L'Etrange Festival (2)

Over Your Dead Body (Takashi Miike, 2014)
Miike este genul de cineast ultra-prolific a cărui filmografie este aproape imposibil de consumat în integralitate dacă nu faci din acest lucru un scop în sine. Eu îl vizitez doar ocazional, dar trebuie să recunosc că nu mi-a părut rău niciodată. Iar ultimul său film (mă rog, dacă nu mai scoate unul până când termin de scris această postare) nu face excepție. Personajele principale sunt un cuplu de actori care participă la punerea în scenă a unei adaptări după o poveste japoneză cu fantome clasică - „Yotsuya kaidan” (despre a cărei ecranizare din 1959 am scris mai demult, cu entuziasm). Realitatea și ficțiunea încep să se confunde, iar Miike dezvoltă o estetică originală, manipulând decorurile teatrale ale scenei de repetiții și făcând apel atât la stilul filmelor horror clasice japoneze cât și la propriul său vocabular cinematografic. Cu siguranță un must-see al anului! 
Rating: 4/5

Tokyo Tribe (Shion Sono, 2014)
Pff... Filmul ăsta promitea multe. Un musical rap bazat pe o manga despre lupte dintre gangsteri pentru a stăpâni cartierele Tokyo-ului. (Ca o regulă generală, dacă un regizor primește un standing ovation înainte de proiecția filmului, nu e de bine!) La aproape două ore, ”Tokyo Tribe” devine rapid repetitiv și monoton. Fiecare secvență este explozivă, hiperkinetică, iar luată separat, probabil că nu ar fi deloc rea. Înainte de proiecție, Shion Sono afirmă că acest film este entertainment pur, nu are substanță. Din păcate, nu are nici structură, nici disciplină. Cele câteva momente reușite sunt înecate într-o masă amorfă de imagini, într-o geografie fără puncte de reper. Un viitor film cult? 
Rating: 2/5

Alléluia (Fabrice Du Welz, 2014)
Fabrice Du Welz este un regizor imprevizibil, nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului. Primul său film, „Calvaire”, văzut la TIFF acum multă vreme, mi-l amintesc ca pe o experiență chinuitoare, cu un singur moment care mi-a rămas adânc întipărit în minte: un cadru lung în care aparatul de filmat traversează imperceptibil parbrizul unei dubițe. După câțiva ani, tot la TIFF, am văzut ”Vinyan”, peliculă recomandată de synopsis și de cei doi actori - Emmanuelle Béart și Rufus Sewell, pe care nu îi vedem destul de des la cinema. Habar nu aveam că în spatele camerei este același regizor, dar el s-a revelat printr-un impresionant survol al camerei peste un templu birmanez - imagine atât de puternică încât a trebuit să deschid telefonul mobil și să caut dacă este, într-adevăr, vorba despre același regizor. Oricum, ”Vinyan” mi-a plăcut mult mai mult. În sfârșit, acum câteva luni am văzut efortul său ceva mai mainstream, ”Colt 45”, după care nu am rămas cu nimic. ”Alléluia”, prezentat la Cannes în Quinzaine des Réalisateurs, este o varianțiune pe tema ”The Honeymoon Killers” și cu siguranță o revenire în formă. Are defectele sale, dar pune în scenă o poveste de dragoste patologică cu o plăcere rar întâlnită (chiar dacă un pic sadică pe alocuri). 
Rating: 3.5/5

Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

Inside Llewyn Davis (SUA/Franța, 2013)

Inside Llewyn Davis

(SUA/Franța, 2013)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman, F. Murray Abraham

Rating: 4/5

Premiat cu Grand Prix la Cannes anul acesta, filmul ne oferă încă un exemplu de protagonist din tipologia preferată a fraților Coen: ratatul căruia i se întâmplă lucruri nasoală, fără niciun motiv. Llewyn Davis este un cântăreț de folk în Greenwich Village, New York la începutul anilor '60, care - în ciuda talentului real - nu reușește să-și demareze cariera. Vedem aproximativ o săptămână din viața lui - cea în care, probabil, va lua decizia dacă merită să continue în aceeași direcție sau să își abandoneze visurile - pe care o petrece certându-se cu prieteni vechi și noi, petrecând aproape fiecare noapte pe o altă canapea, în eterna căutare a unui bacșiș, unui gig, unei audiții...

”Inside Llewyn Davis” este cel mai melancolic film al fraților Coen. Până și în ”No Country for Old Men” tristețea șerifului era „temperată” de elementele de thriller, noir sau western inserate în scenariu. Nimic de genul aici. Și nici excentricitățile obișnuite ale Coenilor - cu excepția lui John Goodman, pe care probabil îl lasă să facă ce vrea el de fiecare dată. (Aici, el este un cântăreț de jazz care îl terorizează pe Llewyn pe parcursul unei lungi călătorii cu mașina înspre Chicago.) Iar deși frații nu sunt la fel de cruzi cu personajul lor principal cum sunt cu cel din ”A Serious Man”, este clar că Llewyn Davis nu are nicio șansă la succes. Aici intervine Oscar Isaac, pentru care acesta este rolul carierei sale (de până acum) și de care se achită cu brio. O mare parte din succesul filmului se datorează modului în care acesta interpretează un personaj destul de antipatic de fapt și uneori egoist, dar pasionat de arta sa, foarte talentat, însă înconjurat de mediocrități sau de persoane care nu îl apreciază la adevărata valoare.

Era oarecum de așteptat ca Coenii să apeleze la unul dintre motivele lor preferate - pisica lui Schrodinger (vezi și ”The Man Who Wasn't There” și ”A Serious Man”). Sigur, de data aceasta celebrul exercițiu de gândire cu pisica închisă într-o cutie care este în același timp vie și moartă nu mai este enunțat, dar Llewyn este constant în compania unei pisici tărcate, care este sau nu este aceeași pisică pe care trebuie să o restituie prietenilor săi din Upper East Side. La sfârșit aflăm că pisica se numește Ulise, aluzie la mitul preferat al fraților Coen. Impresia mea este, însă, că în ”Inside Llewyn Davis”, ei își deconstruiesc propria interpretare a mitului pe care o dau în ”O, Brother, Where Art Thou?” (un alt film cu atmosferă de folk). Llewyn Davis este un Ulise patetic, care nu pare să știe încotro se îndreaptă. Mai mult, frații Coen forțează povestea într-o structură ciclică - mai mult Sisif decât Ulise. Momentul-cheie ar fi cel în care Llewyn trece cu mașina pe lângă orașul unei foste iubite (cu care a aflat recent că are un copil) și nu oprește. Ceea ce ar putea însemna că nu recunoaște proverbialul drum spre casă... Dar, pe de altă parte, existența acestui „drum” către fericire ar însemna că Universul nu este atât de random pe cât ni-l prezintă frații Coen. 

Descris astfel, filmul ar putea părea deprimant și cinic, dar vă asigur că nu este doar atât. Dincolo de povestea propriu-zisă, pentru frații Coen acest film este un prilej de a vizita New York-ul anului 1961, pe care operatorul de imagine Bruno Delbonnel îl filmează „spălăcit”, în nuanțe atenuate de gri, verde și maro, creând imagini îmbibate în nostalgie, dar palpabile în același timp. Acesta este background-ul în care se va naște un val de interpreți folk, care va prinde ulterior aripi (odată cu apariția lui Dylan, Joan Baez etc. și impulsionat de mișcarea hippie). Nu este întâmplător că acțiunea se petrece în această perioadă de timp. Llewyn Davis a investit deja mulți ani în muzică și a suferit mult (nu toate din vina lui), încât a ajuns, după cum chiar el ne spune, să se simtă „obosit”, înainte ca valul să fi pornit. El este omul potrivit, în locul potrivit, dar nu chiar la momentul potrivit. Cu toate acestea, cântecele de pe coloana sonoră sunt cireașa de pe tot și cel mai îndrăgibil element al filmului. Multe dintre ele sunt compoziții originale și sunt interpretat chiar de Oscar Isaac, alături de partenerii săi de ecran - Justin Timberlake, Carey Mulligan sau Adam Driver.

Les Misérables (UK, 2012)

Les Misérables

(UK, 2012)

Regia: Tom Hooper

Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Sasha Baron Cohen, Helena Bonham Carter

Rating: 2/5

Cred că Victor Hugo nu ar putea să fie decât încântat de influența pe care romanele sale au avut-o asupra teatrului muzical de final de secol XX. ”Les Misérables” în Marea Britanie și SUA și ”Notre-Dame de Paris” în Franța au fost printre cele mai mari succese de casă ale genului. Nu pot știi cu siguranță, dar cred că Hugo era mândru de aspectul „populist” al operei sale, care a cunoscut, într-un secol și jumătate, numeroase reîncarnări în teatru, operă și, apoi, în cinema, încă de la începuturile acestuia. Nu știam prea multe despre musicalul ”Les Misérables” înainte de a vedea filmul, în afară de povestea de bază și vreo două-trei cântece. Eram însă destul de optimist, având în vedere că sunt un admirator al interpreților, toți perfect capabili să dea interpretări de Oscar și să și cânte în același timp.

Chiar dacă nu sunt unul dintre fanii săi, filmele lui precedente ale lui Tom Hooper au pentru ce să fie lăudate. ”The Damned United” este un film despre fotbal care nu respectă formula unor astfel de filme și prezintă cel mai dezastruos sezon din cariera unuia dintre cei mai mari antrenori britanici. Iar oscarizatul ”The King's Speech”, deși poza ca un epic istoric patriotic, regalist, era mai interesant dacă îl interpretam ca un film despre (și mă auto-parafrazez aici) formarea unui actor care tocmai a primit rolul carierei sale. Nu pot spune lucruri la fel de frumoase despre ”Les Misérables”. Hooper nu numai că pierde esența romanului lui Hugo (ceea ce oricum se întâmpla când comprimi cinci volume în două ore și jumătate), dar filmului îi lipsește elanul narativ. Hooper se mulțumește să treacă de la un cântec la altul, încât filmul pare mai mult o înlănțuire de videoclipuri decât o poveste. Paradoxal, în ciuda faptului că filmul are de parcurs vreo trei decade, acțiunea stă în loc câteodată în secțiuni lungi, iar uneori trei melodii consecutive ne transmit același mesaj (deși, de exemplu, înțelegem din două cadre că Eponine îl iubește de Marius, dar acesta e îndrăgostit de Cosette). Înțeleg dorința de a fi fidel operei scenice, dar e greu să „traduci” astfel de secvențe în limbaj cinematografic și să păstrezi interesul publicului. 

Din punctul meu de vedere, Russell Crowe e cel mai bun lucru din filmul acesta. Nu este el cel mai bun cântăreț/vocalist (iar acest lucru se vede inclusiv din faptul că secvențele sale sunt încropite din mai multe cadre decât ale celorlalți), dar este singurul care creează un personaj tridimensional și singurul căruia realizatorii îi oferă un arc evolutiv cu adevărat interesant. În rest, Hugh Jackman pare să fie destul de mândru de abilitățile sale vocale și are și de ce, însă din păcate rezultatul este un Jean Valjean mult prea plat, care la 10 minute de la începutul filmului devine un model de virtute și cineva care nu va fi niciodată capabil de o eroare morală. Anne Hathway cântă foarte bine, dar interpretarea sa este plină de ticuri și tertipuri. Eddie Redmayne și Amanda Seyfried sunt buni și aș fi preferat să văd un musical romantic cu ei doi. Iar Sasha Baron Cohen și Helena Bonham Carter sunt singurii care aduc un pic de umor, însă aparițiile sale par atât de out of place și ajung să fie chiar iritanți până la final.

Nu îmi dau seama ce a vrut să facă Tom Hooper cu acest film. Deciziile sale regizorale par să se fi limitat la alegerea unui stil de filmare care impresionează la un nivel superficial, care scoate în evidență virtuozitatea interpreților și echipei de filmare, dar nu ne implică în miezul dramei. Este și oarecum inconsistent: pentru fiecare cadru secvență care înregistrează o melodie întreagă există câteva secvențe foarte confuze, fragmentate, ultra-montate. Nici decorurile teatrale, înguste, claustrofobice nu ajută prea mult, nici în ceea ce privește drama, nici aspectul vizual (în special baricada de la final care protejează o fundătură arată ridicol) Care este metoda lui Top Hooper de a ne convinge că ”Les Misérables” este cinematic în ciuda acestora? Câteva lungi survolări ale decorurilor îmbogățite digital, care sunt la fel de fake și neinspirate ca și restul producției. Tom Hooper este un profesionist destul de talentat cât să fi făcut două filme destul de satisfăcătoare din punct de vedere cinematic. Dar ”Les Misérables” denotă lipsa sa de viziune, care până acum nu a fost atât de evidentă.

Comedy Cluj 2012 - Day Two

Killing Bono (2011, r. Nick Hamm)

Un alt film britanic din competiție, ”Kiiling Bono” este o poveste cvasi-inspirată de fapte reale despre doi frați cu ambiții de staruri rock, care nu reușesc să iasă din umbra marilor U2, alături de care au copilărit. Filmul este complet neremarcabil, dar nu aș spune că este chiar un rateu. Cele mai bune secvențe sunt cele în care trupa celor doi frați (numită inițial The Undertakers, apoi Shook Up!) concertează, foarte bine filmate și destul de lungi pentru a surprinde dinamica dintre cei doi frați pe scenă (și nu doar în disputele dialogate pe care le tot au de-a lungul filmului). În rest, povestea pare manipulată până la refuz, înmulțindu-se neverosimil numărul de ghinioane, coincidențe nefaste și decizii proaste ale căror consecințe le suferă personajele principale. Per ansamblu, filmul este repetitiv și inert, cu câteva erupții de mișcare și „culoare” (aparițiile lui Pete Postlethwaite, în ultimul său rol; confruntarea on-stage dintre cei doi protagoniști și încă vreo două-trei).

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

Comedy Cluj - Ziua a 9-a

Ziua a opta a fost „goală”...

Hula girls (Japonia, 2006)

Regia: Sang-il Lee

Cu: Yasuko Matsuyuki, Etsushi Toyokawa, Yû Aoi

Rating: 2/5

O comunitate minieră din Japonia anilor '60 urmează să fie lovită de închiderea minelor. O variantă pentru supraviețuirea comunității este un ambițios proiect gen spa cu tematică hawaiiană. Pentru ca totul să funcționeze, mai multe fete și tinere femei din orășel trebuie să devină o trupă de dansatoare hula adevărate. Este un film plăcut la ochi, dar, din păcate, urmează un pattern destul de enervant: oamenii pleacă, după care se întorc, se supără, după care se împacă, renunță, apoi se răzgândesc etc. Scenariul este închis în astfel de cercuri până devine răsuflat. În plus, lipsește viziunea regizorală și montajul este neinspirat (secvențele care ar putea să impresioneze sunt tăiate la fiecare 2 secunde, apar ralenti-uri inutile, încât provoacă mai degrabă plictiseală decât orice altceva).

Tiramisu (Olanda, 2008)

Regia: Paula van der Oest

Cu: Anneke Blok, Jacob Derwig, Rifka Lodeizen, Gijs Scholten van Aschat

Rating: 3/5

Un contabil ușor timid și tipicar trebuie să reorganizeze finanțele unei actrițe de teatru între două vârste, care trebuie să-și pună în ordine mai degrabă viața personale. Chiar dacă la centrul filmului sunt câteva relații care dau impresia că pot oricând deveni amoroase și chiar dacă sunt destule momente comice, ”Tiramisu” nu este o comedie romantică. Mai degrabă este o tragi-comedie despre o criză a vârstei de mijloc, despre luarea lucrurilor de la zero, despre acceptarea trecutului și moving on. În centrul său sunt cei doi actori, Anneke Blok (care a și primit premiul de interpretare feminină în această seară) și Jacob Derwig, care își joacă rolurile cu dăruire și naturalețe. Sigur, nu este vorba de vreo capodoperă, dar este un film coerent, punctează momentele pe care le așteptăm de la el și este, în general, bine făcut. Iar mie mi-a plăcut și cum este filmat, cu camera în mână, dar discret, nu un shaky-cam obositor și pretențios (să nu se înțeleagă de aici că unele filme nu arată bine mai „zgâlțâite”, doar că în cazul unei povești „de interior”, intime, precum ”Tiramisu” ar fi fost nepotrivit).

----------------------

Și, în fine, prin mijloace non-festivaliere, am reușit să văd și filmul din Competiție pe care l-am ratat la ultima sa proiecție acum câteva zile și care s-a nimerit să fie chiar câștigătorul trofeului ”Comedy”:

Bran Nue Dae (Australia, 2009)

Regia: Rachel Perkins

Cu: Rocky McKenzie, Ernie Dingo, 'Missy' Higgins, Geoffrey Rush

Rating: 2/5

Încă un musical, de data aceasta despre un aborigen care fuge de la școala unde se pregătea să devină preot, pentru a se întoarce în orășelul său să o cucerească pe fata visurilor sale. Inițial, mi s-a părut interesant și plin de viață. Cu siguranță, există o tenacitate în ușurința cu care filmul trece de la registrul comic la muzică și dans, la un ton mai mistic sau unul mai nostalgic. Însă, pe măsură ce se acumulează personaje mai mult sau mai puțin (mai degrabă mai puțin) simpatice și „evenimente neprevăzute”, filmul își pierde verva și devine foarte greu de urmărit. Momentel bune care mai apar par rupte de restul filmului (precum un cântec care este în același timp incantație și vis redat destul de elegant în stil videoclip). Prezența lui Geoffrey Rush nu aduce mult în economia filmului, chiar din contră, dăunează, prin excesul de joc. Sunt mult mai reușite interpretările necunoscuților Rocky McKenzie (în rolul principal, al teenager-ului aborigen Willie), Ernie Dingo (unchiul/tatăl acestuia) și frumoasa 'Missy' Higgins (care i-a căzut cu tronc lui Willie). Jocul lor pare mai simplu, dar este mai sincer, au un limbaj al corpului foarte expresiv și mai cântă și bine.

Comedy Cluj - Ziua a 6-a

Din păcate, am sărit peste ziua a cincea, dar este ok, am revenit, cu încrederea restabilită în secțiunea de Competiție.

Vavien (Turcia, 2009)

Regia: Durul Taylan, Yagmur Taylan

Cu: Engin Günaydin, Binnur Kaya, Settar Tanriogen

Rating: 3.5/5

Un film cu un pacing mai degrabă dramatic decât comedic la început se transformă subtil într-o comedie neagră. Acțiunea se petrece într-un orășel turcesc și surprinde tentativa unui om obișnuit de a scăpa de viața de rahat pe care o duce, cel mai important pas fiind eliminarea soției. Realizat de frații Taylan (comparați, se pare, cu frații Coen, și comparația nu este chiar lipsită de perspicacitate), ”Vavien” nu este o comedie la care să râzi tare, ci una care se insinuază pe nesimțite sub pielea spectatorului, iar umorul fin este folosit ca mijloc de avansare a poveștii și nu un artificiu, un tertip, cum este cazul în comediile de duzină. În aceeași linie, este interesant de observat cum realizatorii folosesc diferite leitmotive sau plot device-uri (ușa automată a mașinii, întrerupătorul care dă titlul filmului, diferitele obiecte ascunse în diferiți pereți etc.) ”Vavien” are și o aură existențialistă și un mod unic de a releva absurdul în cotidian (încă o dată, asemănarea cu unele filme ale fraților Coen). Neapărat, trebuie semnalată interpretarea excelentă a actriței Binnur Kaya, în rolul soției-tintă. De fapt, asta e cea mai bună parte a acestui festival de comedie: orice film, oricât ar fi de prost, pare să aibă totuși măcar un actor care își face treaba cum trebuie. Însă, din cele 6 filme care concurează pentru „trofeul Comedy” pe care le-am văzut (urmează să le văd și pe celelalte), ”Vavien” este de departe favoritul meu. Și ar fi fost o recomandare oricum!

Stilyagi / Hipsters (Rusia, 2008)

Regia: Valeriy Todorovskiy

Cu: Anton Shagin, Oksana Akinshina, Evgeniya Khirivskaya, Maksim Matveev

Rating: 3/5

Am trăit să o văd și pe asta! Un musical rusesc despre o gașcă de ”hipsteri” în Moscova lui 1955, trăindu-și stilul de viață în ciuda opresiunii sistemului. Filmul e o fantezie anti-comunistă, cu siguranță, din aceeași categorie cu ”Goodbye, Lenin” sau ”Liebe Mauer”, un competitor anul acesta pentru trofeul festivalului (are și folmografia română recentă ceva exemple, dar prefer să nu le dau). Doar că de data asta, fantezia este împinsă până la numere muzicale și de dans. Chiar dacă filmul este un pic cam lung, iar în ultima jumătate de oră deraiază și încearcă să transmită toate mesajele posibile, per ansamblu nu e deloc rău. Muzica este antrenantă (deși prefer jazz-ul un pic mai... free), personajele sunt plăcute (remarc prezența în distribuție a Oksanei Akinishina, protagonistă  acum multă vreme a filmului ”Lilya 4-ever”), iar unele momente coreografice (nu neapărat muzicale) sunt foarte reușite. Tăieturile de montaj dese au uneori efectul nedorit de a anula concentrarea privitorului și coeziunea secvențelor de dans/muzică, dar există și momente reușite, precum un montaj dinspre final care se năpustește asupra privitorului ca o avalanță de sunete, lumini și imagini. Cel mai interesant, pentru mine, a fost faptul că filmul nu a fost pe cât de family friendly mă așteptam să fie, deși secvențele mai explicite par să se poată scoate ușor pentru ca filmul să fie accesibil și unor privitori mai tineri.