L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.

L'inconnu du lac (Franța, 2013)

L'inconnu du lac

(Franța, 2013)

Regia și Scenariul: Alain Guiraudie

Cu: Pierre Deladonchamps, Christophe Paou, Patrick d'Assumçao

Rating: 3.5/5

Filmul lui Guiraudie pornește de la o idee genial de simplă, pe care o menține și o dezvoltă pe parcursul a 90 de minute, făcând din ea unul dintre cele mai surprinzătoare filme ale anului. Undeva în Franța există o plajă la marginea unui lac care servește ca loc de întâlnire pentru homosexuali, aceștia venind zi de zi (și cam aceeași oameni de fiecare dată) pentru a se scălda, a-și prezenta corpurile goale pe nisip și, într-un final, pentru a se combina în păduricea din jur. În acest unic decor al acțiunii, Guiraudie decide să scoată în evidență doar trei personaje: Franck (Deladonchamps), un tânăr ușor debusolat, căruia îi cade cu tronc Michel (Paou), un înotător de mare clasă care își ucide prietenul la sfârșitul primul act și Henri (d'Assumçao), un singuratic între două vârste, care vizitează regulat locul, dar nu socializează (decât cu Franck), stârnind curiozitate și neîncredere.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de filme, percepem încă de la început că dincolo de aparențele înșelătoare (și, în mare parte, nevinovate) ceva rău stă să se întâmple. Insistențele lui Guiraudie, care repetă aceleași cadre și aceleași acțiuni în fiecare zi pe care o filmează, fac ca acestea să provoace din ce în ce mai multă neliniște și izolează și mai mult lacul de lumea înconjurătoare. Până și după ce corpul fostului partener al lui Michel este găsit, personajele continuă să reviziteze același loc, de ca și cum ar fi atrași de o forță invizibilă, de un impuls maladiv care se opune rațiunii. Probabil cel mai opac aspect al filmului este imposibilitatea de a defini ce îi constrânge pe cei trei protagoniști să facă ceea ce fac. De ce este, brusc și ireversibil, Franck atras de Michel, de la prima privire (și aceasta de la depărtare)? De ce îl omoară Michel pe Pascal? De ce își caută Henri sfârșitul? Și de ce tocmai aici? Destinele lor par predefinite, la fel ca traseele pe care le străbat în fiecare zi, pe plajă, în apă sau prin pădure, iar lacul din titlu este un Purgatoriu în care ei sunt rechemați de pasiuni aproape imposibil de descris. „L'inconnu du lac” este un produs abstract, dificil de pătruns, dar care, dincolo de orice comentariu socio-politic, ne oferă o privire în adâncul a trei suflete profund nefericite. 

Io e te (Italia, 2012)

Io e te

(Italia, 2012)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Jacopo Olmo Antinori, Tea Falco, Sonia Bergamasco

Rating: 3.5/5

Au trecut 10 ani de când Bertolucci a rupt gura arthouse-ului internațional cu ”The Dreamers”, film de referință pentru o întreagă generație de descoperitori ai cinematografiei europene și din care încă sunt distribuite, cu regularitate, citate pe Facebook. Dacă fanii acestui film au consumat mai departe restul filmografiei realizatorului italian, nu pot să vă spun. Cum nu știu nici cât de anticipat a fost acest nou film al său, pentru care eventualii entuziaști au trebuit să aștepte un deceniu. Din punctul meu de vedere, așteptările au fost destul de mici. După poster, trailer și scurtul sinopsis pe care l-am citit, părea să fie cam în aceeași linie cu ”The Dreamers” și acest lucru ar fi însemnat lungi dialoguri încărcate de platitudini, autosuficiență și exces de nostalgie pentru idealuri de mult apuse. 

”Io e te” este, însă, cel mai cuminte film pe care Bertolucci l-a făcut în întreaga carieră. Ceea ce, pe de o parte, este dezamăgitor - lipsesc declarațiile politice înflăcărate, lipsesc relațiile sexuale „neconvenționale”, auto- și hetero-distructive, lipsesc starurile internaționale din distribuție și Vittorio Storaro în spatele camerei de filmat. Pe de altă parte, este interesant să vedem unde reușește ”Io e te”, privindu-l ca un film minor în filmografia lui Bertolucci, cu mize și ambiții mai mici, dar nu complet lipsit de valoare. Personajul principal, Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori), este un adolescent de 14 ani, antisocial (și ușor OCD), care profită de faptul că părinții îl cred plecat într-o excursie la schi pentru a se stabili în pivnița blocului pentru o săptămână, unde își dorește să trăiască complet retras de restul universului. Liniștea lui este însă rapid tulburată de apariția surprinzătoare a sorei sale vitrege mai în vârstă, Olivia, care are nevoie de un loc ferit unde să stea pe perioada sevrajului de la heroină.

Și cam asta se întâmplă tot filmul. Cei doi stau în pivniță, se mai ceartă, ajung să se cunoască mai bine, mai au câte o incursiune clandestină în lumea de afară pentru a face rost de mâncare sau somnifere și cam atât. Bertolucci evită tot ce ar fi putut fi controversabil. Deși relația care se construiește între cele două personaje sugerează incestul, nu merge mai departe decât un dans lent pe un cover în italiană după o melodie a lui David Bowie. Focus-ul este îndreptat asupra lui Lorenzo, iar ”Io e te” este cronica trezirii acestuia din apatia pre-adolescentină (și, apropo, Jacopo Olmo Antinori seamănă atât de mult cu Malcolm McDowell în tinerețe încât aproape mă așteptam ca în ultimul act să se suie pe acoperișul școlii și să înceapă să-și împuște colegii). Este un film mult mai optimist decât tot ce a făcut Bertolucci până acum. Și mult mai intim. Reluând ideea de spațiu închis ermetic din ”The Dreamers”, alături de același operator, Fabio Cianchetti, Bertolucci pune în valoare posibilitățile nelimitate ale unei singure încăperi, însă una cu numeroase recesuri, care corespund trăirilor cele mai ascunse și mai întunecate ale personajelor principale (mizantropia lui Lorenzo, adicția Gloriei). ”Io e te” s-ar putea să nu fie pentru toată lumea și este un film mult prea potolit pentru admiratorii lui Bertolucci. Dar s-ar putea să vă surprindă plăcut, dacă reușiți să îi intrați în ritm și în poveste.

You might also like (de pe vremea când aveam timp să scriu despre filme vechi) - primele două filme ale lui Bertolucci:

La commare secca (1962)

Prima della revoluzione (1964)

Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

The Impossible (Spania, 2012)

The Impossible

(Spania, 2012)

Regia: Juan Antonio Bayona

Cu: Naomi Watts, Ewan McGregor, Tom Holland, Geraldine Chaplin

Rating: 3.5/5

Anul cinematografic 2013 a început destul de bine în sălile românești. În așteptarea filmelor cu șanse la Oscar care vor apărea în următoarele două luni, prima premieră a anului este un film care pare să fi venit de nicăieri - ”The Imposible” („Paradisul spulberat”), inspirat de povestea adevărată a unei familii spaniole (devenite aici britanice) și de tsunami-ul care a lovit coasta Asiei de sud-est în 2004. Parte disaster movie, parte survival story și parte family drama (de fapt, așa se pot intitula cele trei acte ale filmului), ”The Impossible” este de-abia al doilea film al lui Juan Antonio Bayona („El orfanato”) și continuă să ateste talentul acestui regizor.

Prima jumătate de oră a filmului este foarte reușită. Bayona stabilește foarte rapid relațiile din interiorul familiei, care membrii sunt mai apropiați și de ce și chiar sugerează câteva mici probleme (de exemplu, locul de muncă al tatălui), dar nimeni nu va mai apuca să se mai gândească la aceste lucruri, pentru că intră în scenă valul ucigaș, care are două efecte: separarea familiei și una dintre cele mai impresionante secvențe de acțiune din ultima vreme, în care Naomi Watts și fiul ei Tom Holland sunt purtați de ape, în derivă, la o viteză imposibilă. După aceea, filmul dedică cam aceeași perioadă de timp eforturilor celor două jumătăți de familie de a găsi adăpost și de a se regăsi, și bifează pe parcurs câteva secvențe foarte reușite (întâlnirea cu un mic copil blond pe nume Daniel, momentul în care Ewan McGregor își sună socrul etc.) Singura partea care nu funcționează așa de bine este finalul, aproximativ ultimele 15-20 de minute, care sunt destul de lacrimogene și inerte din punct de vedere narativ. O ultimă imagine în care s-ar fi văzut piciorul amputat al lui Naomi Watts ar fi însemnat că Bayona nu a uitat că până în acele momente a prezentat realitatea brută... Dar aceasta nu a apărut.

Sigur, deranjează un pic faptul că perspectiva din care este făcut filmul este una mai probabil minoritară (occidentali bogați aflați în vacanță și asigurați de companii elvețiene) și nu cea a localnicilor (cum ar fi, de exemplu, cazul în ”Beast of the Southern Wild”). De asemenea, decizia de a schimba naționalitatea personajelor principale într-una vorbitoare de limba engleză pare luată exclusiv pentru a putea distribui filmul pe scară largă în mai multe țări. Dar odată depășit disconfortul creat de aceste tușe „imperialiste”, își dai seamă că tot ceea ce filmul își arată este real - contuziile, sângele, algele regurgitate, pachetele de morți întinse la marginea drumului. ”The Impossible” este mai mult un film de groază decât o inspiring story. 

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country (Coreea de Sud, 2012)

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country

(Coreea de Sud, 2012)

Regia: Hong Sang-Soo

Cu: Isabelle Huppert, Kwon Hye Hyo, Jung Yu Mi

Rating: 4/5

Am tot vrut să scriu despre acest film în ultima lună, dar am fost amânat de premiere americane (sorry...) și diferite festivaluri de film (not sorry...) ”In Another Country” este, alături de ”Holy Motors”, ”Moonrise Kingdom” și ”Cosmopolis” printre cele mai bune filme ale anului. Toate au descins la Cannes, niciunul nu a luat niciun premiu. Vă las să trageți concluziile, pe cei care ați văzut mai multe dintre filmele care au fost premiate acolo în mai. Ceea ce pot să spun este că ”In Another Country” este un film vibrant, colorat, misterios și amuzant. Hong Sang-Soo își imaginează, prin intermediul unui personaj secundar din drama sa, trei povești în care trei franțuzoaice diferite, dar interpretate de aceeași Isabelle Huppert, vizitează o stațiune de pe litoralul coreean și interacționează cu aceeași localnici (se remarcă salvamarul portocaliu), care nu par să își amintească de franțuzoaica identică pe care au cunoscut-o în urmă cu doar câteva zile.

Evident, filmul nu se desfășoară după o logică „tradițională”. Ceea ce îi oferă lui Hong Sang-Soo spațiu de manevră, iar spectatorilor deschiși la un astfel de „experiment” mai multe posibile interpretări, ridicând de asemenea o sumedenie de întrebări. De unde a știut Huppert 3 unde a ascuns Huppert 2 umbrela? Suferă oare localnicii de un fel de amnezie pe termen scurt? Este Isabelle Huppert echivalentul feminin al lui Denis Levant din ”Holy Motors”, jucând roluri diferite pentru un public necunoscut? Cele trei franțuzoaice diferite sunt ele chiar atât de diferite? Ne aflăm cumva într-un fel de purgatoriu unde oamenii revin pentru a comite aceleași greșeli over and over again? Până la urmă, testarea acestor ipoteze sunt un joc destul de stupid și inutil, chiar dacă foarte amuzant. 

Toate cele trei povești par să fie variațiuni pe aceeași temă. Sau, mai bine zis, în fiecare dintre ele reapar o serie de obiecte sau elemente narative și structurale: vizita unei femei străine la același hotel, o umbrelă împrumutată, replici care se repetă, o plimbare la cortul salvamarului, un barbeque etc. Cred că ce l-a interesat cel mai mult pe regizor a fost joaca cu modul în care toate aceste elemente pot fi amestecate, cât de asemănătoare și diferite pot fi poveștile care se spun din îmbinarea lor și cât de relevante sunt elementele proprii fiecărei povești (precum celularul pierdut care asigură comunicarea între Huppert 2 și amantul său). Chiar dacă cele trei femei au probleme de viață asemănătoare - fie înșală pe cineva, fie sunt înșelate, fie ajută pe cineva să înșele - adulterul este mai probabil doar un alt element care leagă poveștile între ele. Nu cred că Hang Sang-Soo vrea să ne spună ceva în acest sens.

Mai degrabă, se desprinde ideea că filmul vorbește despre universalitate. Dialogurile sunt minimale (și, cum am mai spus, replicile se tot repetă), într-o engleză de bază, dar totuși o comunicare eficientă (chiar dacă înceată). Personajele nu sunt capabile să se avânte în discuții profunde dincolo de bariera lingvistică, dar reușesc să relaționeze apelând mai degrabă la instincte. Pe parcursul celor trei povești, relația dintre Huppert și salvamarul portocaliu (simpatic și ajutător, dar idioțel) se menține constantă. Chiar dacă cei doi refac scena întâlnirii și apoi cea de la cort (cu rezultate diferite), impresia este că între ei se creează o legătură puternică încă de la început. Nu că Hang Sang-Soo s-ar lua prea în serios: după plecarea uneia dintre cele trei Huppert, salvamarul se străduiește să citească scrisoarea pe care aceasta i-a lăsat-o, în ciuda faptului că nu pare să înțeleagă o boabă din engleza scrisă.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Intouchables (Franța, 2011)

Intouchables

(Franța, 2011)

Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano

Cu: François Cluzet, Omar Sy

Rating: 2.5/5

Driss este un imigrant african, care trăiește din ajutorul social, recent eliberat după 6 luni de pușcărie. Noul său angajator improbabil este Phillipe, un tetraplegic care aparent nu mai încape de bani. „Intouchables” este una dintre cele mai de succes comedii franțuzești din ultima vreme (locul II după „Bienvenue chez les Ch'tis”), fiind de asemenea unul dintre filmele care au acumulat cel mai impresionant box-office worldwide înainte de a ieși in SUA. Acestora li se adaugă și un premiu César pentru cel mai bun actor pentru Omar Sy, singura astfel de distincție a sezonului pe care Jean Dujardin a pierdut-o (ceea ce este ironic din mai multe puncte de vedere). 

„Intouchables” constă, în mare sa parte, din scene în care cele două personaje ajung să se cunoască unul pe celălalt, glumesc împreună și îndeplinesc sloganul-clișeu al filmului. Din păcate, prea multe dintre aceste scene par să fie rezultatul improvizațiilor dintre cei doi actori, pe care realizatorii nu au știut să le taie cum trebuie. Unele sunt reușite (Driss ironizând opera sau obligatoria secvență cu marijuana), altele te lasă mai degrabă în ceață (alegerea mustaței). În rest, ca orice comedie care se respectă, filmul este suprasaturat de sub-plot-uri, care apar de nicăieri și nu se duc niciunde. Cei doi regizori nu știu să le gestioneze, astfel încât povestea mamei/mătușii lui Driss sau a fratelui său care nu este pe calea cea bună ajung să fie mai puțin importante decât revelația că secretara lui Phillipe (pe care lui Driss i se pune pata) este de fapt lesbiană sau tentativa fiicei bogate de a-și lua viața. 

Până la urmă, ce supără cel mai mult la acest film este lipsa substanței. Puteau fi explorate atât de multe căi prin această poveste, pe care filmul se face numai că le pune în discuție... Problema atât de spinoasă a imigranților în Franța, aroganța unor bogătași în fața crizei... ceva, orice. „Intouchables” este plin de clișee și de sentimentalisme ieftine. Unii s-ar putea indigna de lipsa de angajament a filmului. Eu prefer însă să îl iau pentru ceea ce este: cam o oră și jumătate de divertisment lejer, urmat de 30 de minute de deznodământ prelungit și previzibil. ”Driving Miss Daisy”, anyone? 

Into the Abyss (SUA/UK/Germania, 2011)

Into the Abyss

(SUA, 2011)

Regia: Werner Herzog

Rating: 4.5/5

E greu să nu apreciezi cariera lui Werner Herzog. Inițial una dintre cele mai aparte voci ale Noului Cinema German în anii '70, a devenit în noul mileniu unul dintre cei mai prolifici documentariști și unul dintre puținii auteuri adevărați de la Hollywood. Cel mai recent film al său, ”Into the Abyss”, sondează problema pedepsei cu moartea, luând ca studiu de caz o triplă omucidere din 2000 în statul Texas, comisă din prostie, lăcomie și lipsită de sens. Herzog le ia interviuri celor doi condamnați (unul la închisoare pe viață, celălalt urmând să fie executat peste 8 zile), dar și rudelor victimelor, precum și unor persoane care sunt în contact cu sistemul: preotul închisorii, un fost căpitan al unei Death House, locotenentul care a anchetat crima etc.

Ceea ce frapează în acest documentar este, pe de o parte, umorul care pare să nu se potrivescă cu situația,  pe de altă parte angajamentul lui Herzog de a trata cu seriozitate subiectul, tocmai el, ale cărui invenții în propriile documentare sunt legendare. Sunt câteva momente cu adevărat absurde, care trebuie descoperite de spectator. Ajunge să spun doar că, punând întrebări despre veverițe și trafic de spermă, Herzog reușește să atingă punctele sensibile ale personajelor sale și astfel, precum spune el, să îi facă să își deschidă sufletul. Nu avem de-a face cu un film angajat politic sau cu o cronică a vieților celor implicați. Din contră, este un film despre viață cu V mare, despre ceea ce este uman în toate aceste personaje și despre ceea ce epilogul filmului numește the urgency of life, un termen prin care Herzog definește tema filmului (mai are obiceiul de a găsi astfel de sintagme - de exemplu, ”Bad Lieutenant” este despre the bliss of evil).

Pentru mine, ”Into the Abyss” este cel mai bun film al lui Herzog de după ”Grizzly Man” și unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Spre deosebire de celelalte documentare recente ale sale, nu îl vedem pe Herzog în acest film, poate doar în reflexia geamurilor de după care îi vorbesc condamnații. Îi auzim vocea, dar fără să ne ofere un comentariu, precum o făcea adesea până acum. De asemenea, mult mai mult timp este alocat interviurilor propriu-zise, insistându-se asupra expresiilor de pe fețele celor intervievați, camera încercând chiar să anihileze eventualele obstacole (cum ar fi geamurile de protecție). Scoțându-se din propriul film și lăsând imaginile să vorbească în locul său, Herzog pătrunde dincolo de suprafața poveștii, în acest abis pe care îl explorează de aproape 50 de ani.

The Ides of March (SUA, 2011)

The Ides of March

(SUA, 2011)

Regia: George Clooney

Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei, Jeffrey Wright

Rating: 3/5

Când Clooney a debutat în regie în 2003 cu ”Confessions of a Dangerous Mind”, nu știam la ce să mă aștept. Acel film s-a dovedit a fi una dintre revelațiile anului pentru mine, dar în rest a trecut relativ neobservat (cu excepția unui Urs de Argint la Berlin pentru extraordinarul rol făcut de Sam Rockwell). Clooney, însă, a fost recunoscut ca regizor pentru următorul său film, ”Good Night and Good Luck”, un film serios, politic, incisiv și ușor monoton. Despre ”Leatherheads” cred că nu mai are rost să aduc vorba. Mie mi s-a părut amuzant, dar nimeni nu s-a obosit să îl bage în seamă. Cum să primim atunci acest ”The Ides of March”, un nou film serios, a cărui titlu sugerează comploturi antice și tragedie shakespeare-iană, iar a cărui poster xeroxat după o imagine iconică din ”Persona” sugerează un complex thriller psihologic.

Filmul se dovedește a fi mai mult un thriller pur și simplu decât orice altceva. Film politic nu este... nu cred că mai are cineva iluzii despre cum se conduc campaniile prezidențiale. Iar toată politica filmului este simplificată pentru un public larg, care înțelege că există Democrați (care ar fi mai buni și trebuie să câștige) și Republicani (personaj colectiv absent în această peliculă, dar care în realitate probabil ar mătura pe jos cu candidatul interpretat de Clooney, pe care - sincer - nu văd cum l-ar putea vota majoritatea americanilor). Nici la capitolul intrigă filmul nu strălucește. Avem câteva laitmotive (relația extraconjugală, gesturi disperate necugetate etc.) cu care scenariul se joacă, acestea fiind puse în scenă by the numbers, fără riscuri, de un regizor deja experimentat în a face astfel de filme. 

Cu ce rămânem atunci? Ryan Gosling este destul de bun în rolul tânărului manager de campanie (sau ce o fi), dar este devansat în scenele în care trebuie să le dea replica mai experimentaților Philip Seymour Hoffman și Paul Giamatti. Scenariul scris de Clooney, Grant Heslov și Beau Willimon este bazat pe o piesă scrisă de acesta din urmă și a fost proaspăt nominalizat la Oscar - de ce nu? Filmul beneficiază și de o coloană sonoră over-dramatică, care parcă încearcă să compenseze banalitatea restului filmului, compusă de omniprezentul Alexandre Desplat (no really, check out his recent credits: ”The King's Speech”, ”Harry Potter 7” ambele părți, ”The Ghost Writer”, ”The Tree of Life”, ”A Better Life”, ”Carnage”, ”Extremely Loud & Incredibly Close” - damn!)

In Time (SUA, 2011)

In Time

(SUA, 2011)

Regia și Scenariul: Andrew Niccol

Cu: Justin Timberlake, Amanda Seyfried, Cillian Murphy, Olivia Wilde

Rating: 3/5

Nu a fost un an deloc rău pentru distopii SF. În prima parte a anului am avut parte de ”The Adjustment Bureau” și ”Source Code”, ”Rise of the Planet of the Apes” a fost unul dintre cele mai bune filme ale verii, iar acum Andrew Niccol revine la genul SF cu ”In Time”. Premisa de data aceasta este că - grație ingineriei genetice - toți oamenii încetează să îmbătrânească la 25 de ani, dar nu mai au decât un singur an de trăit după aceea. Dar, cum Timpul este noua monedă de schimb, poți să muncești ca să câștigi mai mult timp... Evident, nu trebuie să-ți bați capul cu munca dacă ești „bogat” și ai, la propriu, tot timpul din lume. Prăpastia socială este mai adâncă decât niciodată, dar e ok, pentru că Justin Timberlake (care provine din clasa muncitoare) și Amanda Seyfried (fiica unuia dintre „regii timpului”) se decid că inegalitățile trebuie să dispară.

Filmul este plin de plot holes, care sunt evidente până și pentru cineva ca mine, care nu se uită după ele în mod special. Dar așa sunt toate filmele de genul său și, chiar dacă ”In Time” este ceva mai șubred, nu cred că trebuie insistat. O problemă mai serioasă de scenariu este lipsa de direcție a acestuia. A două jumătate oscilează între o poveste à la ”Bonnie & Clyde” și un fel de thriller politic despre colapsul economiei globale. Scenele se leagă greu între ele de la un anumit moment și impresia mea este că anumite bucăți au căzut la montaj. Totuși, ca scenarist, Andrew Niccol pare să fi pierdut ceva din magia care a făcut din ”Gattaca” (debutul său regizoral, acum 14 ani - mi-e groază de cât timp a trecut de atunci... get it?) și ”Truman Show” clasice instantanee. 

Asta nu înseamnă că filmul nu are punctele sale forte. Amanda Seyfried (aproape de nerecunoscut față de ”Mamma Mia”) și Cillian Murphy joacă foarte bine. Timberlake este ușor miscast, dar până la urmă se scoate cumva la liman (prima mea impresie este că nu e un actor deloc rău, dar are nevoie de un regizor precum Fincher care să îi moduleze interpretarea pentru a fi cu adevărat memorabil pe marele ecran). De pe genericul de final am aflat că Roger Deakins a semnat imaginea filmului, iar ochiul său se vede. Prin modul în care sunt folosite culorile și unghiurile de filmare ușor dezaxate, imaginile narează filmul mult mai bine decât scenariul sau regia lui Niccol reușește să o facă. Per ansamblu, ”In Time” este un SF de serie B un pic cam prea plin de mesaje, dar deloc rău; numai că vrem mai mult de la Andrew Niccol, nu doar un re-hash după ”Gattaca”.

Pithy Reviews (7) - Classic Sci-fi Edition

Let's travel to the future in the past, when America was afraid of a commie invasion and filmmakers exploited the hell out of it...

The War of the Worlds (Byron Haskin, 1953)

The first big-screen adaptation of the classic H.G. Wells novel (which is one of my favorite pieces of Sci-fi literature) is a bit clumsily made at times and the acting is pretty flat, but it compensates with a bunch of startling sequences, including the meeting with the alien "tentacles" at the farmhouse, the explosion of an A-Bomb, the cruel, rioting crowds in L.A. and many others.

Rating: 3.5 out of 5

Forbidden Planet (Fred M. Wilcox, 1956)

It's Shakespeare's "The Tempest" in outer space! Almost... Astronauts arrive on a distant planet searching for the survivors of a "shipwreck" that took place 20 years earlier. They meet a robot, a passive-aggressive scientist and his hot young daughter (the only survivors), the remains of an ancient alien civilization and they face the stuff that nightmares are made on.

Rating: 4 out of 5

The Incredible Shrinking Man (Jack Arnold, 1957)

After passing through a radioactive cloud, Scott Carey begins to lose height. The first half of the movie is mostly a awkward family drama (with the added benefit of some comedy), but after a pint-sized Carey is chased in the basement by his own cat, it becomes an adventure movie, as the character explores his almost-microscopic new world in a series on scenes that rely on mood, music and clever effects rather than the occasional narration. Also, the ending really puts things into perspective...

Rating: 4 out of 5

I Am a Fugitive from a Chain Gang (SUA, 1932)

I Am a Fugitive from a Chain Gang

(SUA, 1932)

Regia: Mervyn LeRoy

Cu: Paul Muni, Glenda Farrell, Helen Vinson

Rating: 4.5/5

Epoca pe care o numim acum pre-code (aproximativ 1930-1933, înainte de implementarea codului Hays de producție cinematografică în SUA) nu este doar perioada în care Hollywood-ul învață să folosească sunetul sau în care, pe fondul crizei economice și nevoii de evadare a omului de rând, pe ecran încep să apară subiecte (aproape) tabu, precum sexualitatea, drogurile, violența crimei organizate etc. Este și momentul în care cineaștii își descoperă și conștiința socială. ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” pare să fie făcut exclusiv pentru a critica sistemul de închisori din sudul american. Personajul principal, James Allen, este un veteran de război care nu reușește să își găsească de lucru odată întors în țară. Ca urmare a unei neînțelegeri și a foamei, este condamnat la zece ani de închisoare și muncă silnică în Georgia. Reușește să evadeze și, după ceva vreme, ajunge un important constructor în Chicago. Legea îl prinde din urmă, dar i se propune un „sejur” de 90 de zile la închisoare (înapoi în Georgia), după care ar urma să fie grațiat. Evident, această promisiune nu este respectată, iar Allen evadează din nou, dar soarta nu îi va mai surâde. Urmărit în continuare, trăiește pe drumuri și fură pentru a supraviețui. 

Cu toate acestea, ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” rezistă la 80 de ani după ce a fost făcut grație a câtorva elemente-cheie. În primul rând, Paul Muni în rolul principal este excepțional, mult mai bun decât în filmul care l-a consacrat (apărut în același an), ”Scarface”. Apoi, regizorul Mervyn LeRoy era un profesionist adevărat și, ca majoritatea contemporanilor săi, foarte prolific în perioada respectivă. Printre filmele regizate în era pre-code, se numără clasice precum ”Little Caesar” și ”Five Star Final” (ambele cu Edward G. Robinson), ”Three on a Match” sau extravagantul ”The Gold Diggers of 1933”, dar și filme mai puțin ambițioase (dar plăceri vinovate, cu siguranță), precum ”Broadminded”, în care Bela Lugosi joacă un personaj pe nume Pancho Arango. Însă ”I Am a Fugitive from a Chain Gang” este cu siguranță highligh-ul acestei perioade din cariera sa (care a continuat, cu succes, până în anii '60). Filmul este construit minuțios, iar fiecare cadru, fiecare replică respectă logica dramatică a poveștii și sprijină mesajul filmului, până la devastatoarea scenă finală. Ajutați de un supporting cast extins (pentru acea perioadă) și o echipă tehnică care îl includ pe directorul de imagine Sol Polito și scenograful Jack Okey, care reușesc să dea filmului un look unic, LeRoy și Muni au creat o capodoperă a începuturilor filmului sonor, un film care (din motive politice și de cenzură) nu își va găsi echivalentul până la ”Cool Hand Luke”, după 35 de ani.

P.S.: Pentru mai multe pre-code-uri, click aici.

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Pe cai...

Piesa de rezistență a zilei (Ziua Maghiară, btw) a fost ultimul și ultimul film al lui Bela Tarr, Calul din Torino. Lung de două ore și jumătate, filmul e compus din doar aproximativ 30 de cadre și povestește șase zile din viața unui fermier/țăran cu pareză de braț drept și a fiicei sale de care depinde pentru cele mai simple sarcini. Între timp, afară e o furtună continuă, puțul seacă, calul nu vrea să mănânce și la sfârșit lumea va fi cuprinsă de întineric. Nu are farmecul aproape păgân al lui Satantango, nici complexitatea și meticulozitatea cu care acesta este realizat, dar pare să fie plasat în același cadru atemporal amenințat de aceeași apocalipsă rurală. Totuși, în ciuda excesului de formalism, e o experiență cinematografică aproape unică și merită savurată pe cât se poate.

lllégal e un film belgian despre imigranți ilegali etc. etc. etc. Am impresia că unele chestii factuale sunt exagerate for dramatic purposes, ceea ce e ok, dar filmul lasă impresia de inconsecvență: îmi vine greu să cred că, în Belgia, poliția te poate controla pe stradă numai că are ea chef așa, medicii nu răspund decât la cazurile grave (cum îți dai seama?) dintr-o instituție semi-penitenciară, iar polițiștii/gardieni bat cu sadism imigrantele (câte 5-6 pe una), dar, în schimb, avocatul (plătit de același stat) se dă de trei ori peste cap aproape ca să facă dreptate. Altfel, filmul e bine făcut, dar m-a lăsat rece.

COMPETIȚIA OFICIALĂ

Das letzte Schweigen (Tăcerea) este un thriller absolut banal care se mișcă previzibil din punctul A în punctul B în punctul C ș.a.m.d. Risipă de imagini și de actori.

Sin retorno, în schimb, este un film foarte bun. Nu știu nimic despre filmele din competiție înainte să le văd, dar cele mai multe nu reușesc să mă surprindă. ”Sin retorno”, însă, este imprevizibil, încât de fiecare dată când crezi că știi ce va urma, filmul te surprinde, fără să folosească trucuri ieftine (de gen deus ex machina). În schimb, scenariul pune personajele în situații credibile, dar de conflict intens, iar în ultima treime folosește elipse temporale (prima de câteva luni, a două de trei ani jumate) pentru a accelera ritmul care ne duce înspre deznodământ, creând și suspans în același timp. Are toate șansele să câștige fie un premiu de interpretare, fie cel de regie, sau chiar Trofeul Transilvania (având în vedere că America Latină e favorizată, 4 din cele 11 trofee mergând înspre ea, versus 3 pentru filme românești și 2 pentru Europa nordică).

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.