Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

Die Abenteuer des Prinzen Achmed

Aseară, pe terasa Casino-ului din Parcul Central din Cluj, a fost proiectat cel mai vechi lungmetraj animat pe care îl cunoaștem, Aventurile prințului Achmed (din 1926!), acompaniat de orchestra simfonică a Filarmonicii „Transilvania”. A fost genul de eveniment care pare unic, iar pentru mine a fost prima dată când am văzut un film mut acompaniat live de o orchestră întreagă (și nu doar de o formație, un ansamblu cameral sau un DJ). Continuă să mă surprindă versatilitatea filarmonicii, iar publicul a fost cel mai probabil la fel de impresionat ca mine, finalul fiecăruia dintre cele cinci acte ale filmului generând ropote de aplauze. 

Cât despre filmul în sine, despre care doar auzisem până ieri, e adevărat că este dintr-o altă vreme, dar te obișnuiești destul de repede cu look-ul filmului: siluete întunecate proiectate pe un fundal monocolor. Trebuie admirată munca depusă de regizoarea Lotte Reiniger și a soțului ei Carl Koch (operatorul/fotograful filmului) - aceștia au muncit cu figurine de carton timp de trei ani pentru a pune pe ecran lumea celor 1001de nopți. Din eforturile lor s-au născut câteva secvențe impresionante, precum orgia în care este antrenat prințul Achmed pe insula Wak-Wak, povestea lui Aladdin (un story-within-a-story care ocupă aproape un act întreg) întrecerea dintre cei doi vrăjitori sau lupta din final cu demonii - toate secvențe care impresionează până și în ziua de azi.

Reiniger e posibil să se fi inspirat din diverse alte evocări cinematografice ale Orientului mitic, precum primul segment al clasicului expresionist german „Das Wachsfigurenkabinett” sau din „Thief of Bagdad” cu Douglas Fairbanks, dar e mai interesant să încerc să îmi dau seama cât de mult a influențat „Aventurile prințului Achmed” istoria ulterioară a filmului. Când au decis să spună povestea lui Aladdin peste 70 de ani, de exemplu, sunt curios dacă cei de la Disney s-au întors asupra filmului Lottei Reiniger. Iar confruntarea dintre Merlin și Madam Mim din ”The Sword in the Stone”, în care aceștia se tot transforma în diverse animale seamănă izbitor cu lupta dintre vrăjitoarea care îi ajută pe Achmed și Aladdin și inamicul, vrăjitorul african. De asemenea, unul dintre cele mai impresionante efecte ale filmului, spiritele albe ieșind din lampa lui Aladdin pare desprins din secvențele finale ale lui „2001”. Și cât de mult se aseamănă siluetele digitale din povestea Talismanelor Morții din penultimul Harry Potter cu cele ale lui Reiniger! Oricum ar sta lucrurile, „Die Abenteuer des Prinzen Achmed” este mai mult decât o curiozitate de la începutul secolului cinematografic, ci un triumf al tehnicii și imaginației creatoarei sale.

Cluj Shorts: Embedded Shorts (Part 2)

O a doua tranșă de scurtmetraje de la Cluj Shorts găsite pe vimeo și youtube. Primele trei sunt animații franțuzești 3D, restul sunt, well, random:

parigot-animated short film from liok on Vimeo.
 

CUPIDON from CUPIDON-LEFILM on Vimeo.



Frombluetored - Short Film from Ainur Films on Vimeo.

Cluj Shorts: After-thoughts and Embedded Shorts (Part 1)

”The Wild Colours of Cuba”, regia: Tania Escobar, UK/Cuba, 2012 - câștigător al premiului pentru cel mai bun documentar

Nu am ajuns decât la 4 din cele 11 proiecții, dar am văzut 34 din cele 86 de filmulețe prezentate și 5 din cele 9 premiate. Not too shabby... Nu toate filmele au fost bune, dar până și cele mai slabe au avut ceva interesant la ele. Mix-ul a fost destul de divers, de la documentare despre tineri africani în tabere de refugiați la SF-uri turcești. În lungime, variau de la diminutivul IXI (câteva secunde) la mediu-metraje care cu un pic de buget ar fi putut deveni lungmetraje (precum filmul britanic The Devil's Dosh). Personal, mie mi-au plăcut mai mult filmele un pic mai „lungi”, de 15-25 de minute, precum Carrousel (Germania, r. Sophie Alexandra Kluge) sau Infinite Minutes, al Cecilei Felméri (autoarea lui „Mátyás, Mátyás”), câștigător al premiului pentru regie. Per ansamblu, pentru o ediție-pilot nu a fost deloc rău. Câteva dintre filmulețele prezentate sunt găsibile pe net. Evident, nu neapărat cele mai bune dintre ele, dar prezintă o imagine fidelă a festivalului pentru cei care nu au ajuns la nicio proiecție. Îmi permit să le dau share la cele pe care le-am găsit... în două tranșe:

My Strange Grandfather from Dina Velikovskaya on Vimeo.
 
(Câștigător al premiului pentru cea mai bună animație)

Lenny Lump from Per von Koch on Vimeo.
 

The Water's Edge from Chris Thomas on Vimeo.
(Unul dintre preferatele mele)

Abyss 18 from Carniolus on Vimeo.



NUEVO MEXICO / Short Film from Scumbags on Vimeo.


(When surfing met Piet Mondrian)

Battle of the Halloween-Themed Children's Cartoons

Pe perioada Halloween-ului au rulat în cinematografele din România două producții animate care se inspiră din povești de groază, făcute special pentru publicul tânăr. Americanii l-au avut și pe ”Frankenweenie”, dar noi ne descurcăm cu ce putem.

ParaNorman

Regia: Chris Butler, Sam Fell

Voci: Kodi Smit-McPhee, Anna Kendrick, John Goodman

Rating: 4/5

Făcut de oameni care au participat la realizarea lui ”Coraline” în urmă cu câțiva ani, ”ParaNorman” este un adevărat film de groază pentru copii. Combinând animația de tip stop-motion cu efecte digitale, Chris Butler și Sam Fell construiesc un film de o extraordinară frumusețe și complexitate vizuală, căruia nu îi lipsesc momentele înfricoșătoare. Povestea se învârte în jurul lui Norman, un băiat pasionat de filme cu zombi care are și darul de a vorbi cu fantomele, motiv pentru care este ostracizat la școală, asta până când află că este singurul care poate salva orașul de blestemul unei vrăjitoare arse în urmă cu câteva sute de ani. Revelația adevărului despre aceasta și modul în care este negociat deznodământul fac ca ”ParaNorman” să depășească simplul stadiu de film pentru copii cu nerds și strigoi. Până acum, este animația care mi-a plăcut cel mai mult din ce am văzut pe ecranele noastre. 

Hotel Transylvania

Regia: Genndy Tartakovsky

Voci: Adam Sandler, Andy Samberg, Steve Buscemi

Rating: 3.5/5

Acesta este mult mai degrabă un film animat digital pentru copii care întâmplător este cu monștri în rolurile principale. Așteptările nu erau foarte mari, trailerul promițând mai degrabă poante și răsturnări de situație previzibile. Modul lui Tartakovsky (creator al ”Dexter's Lab” și ”Attack of the Clones”, printre multe altele) de a evita redundanța este de a suprasatura ecranul cu glume, gag-uri vizuale și acțiune, construind un film dinamic, extrovert, pe placul publicului larg, care să nu ajungă să plictisească. Un alt atu este casting-ul surprinzător de reușit, cu Adam Sandler și Andy Samberg improvizând reușit rolurile de tată și ginere prospectiv (relația dintre cei doi este suprinzător de credibilă, având în vedere că unul este Dracula, iar celălalt un backpacker). Însă cireașa de pe tort este Steve Buscemi în rolul Lupului nevrozat de prea mulți copii și prea multe întâlniri cu oamenii de care tuturor monștrilor le este frică. Sigur, ultima jumătate de oră este destul de previzibilă, dar restul este destul de mișto cât să se ierte aceste lucru.

Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...

Brave (SUA, 2012)

Brave

(SUA, 2012)

Regia: Mark Andrews, Brenda Chapman

Voci: Kelly Macdonald, Emma Thompson, Billy Connolly, Julie Walters

Rating: 3.5/5

Grizzly Lass

Aș putea să o ascult pe Kelly Macdonald vorbind întruna timp de câteva filme întregi... În ”Brave”, ea dă viață unei prințese scoțiene care înfruntă tradiția conform căreia trebuie să se căsătorească cu unul dintre fiii celor trei clanuri peste care tatăl ei, regele, domnește. Evident, în încercarea ei de a evita căsătoria, Merida face niște boacăne care se vor solda cu consecințe neprevăzute. Filmul este un hibrid între poveștile cu prințese marca Disney (față de care scenariul nu se îndepărtează foarte mult) și calitatea tehnică excepțională a producțiilor Pixar.

Am apreciat foarte mult prima jumătate a filmului, în care am găsit multe lucruri care mi-au plăcut. A doua jumătate a filmului este, din păcate, mai inegală. Realizatorii mizează pe o răsturnare de situație, care să aducă în prim-plan relația dintre Merida și mama ei, însă acest artificiu nu ține, iar filmul își schimbă brusc tonul și devine mult mai previzibil și mult mai puțin interesant decât până atunci. Scene care ar fi putut fi terifiante (precum prima întâlnire cu vrăjitoarea) sunt complet ratate și m-au dus mai mult cu gândul la producțiile Dreamworks decât la ceea ce Disney și Pixar ne-au oferit în trecut. Cred că există idei bune în această a doua parte (precum faptul că personajele tot revin în acel cerc format din pietre antice, în care are loc și confruntarea finală), dar ele nu sunt exploatate la maxim și sunt sacrificate uneori pentru un cheap gag. Iar cea mai interesantă parte a filmului, care face referire la un prinț transformat într-un urs și reflectă povestea eroinei noastre, nu este mai mult decât un subplot prost dezvoltat.

Acestea fiind zise, ”Brave” este, totuși, o încântare pentru ochi. Nivelul de detaliu la care a ajuns animația Pixar este incredibil. Am apreciat, de asemenea, faptul că distribuția era formată aproape în întregime (cel puțin în rolurile mai importante) de actori scoțieni, cu accente puternice, dar melodioase. Hollywood-ul a bătut cale lungă de când Orson Welles a fost obligat să își dubleze versiunea sa după „Macbeth” în accente americane. Problema este, doar, că de la Pixar ne așteptăm la mai mult. Iar ”Brave”, oricât de frumos ar fi și oricât de mult profesionism emană, nu reușește să se ridice chiar la nivelul așteptărilor. Putem doar să sperăm ca ștafeta să nu coboare mai jos de atât.

P.S.: În cinematografe, filmul este precedat de un scurt-metraj animat foarte bun, La luna de Enrico Casarosa, care nu trebuie ratat.

Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

RO 2011 - Partea a 8-a: Crulic - drumul spre dincolo

Crulic - drumul spre dincolo

(România/Polonia, 2011)

Regia: Anca Damian

Voci: Vlad Ivanov, Jamie Sives

Rating: 3.5/5

Documentarul de animație nu mai este la ora actuală o noutate, precum era ”Waltz with Bashir” acum câțiva ani. Un precedent există chiar și la noi: scurtmetrajul „Mátyás, Mátyás”, de Cecilia Felméri. Totuși, un lungmetraj animat românesc nu a apărut de foarte multă vreme, iar „Crulic” este mai degrabă o reconstituire decât un documentar propriu-zis. Povestea este destul de bine cunoscută: în 2007, românul Claudiu Crulic a fost acuzat pe nedrept de furt în Polonia. În închisoare, acesta a făcut greva foamei și, ulterior, datorită neglijenței medicilor și a autorităților, a decedat. Filmul are doi naratori, Vlad Ivanov (cu accent moldovenesc full-on!) interpretându-l pe Crulic însăși, povestindu-și viața și experiența din post-mortem în cel mai natural mod cu putință și Jamie Sives (Triage, Game of Thrones), naratorul englez care preia povestirea în momentul în care Crulic începe să fie mai mult inconștient.

Recunosc că nu aveam foarte multe speranțe de la acest film și, sincer, nu cred că a început chiar foarte bine. Vocea lui Ivanov surprinde perfect toate nuanțele personajului și nu trebuie să știi mai mult despre el decât este redat prin vocabular, inflexiuni verbale etc. Însă primele aproximativ 10-15 minute insistă parcă prea mult pe biografia personajului principal și filmul pare să își găsească greu un ritm și un stil, sub greutatea unui voice-over prea bogat. Cu timpul, însă, lucrurile încep să se așeze, filmul demarează și începem să întrezărim viziunea regizoarei. În final, filmul te prinde și te imersează în această poveste, care începe să pară, cu fiecare minut care trece, din ce în ce mai ieșită din comun.

Animația este minimalistă și se bazează foarte mult pe colaje, dar regia are un caracter cinematic, la scară largă. Există mult experiment în acest film, nu toate momentele sunt reușite, dar Damian caută în continuare unghiuri noi în care să își privească personajele. Cele mai reușite secvențe sunt cele în care narațiunea lipsește, iar acțiunea decurge fluid, fără tăieturi de montaj, precum un lung travelling în plonjeu care trece în revistă mai multe celule din închisoare sau halucinațiile lui Crulic dinspre sfârșitul filmului. „Crulic” mi-a amintit cel mai mult de filmul lui Steve McQueen, ”Hunger”. Deși nu vreau să compar aceste filme, vreau doar să notez că ambele au și un mesaj politic (nu același, bineînțeles) și ambele insistă, în a doua lor jumătate, pe greva foamei și moartea lentă a personajelor principale.

Filmul Ancăi Damian a fost pentru mine o surpriză plăcută și consider că, fiind unul dintre cele mai bune filme românești ale anului, trebuie văzut de cât mai multă lume.

The Adventures of Tintin (SUA/Noua Zeelandă, 2011)

The Adventures of Tintin

(SUA/Noua Zeelandă, 2011)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Jamie Bell, Andy Serkis, Daniel Craig, Simon Pegg, Nick Frost

Rating: 3.5/5

Cu aproape două luni înainte de premiera oficială din State, ”Aventurile lui Tintin” poposește pe ecranele din mai multe țări europene, inclusiv la noi. Bănuiesc că strategia se bazează pe un eventual nucleu european al fanilor Tintin, dar cel puțin în România, rezultatele de la box-office au fost mai degrabă slabe, ultimul film al lui Spielberg & Jackson terminând pe locul doi, după ”In Time”. De neînțeles pentru un film care are potențialul de a atrage întreaga familie la cinema, mai ales fiindcă nu este deloc lipsit de merite artistice.

Pentru Spielberg, acesta este primul film de animație (folosind extensiv și tehnica motion capture). Regizorul folosește resursele genului pentru a crea mai mult dinamism. Practic, nu există niciun obstacol în fața camerei de filmat, calculatorul simulând cele mai complexe mișcări de cameră posibile, culminând cu un impresionant cadru de vreo 4 minute care îți taie răsuflarea. Am auzit deja câteva critici aduse filmului în care se spune că tehnologia nu reușește să creeze personaje expresive și sunt absolut de acord, dar Spielberg compensează prin acest stil dezlănțuit, punctat de câteva secvențe de acțiune impresionante (dintre care bătălia pe mare iese în evidență). 

Personajele capătă totuși viață datorită vocilor cu care sunt înzestrate. Mai multe nume celebre au colaborat, dar dintre toate Andy Serkis (în rolul căpitanului Haddock/Hadoque) este cel care fură prim-plan-ul. Ok, rolul său de aici nu este nici la fel de reușit nici la fel de ofertant ca Gollum sau ca Caesar din ”Rise of the Planet of the Apes”, dar se vede din prima cine este specialistul în motion capture din întregul ansamblu. Și să nu uităm de muzica lui John Williams (care amintește cel mai mult de ”Catch Me If You Can” și ”Harry Potter and the Prisoner of Azkaban”), mai jucăușă ca oricând, împletind teme similare într-un fond sonor bogat și antrenant.

Ușoara mea dezamăgire în urma filmului se datorează faptului că, în ciuda (sau poate datorită) avalanșei de acțiune și a calității design-ului, nu pare bine închegat. De asemenea, îi lipsește un deznodământ adevărat, ceea ce se explică prin faptul că va urma și a doua parte, de data aceasta regizată de Peter Jackson. Dacă scenariul și tehnologia se vor îmbunătăți, avem toate promisiunile unui clasic. Însă doar peste câțiva ani....

Anim'est 2011: Competiția de film românesc

The Scream from Felician Lepadatu on Vimeo.

Filmulețul de mai sus, ”Țipătul” - o reinterpretare a tabloului lui Edvard Munch, pe muzică de Pink Floyd - este câștigătorul competiție de scurtmetraje de animație de la ”Anim'est 2011”. La fel ca în fiecare an, selecția este foarte eterogenă: animație digitală, tradițională, stop-motion (chiar si animație inserată în imagini live-action), cu dialoguri sau fără, realizatori români și maghiari, de ambele sexe etc. Highlights-urile de anul acesta includ:

[klun] , de Vlad Sandu, o poveste cu personaje formate din litere, care este oarecum dificil de urmărit și înțeles, dar iese în evidență prin design.
Visul ciulinilor , de Nina Mihăilă, care combină mai multe stiluri de animație.
Evoluție cromatică , de Ana Tomescu, care mie mi s-a părut extraordinar de amuzant, dar - pe de altă parte - am fost singurul din sară care a râs, deci cine știe (video-ul e mai jos, ca să vă lămuriți).
IRA , de Radu Gaciu, mai mult un clip decât un scurt, dar o realizare foarte viscerală.
Dodo și Tic , de Gabriel Vasiliu, care nu excelează prin animație, dar este un film pentru copii destul de reușit și ar trebui să existe mai multe de genul lui produse la noi.
The Dog and a Little Bird , de Adrian Băluță, iarăși un film mai pentru copii, cu morală, dar care arată bine și e amuzant.
Growing , de Roxana Bențu, o animație minimalistă despre banalitatea vieții.

Enjoy some more videos!

Clinic from Torok Tihamer on Vimeo.


Chromatic Evolution - short 3d animation from Ana Tomescu on Vimeo.


IRA from Radu Gaciu on Vimeo.


GROWING from Roxana Bentu on Vimeo.


The dog and a little bird from adrian baluta on Vimeo.


Traveling with my thoughts full of hope - animated short from adrian baluta on Vimeo.

Emmys?

Cum am mai spus deja, nu prea sunt consumator TV, oricât de populare ar fi reality show-urile, documentarele sau serialele americane, deci nici premiile Emmy nu mă atrag (oricum, nu atât de mult cât să fac predicții). Dintre chestiile nominalizate nu mă uit decât la ”Mythbusters” (ocazional), ”House” (care nu câștigă nimic), ”The Daily Show” (care câștigă în fiecare an) și la unele animații. 

Dintre premiile date anul acesta, trebuie amintit că Scorsese a câștigat pentru ”Boardwalk Empire” și ”Mildred Pierce” (pe care trebuie să îl văd când HBO va programa un maraton) a curățat la categoria Mini-Serie/Film TV. Dar singurul premiu cu adevărat interesant este cel pentru serial de animație, unde ”Futurama” a câștigat pentru episodul ”The Late Philip J. Fry”. Având în vedere că serialul a fost întrerupt timp de câțiva ani, apoi a renăscut pe un alt canal și de-abia în sezonul din vara aceasta pare să-și fi regăsit suflul din epoca de glorie, primul lor Emmy vine atât ca o meritată recunoaștere cât și ca o necesară încurajare.

Cars 2 (SUA, 2011)

Cars 2

(SUA, 2011)

Regia: John Lasseter, Brad Lewis

Voci: Owen Wilson, Larry the Cable Guy, Michael Caine, Emily Mortimer, John Turturro, Eddie Izzard

Rating: 3.5/5

Plot-ul lui ”Cars 2” este destul de complicat. Ajunge să spun doar că, în timp ce Lightning McQueen participă la o serie de curse între cei mai buni piloți internaționali, acțiunea se concentrează asupra prietenului său remorcher, Mater (zis, pe românește, Bucșă), care este confundat cu un spion și co-optat de doi agenți britanici să dejoace un complot internațional.

”Cars 2” e, probabil, cel mai slab film făcut de Pixar, urmat, la fel de probabil, de primul ”Cars”. Nu vreau să fiu cinic, dar principalul motiv pentru care a fost făcut este cel financiar (mașinuțele de jucărie se vând bine). Filmul nu are o poveste, ci doar o serie de scene de acțiune, legate prin câteva glume (unele dintre ele reușite). Sincer, personajul Mater s-a dovedit ceva mai bun decât mă așteptam (iar vocea lui Larry the Cable Guy parcă nu e la fel de enervantă ca a lui Owen Wilson, câteodată), dar filmul nu pare mai mult decât o serie de scurtmetraje cu acesta, nicidecum un lungmetraj coerent. Toți ceilalți sunt pe planul doi, vocile celebre abundă și așa mai departe. Totuși, design-ul filmului este impresionant. Ochii spectatorului se pierd în peisaje și locații reconstruite minuțios (Japonia, Italia, Franța...), precum și în mici detalii care sunt semnătura studiourilor Pixar, precum reclamele luminoase reflectate în asfaltul umed din Tokyo. Sigur, toate acestea nu ies în evidență decât fiindcă lipsește ceva care să atragă cu adevărat interesul și să ne implice în povestea de pe ecran. Dar prefer să consider că filmul are destule elemente care să îl clasifice ca entertainment pasabil, decât să îl declar o dezamăgire. 

Chico & Rita (Spania/UK, 2010)

Chico & Rita

(Spania/UK, 2010)

Regia: Tono Errando, Javier Mariscal, Fernando Truebo

Voci: Mario Guerra, Limara Meneses, Eman Xor Oña

Rating: 4/5

Una dintre cele mai bune animații ale anului 2010 a trecut relativ neobservată. Povestea este plasată în Cuba anilor '40-'50, înainte de Revoluție și în plin boom al jazz-ului pe ritmuri latino. Chico și Rita sunt un cuplu cu probleme... El este pianist, ea cântăreață, dar împreună devin star-uri ale muzicii, chiar dacă relația lor cunoaște multe suișuri și coborâșuri. Vieților lor se întretaie cu ale unor nume celebre, precum Charlie Parker sau Chano Pozo, și nu numai în Havana, ci și în New York sau Paris. 

Deși nu este bazat pe o poveste adevărată, ”Chico & Rita” reconstruiește spiritul unei epoci apuse și atestă aceeași nostalgie și încercare de a redescoperi perioada respectivă precum fenomenul Buena Vista Social Club. Probabil că unul dintre motivele pentru care filmul nu a avut succesul pe care îl merita este inaccesibilitatea aparentă a decorului, deși povestea este una destul de clasică, în stil de melodramă Hollywood-iană.

Deși este o animație tradițională, ”Chico & Rita” este adresat unui public matur. Pe lângă plasarea acțiunii într-o lume mai puțin accesibilă publicului modern, în filmul lui Errando, Mariscal și Truebo, nuditatea este la ea acasă. Este ușor regretabil, în consecință, că unele dintre personaje sunt foarte schematice, iar motivațiile lor sunt subțiri. Animație impresionează prin reconstrucția a două peisaje urbane destul de dificile: Havana pre-Castro și New York-ul, precum și în secvențele asistate de calculator, în care sunt simulate mișcări complicate de aparat (cea mai reprezentativă este secvența în care Rita se ridică de pe pat și se deplasează înspre Chico, așezat la pian, după prima lor noapte împreună). Din păcate, mimica personajelor nu este redată chiar la fel de bine, astfel încât cele mai multe scene de dialog sunt o pauză în ritmul și inventivitatea vizuală a filmului. Mai trebuie amintită secvența visului lui Chico în drum spre New York, vie și colorată, care citează din ”Casablanca” și anticipează evenimentele ce vor urma.

Alături de ”Iluzionistul” lui Sylvain Chomet, ”Chico & Rita” este cea mai recentă confirmare relevanței animației „tradiționale” în epoca dominată de cele 3D.