul unui horror în același timp stilizat și social-realist, angoasele britanicilor din ziua de azi și apele tulburi care se agită dincolo de aparențele anodine. Pentru cei dintre voi care sunteți prin București peste vreo două săptămâni, puteți vedea ”Sightseers” la B-EST IFF. Pentru ceilalți, există (deja) și alte metode.

Antiviral (Canada, 2012)

Antiviral

(Canada, 2012)

Regia: Brandon Cronenberg

Cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon, Malcolm McDowell

Rating: 3/5

Oh, yeah, that's the stuff! Din primele cadre, ”Antiviral” ne proiectează direct într-un univers alternativ (sau poate doar un viitor foarte apropiat) în care obsesia tabloidă pentru viața celebrităților a degenerat dincolo de ce ne putem închipui. Fani devotați și persoane în căutarea unei experiențe religioase autentice se infectează cu bolile suferite de celebrități pentru a se putea identifica cu viețile acestora. Alte variante de adulare sunt implanturi de grefe de piele sau consumarea unor bucăți de carne obținute prin culturi din celule donate de idolii lor. Persoanele celebre și companiile pseudo-farmaceutice care oferă aceste servicii câștigă o grămadă de bani, dar și în această afacere există amenințarea pieței negre, a copyright infringment-ului și a competiției neloiale dintre mari corporații. Personajul principal este Syd (Caleb Landry Jones), un tehnician bolnăvicios al unei astfel de enterprise, care se ocupă și cu „piratarea” virusurilor atât de prețioase, pe care le sustrage de la locul de muncă în propriul sânge.

Dacă subiectul și viziunea macabră nu vă fac să vă gândiți la un anume mare cineast al tuturor timpurilor, poate că numele de familie al regizorului vă va edifica. Într-adevăr, avem de-a face aici cu fiul lui David Cronenberg, care lucrează după scenariu care foarte ușor ar fi putut să stea la baza unuia dintre filmele de serie B ale tatălui său în anii '80. Am putea observa în alte cazuri de regizori care sunt odrasle ale unor alți regizori celebri tendința de a se distanța de opera părinților lor. Să luăm cazul moștenitorilor lui John Cassavetes, părintele indie-ului new-york-ez: Nick face drame siropoase ocazional romantice, iar Xan tocmai ce a regizat un horror intitulat generic ”Kiss of the Damned”. În cazul lui Brandon Cronenberg, însă, așchia nu sare deloc departe de trunchi. Trebui să mai menționez că nu îmi plac întotdeauna filmele „clasice” ale lui Cronenberg-senior, dar toate merită admirație pentru ideile pe care le pun în practică. Iar același lucru trebuie să îl spun și în cazul lui ”Antiviral”.

Acesta este cel mai nebun film pe care l-am văzut vreodată despre drepturile de autor. Brandon Cronenberg sondează adânc lumea în care trăim, relevând absurditatea în a ne preocupa pentru viețile private ale celebrităților, dar și extremele la care ajung marile corporații pentru a proteja proprietatea intelectuală. Inovațiile, în schimb, vin din partea piraților care trebuie să găsească modalități originale pentru a aduce „publicului” produsul de care au nevoie, în formate noi. În tot acest horrorshow, Caleb Landry Jones este perfect distribuit, imaginea lui de vampir anemic spunând mai multe decât întreaga caracterizare a personajului său (care e cam subțire, de altfel). Sarah Gadon (recent distribuită și de Cronenberg-tatăl în ”Cosmopolis”) este o apariție seducătoare, dar am avut impresia că nu a fost folosită la potențialul maxim. Însă, pentru a pune capac nebuniei, în partea a doua a filmului își face apariția Malcolm McDowell, care aduce nu numai un plus de distincție, dar și un monolog care sumarizează mesajul filmului. ”Antiviral” nu este un film desăvârșit, dar ar trebui să fie mai mult decât satisfăcător pentru fanii lui ”Videodrome”, avizi și nostalgici după o combinație de horror carnal și psihologic, infectat de science-fiction și critică socială. 

Stoker (SUA/UK, 2013)

Stoker

(SUA/UK, 2013)

Regia: Park Chan-wook

Cu: Mia Wasikowska, Matthew Goode, Nicole Kidman, Alden Ehrenreich

Rating: 2.5/5

Așa cum spuneam când am scris despre ”The Last Stand”, Hollywood-ul e pe cale să fie cucerit de coreeni. Nu din punct de vedere militar, așa cum se întâmplă în filme precum ”Olympus Has Fallen” sau ”Red Dawn”, în care America este invadată de coreeni de nord, dar și din punct de vedere artistic, în spatele camerelor de filmat. De data asta este rândul lui Chan-wook Park, realizator aclamat pentru ”Oldboy”, care vine să ne thrillerească hitchcock-ian cu povestea Indiei Stoker (Mia Wasikowska), o fată foarte inteligentă, dar mizantropă, a cărei viață se schimbă după o serie de evenimente marcante: împlinirea vârstei de 18 ani, simultan cu moartea tatălui într-un accident rutier și apariția misteriosului unchi Charlie.

Reperul cel mai trâmbițat pentru acest film este Hitchcock, mai ales ”Shadow of a Doubt”, dar există trimiteri și la alte filme ale maestrului suspansului, cum ar fi ”Psycho” sau ”Spellbound”. Park se inspiră însă și din propriile sale filme și mi se pare că nu poate fi negată influența giallo-ului italian. Totuși, ”Stoker” nu îmi pare a fi altceva decât o nouă reinterpretare a lui ”Alice în Țara Minunilor”. Și nu spun acest lucru doar pentru că Mia Wasikowska (care a fost Alice pentru Tim Burton) joacă rolul principal, dar și pentru că există asemănări tematice (șocul unei pubertăți întârziate și a descoperirii de sine). În plus, am găsit trimiteri vizuale directe (precum o imagine din timpul genericului de început în care Alice pare minusculă căutându-și cadoul de ziua ei în grădina conacului în care trăiește), iar Park are un anume fler în a folosi cele mai minuscule detalii și de a supra-încărca cu aluzii și semnificații fiecare cadru care îmi amintește de narațiunea stufoasă a lui Lewis Caroll.

De-a lungul timpului, admirația mea pentru Park Chan-wook a fost inconstantă. Îmi amintesc șocul (aproape life-changing) de a vedea ”Oldboy” pe marele ecran, în urmă cu vreo 10 ani. Apreciez foarte mult ”JSA” și ”Sympathy for Mr. Vengeance”. Nu am fost la fel de impresionat de ”Lady Vengeance”, care nu mi s-a părut că are alt motiv să existe decât ca să închidă o trilogie. Ultimul său lungmetraj, ”Thirst”, nu mi-a plăcut, dar înțeleg de ce a fost apreciat de alții și nu îmi pot închipui alt realizator care să facă un astfel de film cu vampiri. Ceva mai recent, Park a făcut alături de fratele său un scurtmetraj filmat integral pe iPhone, ”Night Fishing”, o gură de aer proaspăt și un filmuleț care merită văzut și apreciat pentru cât de nebun este. Trecând la limba engleză, Park Chan-wook nu se compromite stilistic, dar nici nu reușește ceva remarcabil. ”Stoker” începe bine, dar pe măsură ce înaintăm începem să ne dăm seama cât de prost este scenariul, cât de puțin conturate sunt personajele (inclusiv India) și suntem suprasolicitați inutil de detaliile vizuale cu care Park ne scoate ochii. În final, it doesn't ammount to much, iar lungile arcuri narative intercalate pe care le străbat personajele din ”Oldboy” sau ”Mr. Vengeance” sunt înlocuite de racorduri și reflexii simple și de motivații cel puțin nonsubstanțiale.

Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

Comedy Cluj 2012 - Day One

Tucker and Dale vs Evil (2010, r. Eli Craig)

Am mai vorbit deja despre comedia horror ca fiind un gen greu de stăpânit, dar și subapreciat. În ultima vreme, producțiile de acest gen (vezi ”Scream 4” sau ”The Cabin in the Woods”) mizează tot mai mult pe pastișă și pe abordarea meta, post-modernă, iar o comedie horror autentică (precum ”Re-Animator”) pare să fie din ce în ce mai rară. ”Tucker and Dale vs Evil” este mai degrabă o parodie a genului și personajele interpretează întâmplările pe care le trăiesc și pe care nu le înțeleg din perspectiva convențiilor filmelor de groază (adolescenții sunt convinși că sunt într-un horror à la ”Texas Chainsaw Massacre”, în timp ce cei doi hillbillies nevinovați sunt convinși că sunt victimele colaterale ale unui cult de sinucigași). Filmul nu dezamăgește, durează exact cât de mult trebuie și are personaje mai tridimensionale decât v-ați putea aștepta într-o primă fază (ok, doar două dintre ele, dar e de ajuns și așa). 

”The Trip”

The Trip (2010, r. Michael Winterbottom)

În 2005, Michael Winterbottom făcea alături de Steve Coogan și Rob Brydon o mică capodoperă intitulată ”A Cock and Bull Story”, excelentă satiră britanică aflată undeva la intersecția dintre ”8 1/2” și ”Barry Lyndon” (da, este posibil așa ceva). ”The Trip” este corolarul inutil, televizual și ineficient al acestui mare film. Editat dintr-un serial TV de 6 episoade, îi urmărește pe Coogan și Brydon vizitând nordul Angliei, luând prânzul la restaurante selecte și etalându-și (în scene câteodată interminabile) talentul pentru imitarea unor voci celebre (Pacino, Hopkins, Connery, Caine etc.) ”The Trip” insistă pe criza vieții de mijloc și auto-lamentarea persoanei create de Coogan, în timp ce Brydon pare mai degrabă un simplu clovn. Montat stângace și cu lungimi obositoare pe alocuri, filmul nu are nimic de zis ce nu s-a spus deja și nu și-ar fi putut găsit locul în competiția festivalului în absența celor trei nume mari (more or less) de pe generic.

The Cabin in the Woods (SUA, 2011)

The Cabin in the Woods

(SUA, 2011)

Regia: Drew Goddard

Cu: Kristen Connolly, Chris Hemsworth, Richard Jenkins, Bradley Whitford, Jesse Williams

Rating: 3/5

Err, yeah... spoilers ahead!

Cinci tineri decid să petreacă un sfârșit de săptămâna la o cabană izolată în mijlocul unei păduri. Ajunși acolo, descoperă ceva neașteptat în pivniță, iar lucrurile vor merge, evident din ce în ce mai rău. Spre deosebire de alte filme făcute pe acest scenariu, în ”The Cabin in the Woods” este foarte clar de la început că totul este regizat. Vedem mai mulți membri ai unei organizații fără nume, care par să-și desfășoare activitatea într-un buncăr, pregătind ororile pe care cei cinci le vor înfrunta. Principalii responsabili par să fie un cuplu de writer-directors interpretați de Richard Jenkins și Bradley Whitford, care lucrează evident cu gândul de a mulțumi o audiență despre care nu știm nimic inițial - aflăm mai târziu că tinerii sunt un sacrificiu pentru niște Ancient Ones lovecraftieni adormiți deocamdată undeva în adâncurile pământului, evident o metaforă pentru fanii avizi și avizați ai filmelor horror, care cunosc convențiile, regulile și stereotipurile genului.

Problema principală pe care filmul o are este, din punctul meu de vedere, faptul că te lasă să ghicești cam repede despre ce este vorba. Încă din primele minute, este evidentă „conspirația” care se țese împotriva celor cinci tineri. Iar primul efect este acela că sperieturile nu funcționează așa de bine. Poate că aceasta a fost și intenția, Goddard și co-scenaristul său (mai celebrul Joss Whedon) refuzând să repete sperieturile devenite clișeu din ”Evil Dead”, de exemplu (alt film cu o cabană în pădure). Din păcate, pentru mine nici umorul nu a funcționat prea bine. Acest lucru se datorează probabil faptului că singura sursă de umor sunt clișeele horror (blonda proastă, ordinea în care personajele mor, evenimente din sfera deus ex machina etc.) E greu să repeți performanța lui ”Scream”, un film care parodia „regulile” filmelor horror cu inteligență și umor, respectându-le în același timp. Iar comedia horror este probabil cel mai dificil (sub)gen cinematografic.

Pe de altă parte, device-ul narativ folosit de Goddard și Whedon creează suspans. Spectatorul anticipează întâlnirea celor două fire narative (tinerii de la cabană vs. păpușarii din buncăr), iar în momentul în care acest lucru se întâmplă, all hell breaks loose (la propriu). Confruntarea finală, prelungită aproape pe parcursul unui act întreg este foarte bine gestionată, spectaculoasă și îi oferă lui Goddard ocazia să arate ce poate să facă. De asemenea, acestuia îi iese foarte bine încheierea filmului, cu un deznodământ contra așteptărilor, în care personajele se hotărăsc să nu respecte regulile jocului și să distrugă întreaga lume, un excelent punchline pentru această glumă cinematografică. ”The Cabin in the Woods” este „meta”-horror mai puțin șiret și subversiv decât au impresia realizatorii săi că este, dar nu cred că fanii horror vor fi dezamăgiți și vor aprecia că filmul încearcă să fie un game changer.

„Lună Plină” - un review întârziat

Concediul mi-a decalat un pic postările, dar asta nu înseamnă că nu am de gând să mai scriu câte ceva despre festivalul de la Biertan.

Vampires

"Nosferatu"

Mi-a plăcut foarte mult proiecția în aer liber, cu coloană sonoră live, a lui Nosferatu, cu cetatea medievală luminată deasupra ecranului. Am mai văzut filmul doar o singură dată, acum 10 ani, la primul TIFF. Despre film în sine, nu mi-am schimbat radical părerea. ”Nosferatu” nu este un film perfect, dar deficiențele sale de la nivelul scenariului sunt compensate de atmosfera pe care o creează și de imaginile iconice care au influențat atât de mult genul horror: vampirul ridicându-se din coșciug, lungul șir de procesiuni funerare pe străzile orașului, umbra vampirului urcând scările înspre victima care îl așteaptă și sfârșitul acestuia.

Zombies

"Juan of the Dead"

Zombii au fost, cu siguranță, vedetele acestui festival, surclasând celelalte tipuri de monștri. Motivele ar fi multe, inclusiv faptul că vampirii contemporani nu mai sunt la fel de „incisivi”, dar și predilecția pentru alegorii politice ale filmelor cu zombi. Astfel, printre cele mai bune filme ale ediției au fost The Dead și Juan of the Dead. Primul este o producție sud-africană, care are în centrul său relația dintre doi supraviețuitori - unul alb și unul negru - al unei invazii de zombii. Mesajul filmului, deloc surprinzător, este unul de speranță pentru reconcilierea celor două rase. ”Juan of the Dead”, pe de altă parte, este mult mai mult o satiră politică, luând peste picior comunismul cubanez. Filmul în sine datorează asemănătorului ”Shaun of the Dead” și are destule glume de prost gust, but it's a hell of a good time!

Ghosts, psychos and sweet transvestites

Filmul franțuzesc Le village des ombres nu promitea foarte multe, însă până la urmă mi s-a părut un horror decent, care reușește să creeze atmosferă și o poveste cât de cât credibilă (deși fără să fie deloc surpinzătoare). Oricum, e ceva mai mult decât un simplu ”Silent Hill” franțuzesc. De la Mientras duermes (aka Somn ușor) aveam însă așteptări mai mari, fiindcă mi-a plăcut unul dintre horror-urile anterioare ale lui Jaume Balaguero, ”REC”, a cărui acțiune se petrece tot în interiorul unei clădiri cu apartamente. Am fost un pic dezamăgit, dar cred că filmul are și punctele sale bune, inclusiv interpretările. Tot dezamăgitoare au fost și Babycall - care nu poate fi explicat decât dacă personajul principal este în același timp schizofrenică și vizitată de fantoma fiului său - sau The Tunnel, un found-footage australian care demonstrează faptul că filmele din acest sub-gen sunt pe cale să atingă limitele a ceea ce pot face. 

Însă evenimentul cel mai reușit al festivalului a fost proiecția The Rocky Horror Picture Show, care nu a fost pe cât de interactivă mi-aș fi dorit, dar a inclus aruncări de orez, spectatori care cântau versurile alături de Tim Curry și Susan Sarandon și alții (i.e., eu) dansând The Time Warp în drumul spre casă. 

Short shorts

"Les condiments irréguliers"

Am prins două din cele trei calupuri de scurtmetraje pe care festivalul le-a oferit. Destul de multe mizau pe efectul comic mai degrabă decât pe cel horror, iar dintre acestea cel mai reușit a fost francezul Employé du mois, în care mai mulți monștri - printre care un zombi, o mumie și un vampir numit Vlad Pitt - își caută de lucru în plină criză. În rest, am descoperit și câteva bijuterii. Les condiments irréguliers este un superb film mut de aproximativ o jumătate de oră, plin de umor negru și o narațiune care accelerează superb înspre o adevărată catastrofă. Welk (”Veștejire”) este un fel de ”Anti-christ” pentru vârsta a treia, care se remarcă printr-un final și pay-off ușor destabilizant pentru spectatorul nevizat, dar care încheie perfect filmul. Iar la urmă, trebuie să amintesc filmul românesc Mătăsari, care începe ca o dramă cu tineri relativ tipică pentru cinema-ul contemporan, dar care, chiar în momentul în care uiți la cel fel de festival te găsești, devine horror cu vampiri (cred...) pentru ultimele 2-3 minute, viscerale și extrem de bine regizate. 

* * *

Impresii generale

În încheiere, vreau să spun că am fost impresionat de modul în care festivalul a fost organizat. De la amenajarea camping-ului și a spațiilor de proiecție, până la indicatoarele care se găseau în tot satul, cu greu găseai o notă falsă. Singura problemă pe care am avut-o a fost că majoritatea filmelor au fost proiectate de pe suport digital, dar înțeleg de ce nu s-a putut altfel. Sperăm că a edițiile următoare vor fi din ce în ce mai reușite!

„Lună plină” - Recomandări (Partea a II-a)

Partea a II-a - The New Stuff

Attack the Block (Joe Cornish, 2011)

***

Punctele forte ale acestui film sunt copiii-actori din distribuție, realismul vieții din cartierele defavorizate, peste care se suprapune amenințarea extraterestră și un design cel puțin provocator al creaturilor (à la Uncle Boonmee, dar cu colți fosforescenți). Debutul lui Joe Cornish este un mix de genuri atractiv, care sfidează așteptările și se înscrie în tradiția începută de Edgar Wright cu ”Shaun of the Dead”.

Red State (Kevin Smith, 2011)

***

Am mai scris despre ”Red State” mai pe larg deja aici. Cred că ajunge să reamintesc doar că este unul dintre cele mai suprinzătoare filme venite de la un regizor care părea, cel puțin pe baza ultimelor producții, că s-a abandonat complet mainstream-ului. Reușita lui Kevin Smith ne întărește credința în viitorul filmelor de gen, fie ele filmate pe peliculă sau digital. De asemenea, în rolul principalului antagonist, Michael Parks este extraordinar.

Kill List (Ben Wheatley, 2011)

***

Ok, aceasta nu este neapărat o recomandare, pentru că nu consider ”Kill List” un film bun. Totuși, filmul are admiratorii lui și acest lucru nu poate fi negat. Prima jumătate a filmului este destul de bună, Wheatley portretizând cei mai atipici ucigași plătiți. În partea a doua, însă, povestea este invadată de un fir narativ à la ”The Wicker Man”, iar în final se înlănțuiesc câteva secvențe halucinante, bordering on incoherence, în care personajele principale devin victimele unui cult de sinucigași.

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...