Mommy (Canada, 2014)

Mommy

(Canada, 2014)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Anne Dorval, Antoine Olivier Pilon, Suzane Clément

Rating: 4/5

La doar 25 de ani și cu cinci filme la activ din 2009 până acum, Xavier Dolan s-a impus drept cel mai prolific și mai precoce talent al cinematografiei mondiale, dar ceea ce impresionează cu adevărat este ușurința cu care acesta schimbă tonul, registrele și genurile în care lucrează. Filmul său anterior, „Tom à la ferme” marca cea mai mare ruptură față de cinema-ul său anterior și pentru mine a fost cel mai interesant thriller al anului. „Mommy” nu este chiar atât de surprinzător, dar ceea ce ar fi putut fi o dramă tristă despre o mamă singură (Anne Dorval) și băiatul său adolescent out of control (Antoine Olivier Pilon), devine, la Dolan, un vârtej emoțional, în care gesturi de afecțiune se transformă pe nesimțite în acte de violență și vice-versa. În cel de-al doilea act, acestui cuplu straniu li se adaugă vecina lor de vizavi (Suzanne Clément), care găsește astfel un neașteptat debușeu pentru nesatisfacția traiului alături de propria familie.

„Mommy” este filmat în neobișnuitul format 1:1 (înălțimea cadrului fiind egală cu lungimea sa). Efectul de aglomerare pe care îl produce (personajele fiind uneori „înghesuite” în aceeași imagine) sugerează uneori legăturile strânse care se creează între eroii noștri, dar adesea o izolează pe Anne Dorval de restul lumii, ca într-o temniță îngustă și fără ieșire. Trebuie însă menționat că există două secvențe în care imaginea se „deschide” în 16:9... Remarcabilă prima trecere, în care adolescentul însuși pare să deschidă cadrul cu mâinile sale. Din păcate, ambele secvențe sunt de scurtă durată, iar bucuria ambelor momente nu este destinată să dureze. Cea de-a doua secvență este, de fapt, o adevărată poveste alternativă, un vis care nu se va îndeplini. Totuși, oricât de vertiginos se îndreaptă finalul înspre o adevărată tragedie, nici chiar în ultima secundă Dolan nu anihilează speranța că lucrurile o vor lua pe un drum mai bun. După două ore și douăzeci de minute, filmul te lasă revigorat. Iar în peisajul cinematografic al acestei toamne, „Mommy” nu are, deocamdată, egal. 

Maps to the Stars (Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Maps to the Stars

(Canada/SUA/Franța/Germania, 2014)

Regia: David Cronenberg

Cu: Julianne Moore, John Cusack, Mia Wasikowska, Robert Pattinson, Olivia Williams, Sarah Gadon, Evan Bird

Rating: 4/5

În ”Cosmopolis”, Robert Pattinson cutreiera în spatele unei limuzine pe străzile din Toronto New York, ca tânăr magnat al Bursei. David Cronenberg îl aduce înapoi pentru noul său film (momentan în competiția oficială la Cannes), însă de data aceasta îl pune la volanul unei limuzine, prin L.A., în chip de șofer-wannabe-actor-wannabe-writer. În ”Maps to the Stars”, Pattinson joacă un rol minor, doar un alt satelit al Hollywood-ului, printre atâția alții. Cronenberg ne mai face cunoștință cu o vedetă trecută de vârsta la care ofertele se înghesuiau la ușă (Julianne Moore), cu un psihiatru/guru al starurilor (John Cusack), cu un copil-star îngâmfat și deja addict (Evan Bird, o revelație), o tânără piromană care se infiltrează în viața vedetelor (Mia Wasikowska) și... cu Carrie Fisher, pentru că genul acesta de satiră cere măcar un cameo de mare calibru.

Situat, ca tonalitate, undeva între ”The Player” al lui Altman și ”Mulholland Drive” al lui David Lynch, ”Maps to the Stars” se înscrie într-o linie deja trasată de ultimele două filme ale lui Cronenberg. Din ”A Dangerous Method” împrumută câteva teme freudiene (o grămadă de incest, pe bune sau închipuit și tot felul de transferuri de vinovăție), iar John Cusack îl citează pe Jung, iar din ”Cosmopolis” împrumută viziunea rece, scârbită, asupra unei civilizații care începe să-și întrezărească sfârșitul. ”Maps of the Stars” este o satiră acidă la adresa Hollywood-ului, dar ceea ce impresionează până la urmă este tristețea de care suferă (cu adevărat) toate aceste personaje: vedeta Havana Segrand (Moore), incapabilă să trăiască cu amintirile (false?) despre mama sa; amatorul Jerome (Pattinson), ale cărui eforturi de a-și porni cariera nu au succes; Agatha (Wasikowska), care încearcă să se reconcilieze cu familia care o reneagă etc. 

Întrebarea momentului este dacă va lua sau nu un premiu la Cannes. Evident, nu am văzut restul competiție, dar aș zice că sunt slabe speranțe. Cele mai mari șanse de a fi premiată le are Julianne Moore, care conduce un cast formidabil. John Cusack este, ca de obicei, cea mai enervantă prezență, dar având în vedere rolul pe care îl joacă aici, acest lucru îl ajută de această dată. Pattinson și Wasikowska continuă să își lărgească repertoriul, dincolo de mainstream și trebuie să stăm cu ochii pe Evan Bird. Și ca să încheiem, trebuie să spun că singura secvență care nu mi-a plăcut din film a fost cea în care Olivia Williams este mistuită de flăcări. Dacă Cronenberg-ul anilor '80 ar vedea un astfel de efect special, ar fi cu siguranță foarte dezamăgit. 

Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Micro Reviews

American Hustle (David O. Russell, 2013)

Inițial mi-am propus să scriu un post întreg despre acest film, dar cu cât mă gândeam mai mult la el cu atât mă enervam mai tare. La un an după foarte amuzantul ”Silver Linings Playbook”, David O. Russell dezamăgește cu ”American Hustle”, interpretarea sa asupra unui faimos caz de corupție (sau, mai degrabă, entrapment) din anii '70. Din păcate, decât să creeze un cadru coerent pentru povestea lui cu escroci à la „Cacealmaua”, Russell este mai preocupat cu reconstituirea minuțioasă fiecărui detaliu al epocii (de la haine la coafuri, de la limbaj la coloana sonoră). Iar cu cât aceasta îi reușește mai bine, cu atât este mai evident pentru spectator că se află în fața unui produs „falsificat”, un thriller fake al anilor '70 (la fel ca ”Argo”, de altfel). Nu că filmul nu ar avea câteva momente reușite, dar acestea se datorează în principal celor patru actori principali: Amy Adams, Jennnifer Lawrence, Bradley Cooper și în special Christian Bale - pe care nu îl laud prea des. Alteori, aceștia au o libertate de mișcare care aproape nu ar trebui să le fie permisă și ajung să consume resursele filmului pentru a-și hrăni recitalurile actoricești. 

Rating: 2.5/5

Jimmy P. (Arnaud Desplechin, 2013)

Montana, 1948 - Jimmy Picard, un indian veteran al WW II este tratat într-un spital de traume craniene și cerebrale. Medicii nu găsesc o cauză pentru simptomele sale (dureri de cap, tulburări de vedere, vise neinterpretabile), așa că îl aduc ca ajutor pe antropologul francez Georges Devereaux (în realitate, un evreu ungur pe nume Gyorgy Dobo, născut la Lugoj). Acesta începe o serie de ședințe de psihanaliză cu Jimmy, de-a lungul căruia descoperă dramele personale care stau la baza somatizării afecțiunii de care suferă. Prezentat așa, filmul nu pare neapărat foarte interesant și trebuie să recunosc că am găsit unele porțiuni destul de obositoare. Totuși, ceea ce a rezonat cu mine este fascinația pe care Arnaud Desplechin o are pentru latura uncanny, aproape science-fiction a medicinii (vezi și unele dintre filmele sale anterioare, cum ar fi La Sentinelle). Aici, aceasta se manifestă în ședințele de interpretare ale viselor sau ale desenelor pe care Devereaux i le cere lui Jimmy și mai ales în secvența oxi-encefalogramei (procedură de care nu mai auzisem până acum), adevărat climax al filmului, filmată ca o perversă aberație cronenbergiană. 

Rating: 3/5

Mystery AKA Fu cheng mi shi (Lou Ye, 2012)

O femeie află că soțul ei o înșală. A doua zi, amanta este lovită de o mașină. Nu durează mult până să aflăm că soțul are o a doua familie. Poliția devine din ce în ce mai interesantă de caz. Lou Ye (revenit după o interdicție de cinci ani de a face filme) îmbină melodrama noir cu thrillerul în stil coreean, într-un film care arată uneori de parcă Hitchcock ar fi regizat ”The Bigamist” al lui Ida Lupino. Dincolo de acestea se dorește o critică destul de dură la adresa societății chineze, pe care Lou Ye o vede ca fiind din ce în ce mai egoistă, din ce în ce mai materialistă și funcționând pe baza binecunoscutului sistem feudal de pile și relații. Însă tragedia personajelor principale nu este doar una politică și meritul principal al filmului este că personajele principale sunt foarte bine scrise. Chiar dacă acțiunile lor și revelațiile sporadice ale intrigii frizează uneori absurdul, oamenii din acest film și problemele lor par foarte „reale”. Misterul din titlu este o pistă falsă. Acesta nu este un film polițist sau un thriller operatic, ci o dramă intimă și o colecție superbă de studii de personaje.

Rating: 4/5

Borgman (Alex van Warmerdam, 2013)

Ce film straniu și fascinant! Camiel Borgman, un vagabond nespălat și necuviincios, o ființă posibil supranaturală, se insinuează în interiorul unei familii înstărite sub chipul unui grădinar. Cu ajutorul asociaților săi, câștigă încrederea familiei, iar apoi încep să o distrugă metodic. Demult nu m-am mai distrat atât de bine la un film care ia burghezia la mișto. Una dintre replicile tatălui - ceva de genul „Nu e vina noastră că ne-am născut în Vest... Vestul este afluent” - sintetizează atitudinea pe care acești oameni o au față de ceilalți. Nu prea contează cine este acest Borgman sau ce vrea el de la familia Marinei (deși acest lucru devine evident destul de repede). Seria de „surprinze” pe care acesta le pregătește gazdelor sale devin din ce în ce mai absurde, însă - paradoxal - aceștia sunt din ce în ce mai impresionați și mai dispuși să „colaboreze”. În final, the joke is on them and we're having all the fun. 

Rating: 4/5

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism

(România/Franța, 2013)

Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu

Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.

În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.

Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.

Mud (SUA, 2012)

Mud

(SUA, 2012)

Regia: Jeff Nichols

Cu: Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lofland, Reese Witherspoon, Sam Shepard, Sarah Paulson, Michael Shannon

Rating: 3.5/5

Matthew McConaughey continuă să ne impresioneze de vreo doi ani încoace, alegând să joace personaje din ce în ce mai complexe și mai întunecate. Bine, a cam început să epuizeze tipologiile sudiste, motiv pentru care va pleca pe Wall Street în următorul film al lui Martin Scorsese. În ”Mud”, însă, este un nelegiuit care se ascunde de lege pe o insuliță pustie din delta Mississippi-ului. Acolo este găsit de doi băieți de 14 ani, Ellis (Tye Sheridan) și Neckbone (Jacob Lofland). Aceștia sunt de acord să îi aducă de mâncare, să îl ajute să recondiționeze o barcă eșuată într-un copac cu ocazia ultimei inundații și chiar să devină intermediari între Mud (căci aceasta este porecla sa și singurul apelativ care ne este furnizat) și iubita sa, Juniper (Reese Witherspoon), care se ascunde într-un motel din apropiere. Problema este că Ellis (adevăratul personaj principal al acestei povești) se află la o vârstă fragilă și - mai mult de atât - se confruntă cu o serie de probleme apăsătoare: posibilul divorț al părinților săi, care ar fi urmat de inevitabila mutare de pe casa plutitoare în care locuiesc acum, dar și prima dragoste, pentru o fată mai în vârstă decât el.

”Mud” nu este la fel de bun ca filmul precedent al lui Jeff Nichols, ”Take Shelter”, în care psihicul afectat al personajului principal (interpretat de genialul Michael Shannon, pe care îl regăsim aici într-un rol episodic) dădea naștere unei adevărate apocalipse. ”Mud” se petrece în lumea lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn și este o felie de Americana ca la carte, cu foarte puține update-uri contemporane. Acțiunea ar fi putut fi la fel de bine plasată în urmă cu un secol și jumătate. Este inevitabilă comparația cu ”Beasts of the Southern Wild”, cel mai recent film de succes care este plasat în aceeași lume. Dacă filmul lui Benh Zeitlin alegea realismul magic și parabola socio-politică (cu un pic de SF implicit pe post de condiment), Jeff Nichols se mulțumește cu simpla evocare, în culori idilice, a unui colț al Americii care pare, în același timp, să nu se schimbe niciodată, să fie amenințat continuu de schimbare și să nu fi existat cu adevărat niciodată, decât în imaginația poeților și cineaștilor.

Filmul este și un coming-of-age-story, o poveste inițiatică în care tânărul Ellis - care poate nu este la fel de neștiutor pe cât pare - primește câteva lecții rapide despre ce înseamnă să fii bărbat. El este introdus într-o lume a solidarității masculine, în care femeile nu sunt de încredere. Poate acesta este aspectul cel mai regretabil al filmului. Mizând pe o perspectivă „băiețească”, Jeff Nichols nu le dă aproape nimic de făcut unor actrițe foarte talentate precum Reese Witherspoon și Sarah Paulson. Iar săraca Bonnie Sturdivant (debutantă, în rolul febleței lui Ellis) este tratată de-a dreptul misogin. Aceste lipsuri și o oarecare rigiditate sau previzibilitate cu care decurge acțiunea sunt în bună parte compensate de jocul lui McConaughey - personajul pe care îl construiește este undeva între idealul romantic al genului reprezentat de Clyde Barrow și străinul perturbator din ”Teorema” lui Pasolini. Dimensiunea sa hors-la-loi este completată de o mitologie proprie și personală, compusă din numeroase talismane, tatuaje și ritualuri.

P.S.: La peste un an de la premiera sa de la Cannes, ”Mud” nu are o dată de premieră în cinematografele din România. De fapt, din ultimele șase filme ale lui McConaughey - cele care i-au adus (re)aprecierile criticilor de pretutindeni - doar jumătate au ajuns pe la noi. Pentru că de ce să arătăm aceste filme și altora decât cinefililor avizați care pornesc în căutarea lor pe internet?

La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta

(Italia, 2013)

Regia: Giuseppe Tornatore

Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.

„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 

Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.

Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 

Deux films francophones d'Afrique

Din diferite motive și constrângeri, singurele două filme pe care le voi vedea luna aceasta la Festivalul Filmului Francofon sunt cele de mai jos. Ambele sunt interesante în felul lor și merită câteva cuvinte.

Moloch tropical (Haiti/Franța, 2009)

Regia: Raoul Peck 

Cu: Zinedine Soualem, Sonia Rolland, Mireille Metellus

Deși tehnic nu este un film african, regizorul său Raoul Peck (căruia festivalul de față îi oferă o mini-retrospectivă) a fost format în Congo. Personajul principal din ”Moloch tropical” este inspirat de fostul dictator al Haiti-ului Jean-Bertrand Aristide, care a fost în mod succesiv ales (în mod democratic) și apoi îndepărtat prin câte o lovitură de stat. În filmul lui Peck, șeful statului organizează o petrecere de Ziua Independenței într-o veritabilă fortăreață de pe vârful unui munte. Însă aparențele nu sunt ceea ce par, iar dincolo de pregătirile oficiale, un prizonier este torturat, invitații străini contramandează, iar rebelii se organizează. Din punct de vedere vizual, arată superb (deși imdb ne spune că ar fi film de televiziune). Faptul că totul se petrece într-un interval de 24 de ore, într-o singură locație, aduce un plus de suspans și claustrofobie. Mi-a plăcut filmul și mi s-a părut interesant, chiar dacă narativ este all over the place.

La pirogue (Franța/Senegal/Germania, 2012)

Regia: Moussa Touré

Cu: Souleymane Seye Ndiaye, Laïty Fall, Malaminé 'Yalenguen' Dramé

Anul trecut au fost mai multe filme în care protagoniștii pluteau în derivă la bordul unor ambarcațiuni nepotrivite pentru a traversa oceanele. După ”Life of Pi” și ”Kon-Tiki”, pe un scenariu asemănător este clădit și „La pirogue”, în care 30 de senegalezi vor să ajungă pe țărmurile Spaniei la bordul unei simple pirogi, pe drum întâlnind obișnuitele obstacole: furtuni, motoare care nu mai funcționează, certuri între pasageri etc. Din păcate, Moussa Touré pare să nu aibă răbdarea necesară pentru a construi personaje solide și de a dezvolta situațiile în care acestea evoluează. Momente importante (precum decizia personajului principal de a se alătura echipajului sau discuțiile de pe barcă) sunt expediat mult prea rapid. Filmului îi lipsește tensiunea și sentimentul (atât de necesar) că ceva rău de poate întâmpla la orice pas. Asta până în ultimele 30 de minute, când regizorul parcă se dezmeticește și găsește inspirația pentru a încheia filmul cu un deznodământ care este oarecum optimist, dar nu este deloc happy-end-ul ușor de anticipat. 

Mama (Spania/Canada, 2013)

Mama

(Spania/Canada, 2013)

Regia: Andrés Muschietti

Cu: Jessica Chastain, Nikolaj Coster-Waldau, Megan Charpentier, Isabelle Nélisse

Rating: 3.5/5

Un film horror bun este o raritate pe ecranele din România. În afară de TIFF, Lună Plină și un ocazional „Los ojos de Julia” sau ”The Woman in Black”, nu primim altceva decât remake-uri, sequel-uri din serii interminabile și found footage films de la Hollywood, iar producțiile internaționale sunt complet marginalizate. ”Mama”, o co-producție spaniolo-canadiană, probabil nu ar fi ajuns nici el să ruleze oficial dacă nu ar fi fost unul dintre filmele sponsorizate de Guillermo del Toro, care și-a auto-încredințat misiunea de a-i face cunoscuții lumii întregi pe tinerii talentați regizori de filme de groază. 

Din punctul de vedere al celor ce se întâmplă pe ecran, ”Mama” este aderă destul de bine convențiilor genului, povestea sa despre două fetițe găsite în pădure și un spirit care veghează asupra lor nefiind deloc o noutate. Cum nu este nici explorarea fricii de a deveni părinte, o temă foarte frecventă în literatura și cinematografia horror, manifestă aici în ceea ce i se întâmplă personajului jucat de Jessica Chastain. Însă regizorul Andrés Muschietti știe să gradeze tensiunea, să întârzie dezvăluirile decisive până la momentul în care impactul lor să fie maxim, reușind astfel să mențină o tensiune destul de constantă și eficientă pentru o mare parte a timpului. Există și câteva sperieturi destul de bune, însă filmul se remarcă mai mult prin modul în care spațiul este definit de ochiul regizorului: geometria casei în care se petrece majoritatea acțiunii este mai mult decât un simplu element de decor, iar acțiunea și locurile în care aceasta se petrece sunt întotdeauna inteligibile. De asemenea, pe parcursul filmului, Muschietti coregrafiază din când în când cadre-secvență intense, surprinzătoare, care atestă virtuozitatea sa și subliniază claustrofobia mizanscenei și iminența evenimentelor „neplăcute” ce urmează să se petreacă.

Sincer, filmul merită văzut doar pentru a contrasta rolul făcut de Jessica Chastain aici cu cel din ”Zero Dark Thirty”. Peruca și machiajul goth, tatuajele, chitara bass și vulnerabilitatea unui personaj căruia i se impune rolul de mamă sunt la ani-lumină distanță de hotărârea borderline pe care o are Maya din filmul lui Kathryn Bigelow. Dacă nu știam deja acest lucru, Chastain se dovedește a fi o interpretă nu doar versatilă, dar capabilă de a evolua în genuri diferite (și să cucerească box-office-ul în același timp: la un moment dat, ”Mama” și ”Zero Dark Thirty” ocupau primele două locuri în topul încasărilor americane). Co-star-ul ei, Nikolaj Coster-Waldau (cunoscut până acum mai ales din ”Headhunters”) are un rol dublu, însă - din perspectiv a a ceea ce li se întâmplă personajelor sale pe parcurus - are mult mai puțin de făcut decât Chastain. Și ar mai trebui menționat că inteligența regizorului se intuiește cel mai bine din interpretarea celor două foarte tinere actrițe distribuite în rolul fetelor: ele au destul de mult de făcut pentru a asigura reușita filmului, iar îndrumarea lor nu a fost ușoară în niciun caz.

P.S.: ”Mama” își găsește sursa de inspirație într-un scurtmetraj de doar 3 minute realizat de Andrés Muschietti și sora sa Barbara în 2008, care este disponibil pe youtube. Enjoy!

The Master (SUA, 2012)

The Master

(SUA, 2012)

Regia: Paul Thomas Anderson

Cu: Joaquin Phoenix, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams

Rating: 4/5

„Eliberat” de pirați pe internet, dar nu și de distribuitori pe ecranele din România, ”The Master” este cel mai recent film al americanului Paul Thomas Anderson și unul dintre hiturile arthouse ale anului trecut, cu câteva premii la Veneția și multiple mențiuni în topurile de la sfârșitul anului. O narațiune eliptică îl urmărește pe Freddie Quell (Phoenix), veteran al WW II alcoolic și lovit de PTSD, care ajunge să fie cooptat de corpolentul patriarh Lancaster Dodd (Hoffman) în secta pe care acesta o conduce alături de tânăra sa soție (Amy Adams) și care se numește simplu ”The Cause”.

Relația dintre aceste două personaje este miezul filmului, care nu se vrea - așa cum s-a crezut - o deconspirare a Scientologiei și nici un portret al Americii revenindu-și după Cel de-al Doilea Război Mondial. Dodd este un manipulator care reușește să se convingă și pe sine că este posibil să contacteze viețile anterioare ale oamenilor. Fiecare persoană pe care o cunoaște este, pentru el, un posibil ucenic și are un fler unic pentru a-i face pe ceilalți să i se destăinuie. Freddie Quell, însă, nu este personajul care să intre în schema clasică a discipolului care este sedus de învățătorul său și, ulterior, ajunge să îl trădeze după ce are revelația ipocriziei acestuia. Quell este prototipul „rebelului fără cauză”, care nu poate fi controlat și nu poate fi ținut în loc împotriva dorinței sale. Relația dintre cei doi, aproape un love-story, se construiește din tensiunea între dorința unuia de a-l controla pe celălalt și libertatea aproape totală a celuilalt de a-și asculta impulsurile. Scurta lor perioadă de interdependență se întinde între 2 secvențe excelente: prima „procesare” a lui Freddie de către Dodd și ultima lor conversație, care te lasă pur și simplu încremenit.

În această ecuație, celelalte personaje nu își prea găsesc locul. Nici măcar Amy Adams, chiar dacă există cel puțin o scenă care ne sugerează că ea îi pune soțului său ideile în cap. Mai mult, dacă până acum filmele lui PTA aveau ceva de spus despre perioada în care se petrecea acțiunea (fie că este vorba de ”Boogie Nights” sau de ”There Will Be Blood”) și comentau despre politica, istoria, spiritualitatea și aspectele sociale ale Americii acelei perioade, aici comentariile socio-politice lipsesc aproape în întregime, fiind înlocuite de interesul pentru portretele celor două personaje principale. Compus din momente disparate din viețile celor doi (întâi doar Freddie, apoi și Dodd) de pe o perioadă de aproximativ un deceniu, ”The Master” este uneori greu de urmărit din cauza absenței unei narațiuni mai convenționale. Însă două lucruri captează și mențin atenția spectatorului atunci unde regia lui PTA nu reușește: muzica lui Johnny Greenwood (mai subtilă un pic acum decât în ”There Will Be Blood”) și imaginea lui Mihai Mălaimare jr., care - după trei filme cu Coppola - se află la prima producție importantă a sa de la Hollywood și este primul director de imagine în vreo 15 ani care filmează în 65mm.

Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables

(UK, 2012)

Regia: Tom Hooper

Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.

Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 

Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.

Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.

Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 

3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici. 
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.