L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

White God (Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Fehér isten

(Ungaria/Germania/Suedia, 2014)

Regia: Kornél Mundruczó

Cu: Zsófia Psotta, Sándor Zsótér, Lili Horváth

Rating: 2.5/5

Criza a lovit cinematografia maghiară în plin, astfel încât, ani la rândul, în timp ce românii plimbau filme mediocre spre bunicile pe la toate festivalurile mari din Europa (mai puțin Veneția), ungurii nu mai ajungeau să plimbe „decât” mârțoaga din Torino. Lucrurile au început să se miște de vreo doi ani, iar ”White God” este unul dintre semnele de reintrare în normalitate, dând un suflu nou industriei de film maghiare - validat, de altfel, la Cannes, prin premiul secțiunii Un Certain Regard, care garantează și distribuția acestuia în Occident. 

Personajele principale ale lui ”White God” sunt câinele Hagen (o corcitură) și fosta sa stăpână adolescentă, Lili, obligată să îl abandoneze de către tatăl său. Amândoi trec prin multe (prea multe) evenimente nefericite. El este vânat de hingheri (impresionat de bine armați de municipalitatea din Budapesta) și obligat să participe la lupte ilegale de câini. Ea, la rândul ei, este „persecutată” de tatăl care nu o înțelege, de profesorul de muzică, iar înspre final este chiar arestată pentru posesia unor droguri pe care un băiat mai în vârstă i le-a dat înspre păstrare într-un club. Lili se reconciliază, până la urmă, cu tatăl său, dar și orchestra de tineret din care face parte. Pentru Hagen, povestea pare să se termine într-un azil de animale, unde urmează să i se administreze injecția letală... Moment în care Hagen reușește să evadeze, dar și să îi elibereze pe ceilalți câini-prizonieri, alături de care pornesc un adevărat marș al terorii pe străzile Budapestei.

În mare parte, filmul apelează la mult prea multe clișee, exagerări și „coincidențe” scenaristice pentru gustul meu, dar momentele sale reușite ar merita să fie reluate într-un montaj cu cele mai bune scene de film ale anului. Și mă refer la impresionanta goană a haitei, terorizând locuitorii capitalei Ungariei, culminând cu întreruperea concertului pe care orchestra lui Lili îl susține. Sau imaginile ulterioare (pe care le vedem și în prolog) în care Budapesta este pustie, cu mașini abandonate în mijlocul unui pod, secvențe care îl apropie pe ”White God” de ”28 Days Later” sau de ”Rise of the Planet of the Apes”. Există și multe alte momente care atestă spiritul ludic al realizatorului. Și voi da doar un exemplu: Rapsodia maghiară nr. 2 este laitmotivul muzical al filmului, liniștindu-l de fiecare dată pe neliniștitul Hagen. Mundruczó nu ratează ocazia de a insera un fragment din celebrul scurtmetraj cu Tom și Jerry ”The Cat Concerto” (în care aceeași bucată muzicală este interpretată), spre deliciul lui Hagen și al tovarășilor săi.

P.S.: Filmul este dedicat lui Miklos Jancso, pentru că... regizori maghiari? 

P.S.2: Titlul filmului este o trimitere nu foarte subtilă la un alt film care combină câini și violența, ”White Dog”, al lui Samuel Fuller, dar nu este explicat în cele 120 de minute de proiecție. Dar, dacă mă gândesc mai bine, asta nu este o problemă chiar așa de mare, pentru că și Led Zeppelin ne datorează o explicație pentru titlul unui cântec de-al lor - Fekete cutya.

Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

La bataille de Solférino (Franța, 2013)

La bataille de Solférino

(Franța, 2013)

Regia: Justine Triet

Cu: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Marc-Antoine Vaugeois, Virgil Vernier

Rating: 3.5/5

„Bătălia de la Solferino” (sau, mai corect, poate, „Bătălia de pe strada Solferino”) este un film de debut foarte interesant, o dramă-comedie familială cu un undercurrent politic destul de lucid. Povestea se derulează pe o perioadă de 24 de ore și poate fi împărțită în două bucăți, inegale ca durată și ca ton. Prima parte, care durează aproximativ 50-55 de minute, alternează între Laetitia - reporteriță detașată pe strada Solferino (unde este sediul Partidului Socialist), blocată de o mare de oameni care așteaptă victoria lui François Hollande, și încercările fostului său soț, Virgil, de a-și vedea cele două fete, lăsate în grija unui baby-sitter de ocazie, ageamiul Marc. Această parte a filmului este dinamică și reușește să îmbine secvențe de interior cu deplasări în viteză prin trafic și cu secvențe stil documentar, filmate chiar în ziua alegerilor, culminând cu câteva ciocniri între manifestanți și jandarmi. Partea a doua, care scoate politica din ecuație, este mult mai intimă și se petrece aproape în totalitate în apartamentul Laetitiei, unde aceasta, noul ei iubit, Vincent și avocatul de împrumut al acestuia din urma încearcă să rezolve situația.

Ultimele secvențe mi s-au părut lungite peste măsură și este ciudat că acest film a început să îmi placă mai puțin în momentul în care s-a repliat asupra celor două personaje principale și asupra problemelor lor de (fost) cuplu. Până atunci, regizoarea Justine Triet se descurcă de minune să acumuleze tensiune, să imprime un ritm alert, dinamic, care întreține o isterie care cuprinde, gradat, întreaga masă de oameni acumulată în strada Solferino și care atinge paroxismul în momentul anunțării rezultatului. Privind în urmă, putem trage multe concluzii în privința politicului din acest film, iar scăderea rapidă și semnificativă a lui Hollande în sonaje ar trebui să vă dea o impresie despre cât de mare este euforia suporterilor socialiști din acest film. 



În final, aș vrea să fac o mențiune specială în privința actorilor. Nu știu cât de mult din acest film este improvizat, dar probabil o mare parte din dialoguri, gesturi și chiar și câteva secvențe întregi au fost create pe loc. Naturalismul interpretărilor este accentuat de modul în care Triet filmează, dar și de faptul că actorii își păstrează numele reale (inclusiv cele de familie). Ultimul act este un showcase pentru aceștia, iar Dosch, Macaigne și Vernier profită din plin. Păcat doar că Triet pierde un pic ritmul și ratează un final care ar fi putut fi cu adevărat touchant.

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Comedy Cluj 2013 - Recap & Top 10

Palmares

Cel mai bun film: Paulette

Cel mai bun regizor: Matteo Garrone, Reality

Cel mai bun scenariu: Populaire

Premiul de interpretare: Ton Kas, Matterhorn

Premiul publicului: Quartet

Acestea sunt rezultatele „oficiale”, dar să vedem și ce cred eu:

Top 10 Competiție

"Reality"

1. Reality (Matteo Garrone)

2. Enough Said (Nicole Holofcener)

3. Russendisko (Oliver Ziegenbalg)

4. Song for Marion (Paul Andrew Williams)

5. Quartet (Dustin Hoffman)

6. Matterhorn (Diederik Ebbinge)

7. English Vinglish (Gauri Shinde)

8. Paulette (Jérôme Enrico)

9. Populaire (Régis Roinsard)

10. Tie pohjoiseen (Mika Kaurismäki)

"Enough Said"

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Comedy Cluj 2013 - Preview

Astăzi începe ediția a cincea a Comedy Cluj. Uitându-mă doar fugitiv peste program, selecția nu pare extraordinară. Principala problemă este că lipsesc clasicele (doar un „Nea Mărin miliardar”, un ”Rocky Horror Picture Show” și un show/cine-concert Chaplin în închidere). În rest, filme cam din toată lumea, dar în special din filmografia franceză și francofonă (Haute cuisine, Alceste à bicyclette, Les infidèles etc.) și din cea indie americană (The Kings of Summer, Safety Not Guaranteed, Take This Waltz, Ruby Sparks etc.) Mie mi-a atras atenția și filmul german Vermessung der Velt (3D!), dar cine știe dacă e bun sau nu? Competiția arată ceva mai bine, cu titluri ceva mai de răsunet precum ”Reality”, al lui Matteo Garrone, care nu e la fel de bun ca ”Gomorra”, dar merită o privire sau ”Quartet”, semnat de Dustin Hoffman. Plus un Mika Kaurismaki, un film indian, unul rusesc, unul olandez, două franțuzești, unul britanic (”Song for Marion”, cu veteranii Vanessa Redgrave și Terrence Stamp) și ”Enough Said”, care ar trebui să primescă măcar un vot de simpatie (ultimul rol al lui James Gandolfini) și care este proiectat în această seară, în deschiderea festivalului. Enjoy!

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed

(SUA, 2012)

Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.

Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.

”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

"Luna Plina" Ediția a II-a - Preview

Prima ediție a fost destul de mișto (vezi aici). Ediția a doua are loc tot la Biertan săptămâna aceasta, între 14 și 18 august. Promo-ul vorbește de la sine:

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

TIFF 2013 (5) - Round-up din afara competiției

Va urma și un articol mai pe larg despre câștigătorul „Corabia lui Tezeu”, dar până atunci mai trec în revistă câteva filme din celelalte secțiuni, majoritatea ajunse la TIFF după o prezență inițială la Toronto sau Berlin. 

Gloria (Chile/Spania, 2012)

Regia: Sebastián Lelio

Cu: Paulina García, Sergio Hernández
 

Premiat la Berlin cu Ursul de Argint pentru interpretarea Paulinei García, al patrulea film al lui Lelio a fost primit entuziasmat la TIFF, festival care i-a oferit acestuia cea mai mare distincție a sa pentru primul său film, „La sagrada familia” (pe care eu l-am ratat, dar am văzut ulterior o bucată din el, fără subtitrări și e pe lista lungă de vizionări necesare). Dincolo de primirea călduroasă, mie mi s-a părut un film extraordinar de bine dozat - se simte o accelerare progresivă a ritmului, pe măsură ce povestea prinde contur în jurul personajului principal. Scenariul bifează de altfel momente așteptate: joint-uri savurate în liniște, certuri în familie, certuri cu boyfriend-ul etc. Însă există și o secvență complet nebună și anume „atentatul” Gloriei împotriva amantului care nu vrea să își părăsească familia, chiar la doi ani de la divorț. Fără acea scenă, nu cred că aș fi găsit optica prin care să văd acest film ca mai mult decât o poveste banală despre o bunică plictisită.
Rating aproximativ: 3.5/5.

The Act of Killing (Danemarca/Norvegia/UK/Suedia/Finlanda, 2012)

Regia: Joshua Oppenheimer

Două probleme cu acest film: 1) am văzut varianta director's cut de 160 (o-sută-și-șase-fucking-zeci!) minute, care e mult prea lungă și 2) toată povestea asta cu criminalii care își repun în scenă propriile crime sună al dracu' de interesant, dar se dovedește a fi destul de plictisitor. Și lăsați-mă să elaborez. Acești „gangsteri”, foști torționari și eliminatori de așa-ziși comuniști au evident multe talente, dar mizanscena nu este una dintre ele. Reconstituirile sunt lungi și plictisitoare, iar personajele nu sunt doar antipatice, dar și destul de neinteresante - îi ghicim din prima și știm că nu va exista niciun fel de character development. Mai trist mi se pare faptul că Oppenheimer însuși nu pare nici el mai interesat să dea un pic de contur filmului său. Faptul că îi lasă pe criminali să se desfășoare, fără să le pună întrebări, fără să îi ia la rost îl face să pară un tătic nepăsător care își privește pasiv odraslele neascultătoare cum distrug casa vecinilor. Apelul la imagini de arhivă, supraviețuitori, istorici sau persoane din opoziție este interzis. Starurile filmului au fost deja distribuite.
Rating aproximativ: 2.5/5

Jaffa, the Orange's Clockwork (Belgia/Franța/Germania/Israel, 2010)

Regia: Eyal Sivan
 

Încă un documentar, dar unul cu care nu am probleme din punct de vedere politic, moral sau artistic. Recunosc că nu sunt întotdeauna receptiv la cauza palestiniană, dar în cazul acesta nu pot să nu simpatizez (Cum, ce li s-a întâmplat țăranilor palestinieni din Jaffa în 1948? Li s-au luat pământurile și au fost strămutați  în numele unei ideologii marxiste? Da? Well, welcome to the club!).  Însă dincolo de cât de cât de militant este în viața reală israelianul Eyal Sivan (inclusiv în Q&A-ul de după), filmul său nu este unul militant. Dimpotrivă, preocuparea principală e de a trasa povestea citricelor de Jaffa pe parcursul a aproape două secole, găsind prin aceasta o cale de intrare în a spune o poveste mult mai complexă - cea a coabitării între două popoare, a ocupației de după înființarea statului Israelian și a înțelegerii conflictului care nu pare aproape de o rezolvare nici în ziua de azi.
Rating sigur: 4/5

Simon Killer (SUA/Franța, 2012)

Regia: Antonio Campos

Cu: Brady Corbet, Lila Salet, Mati Diop
 

Un film ciudățel, care nu mi se pare că reușește să își atingă scopurile. Este povestea unui absolvent de facultate american „ușor” instabil emoțional, care petrece o vacanță la Paris în încercarea de a-și uita prietena de care tocmai s-a despărțit. Începe o relație cu o prostituată, iar nu după multă vreme o convinge pe aceasta să își șantajeze clienții. Iar toată harababura nu merge nicăieri, finalul este destul de cuminte, iar eu unul nu am înțeles ce a vrut Antonio Campos să ne demonstreze cu acest film. Se vede pe de altă parte grija pe care regizorul a acordat-o aspectului vizual, cadrele lungi fiind atent construite și - în ciuda unui soft focus pervaziv - ne revelează constant detalii despre planurile personajului principal, aproape urmărindu-i mai degrabă gândurile decât acțiunile (precum momentul în care se abate asupra telefonului - obiectul viitorului șantaj - în loc să ni-i arate în continuare pe protagoniști dansând). 
Rating aproximativ: 3/5

Prince Avalanche (SUA, 2013)

Regia: David Gordon Green

Cu: Paul Rudd, Emile Hirsch
 

În 2011, am declarat un film numit ”Your Highness” ca fiind cel mai prost film al anului. De aceea, mă bucur că regizorul acestuia (responsabil și pentru ”Pineapple Express” și ”The Sitter”) a catadicsit să vină la Berlin anul acesta cu un film atât de frumos ca ”Prince Avalanche”, fiind recompensat cu Ursul de Argint pentru regie. Adaptând un film islandez pe care nu l-am văzut, David Gordon Green alipește două personaje pierdute sentimental unui peisaj „în refacere” - păduri texane afectate de un incendiu uriaș la sfârșitul anilor '80. Totul este foarte atmosferic, contemplativ, chiar dacă din când în când mai apare câte un schimb de replici à la Apatow. Cel mai mult impresionează însă nu paleta de culori, cât siguranța pe care David Gordon Green o are în sine de a face un astfel de film, aproape anti-narativ. Merită amintit și aportul lui Paul Rudd, care nu face un rol extraordinar, dar se descurcă foarte bine în scenele pe care trebuie să le poarte de unul singur. 
Rating aproximativ: 3.5/5