Material reciclat (VII)

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

”American Experimental” - David Holzman's Diary

David Holzman's Diary

(SUA, 1967)

by Jim McBride

Nu am multe de spus despre "Jurnalul lui David Holzman", dar filmul merită să fie menționat în cadrul acestei serii. Debutul regizoral al lui Jim McBride este, în esență, un mockumentary, în care tânărul regizor Holzman (jucat de scriitorul și producătorul L.M. Kit Carson) decide să își înregistreze viața (falsă) pentru camera sa de filmat, ca un jurnal, căutând iluzivul „adevăr în 24 de cadre pe secundă”. În curând, înregistrarea evenimentelor devine o obsesie și David îi alienează pe cei apropiați.

Foarte probabil, acest film nu a avut niciun impact. Cu siguranță nu a lansat genul documentarului fals, a cărui prim exponent de vază este ”Take the Money and Run” a lui Woody Allen. Totuși, filmul este „profetic”. Odată cu ieftinirea tehnologiei, care este din ce în ce mai ușor de împânzit, jurnalele video sunt peste tot pe internet, iar programele de tip reality TV sunt produse de consum pentru mase. Totuși, ar fi nedrept să comparăm filmul lui McBride ele. Pentru că demersul narcisist și inutil al lui Holzman are totuși o latură naivă, poetică, de căutare a unui limbaj artistic.

Limbaj pe care Holzman/McBride îl găsește în inepuizabila inventivitate pe care o oferă aparatul de filmat, experimentând cu mișcări de aparat, unghiuri inedite și lentile. Câteva secvențe ies în evidență... Holzman purtând aparatul deasupra capului, cu obiectiv tip fish eye care înregistrează o realitate distorsionată... Sau un lung traveling în care camera surprinde bătrâni care ocupă băncile unui parc din New York, în timp ce pe fundal se aude o transmisiune radio în care sunt trecuți în revistă delegați ONU... ”David Holzman's Diary” e un film câteodată pretențios și dificil de urmărit (mai ales momentele care par cu adevărat improvizate în fața camerei), dar acest gen de secvențe, plus abordarea unică pentru vremea la care a fost făcut, în fac un must-see.

Viy aka Spirit of Evil - English Language Review

Viy aka Spirit of Evil

(USSR, 1967)

Directed by: Georgi Kropachyov, Konstantin Yershov

Starring: Leonid Kuravlyov, Natalya Varley, Aleksei Glazyrin

Rating: 4/5

"Spirit of Evil" is based on a short story by Nikolai Gogol, who claims he told is as he heard it, as a Russian/Ukrainian fairy-tale. The same story was filmed a few years earlier by Mario Bava as  "La maschera del demonio" (also known as "Black Sunday" or "Mask of Satan"), although it's true that Bava changed it a lot. Now, I have a weakness for supernatural thrillers/horrors/fantasy and "Viy"/"Spirit of Evil" was, as far as I'm concerned, an almost perfect example of the genre.

The main character is Khoma Brutus a young man studying to be a priest. After an strange encounter with an old witch that in the morning turns into a beautiful young lady, he is summoned by a local nobleman to pray for the soul of his recently-deceased daughter, who - obviously - turns out to look exactly like the old with after her transformation. Thus, Khoma will spend three horror-filled nights, in a small church, alone with the possessed body of the young woman.

"Spirit of Evil" has three qualities that make it more than just a regular fairy-tale movie (I'm not going to talk about the awesome cinematography or the perfect score). The first one is its ambiguity. While in other supernatural movies the filmmakers tend to explain stuff a lot (as it's the case with "La maschera del demonio"), Georgi Kropachyov and Konstantin Yershov don't bother too much to let us know why the witch does what she does, what is the priest's motivation etc., they just take us for the ride and the ambiguity and the ensuing unpredictability of the story is what makes it great. Secondly, Khoma Brutus (played by Leonid Kuravlyov) is a unique character. Although he's technically a priest (or about to be one), he is not a moral, courageous man. On the contrary, he enjoys getting drunk, being lazy and he tries to escape his duty with every opportunity. He's also a coward. And thus, we reach the third quality of the film: its humor. Khoma's day-time shenanigans are funny in a way only Russian films can be and they serve a a good counterpoint to the creepy nights he spends in the church.

And while we're at it, let's talk about the horror aspect of the movie (this is, famously, the first Sovier horror). While I can't say this movie has many scares, there is a sense of peril and fear that dominates our main character and transfers on the viewer. There are several sequences in which this anticipation combined with a surprise factor (we don't actually know what's going to happen, but we know something will go wrong) and visual invention creates a very strange, creepy and alluring effect: there's the moment at the beginning when  the old witch uses Khoma as a broom and flies across the fields and the three nights, all of which witness the vampire-like resurrection of the dead girl and her trying to corrupt the priest, but especially the last one, when the witch summons all the evil spirits, including vampires, werewolves, huge hands that crawl out of the church walls and the (quite disappointing) monster Viy, the leader of the trolls in Russian folklore.

There aren't many movies that mix together the picturesque rural Russia with the visuals of full-on Gothic horror, folklore with satire, joie de vivre with chills and thrills as well as "Spirit of Evil" does.

Viy (URSS, 1967)

Viy

(URSS, 1967)

Regia: Georgi Kropachyov, Konstantin Yershov
Cu: Leonid Kuravlyov, Natalya Varley, Aleksei Glazyrin

Rating: 4/5

Basmele și poveștile populare nu sunt supuse cenzurii. Ele pot fi porcoase, înspăimântătoare, subversive, eterne. Ele pot speria copii, fascina ascultătorul și se pot opune vremurilor în care sunt povestite. Gogol pretinde că povestea ”Viy”, pe care este bazat acest film, este în totalitate rodul imaginației populare, el doar transcriind-o. O adaptare cinematografică presupune mai multă intervenție din partea artiștilor, dar cei doi regizori (Georgi Kropachyov și Konstantin Yershov) își propun să lase aceeași impresie, a unei povești care așa cum o vedem a fost imaginate și povestite timp de veacuri, realizând, în același timp, primul film horror sovietic.

În ”Viy” (tradus în engleză ca ”Spirit of Evil”), trei tineri preoți (ucrainieni) pleacă în vacanță de la seminar. Ei se rătăcesc pe drum și înnoptează la casa unei babe, care îi pune pe fiecare într-o altă încăpere. Khoma Brutus este trimis în grajd și, nu după scurtă vreme, este vizitat de băbuță. Ceea ce începe ca o simplă (chiar dacă foarte creepy) scenă de seducție, devine supranaturală în momentul în care femeia (care se va dovedi a fi o vrăjitoare) îl încalecă pe preot și îl folosește ca pe o mătură, zburând în cârca lui deasupra pășunilor încețoșate. Când aterizează, Khoma începe să o bată pe vrăjitoare, dar descoperă că aceasta s-a transformat într-o fată frumoasă, așa că își ia tălpășița cât poate de repede. Întors la seminar, el este chemat de un boier a cărui fiică tocmai a murit și i se spune că ultima dorință a ei a fost ca Khoma să se roage pentru sufletul ei. Astfel că preotul nostru va petrece următoarele 3 nopți închis într-o mică biserică, alături - evident! - de cadavrul aceleași fete posedate de vrăjitoarea pe care tocmai a întâlnit-o.

Marele merit al filmului este ambiguitatea. Alte filme ar încerca să explice originile vrăjitoarei, să ofere indicii mai mult decât sugestive asupra intențiilor pe care aceasta le are cu sufletul preotului și, eventual, să îl facă pe acesta un om până atunci moral, dar atras irezistibil de frumusețea vrăjitoarei. Câteva dintre aceste păcate se întâlnesc într-o altă adaptarea, mult mai liberă, a poveștii lui Gogol: ”La maschera del demonio”, de Mario Bava (un film la fel de fascinant, totuși, în felul său). Kropachyov și Yershov, însă, nu se uită la detalii. Ei preferă să ne introducă direct în acțiune, fără să înțelegem exact ce se întâmplă și de ce, dar resimțind aceeași teamă pe care o arată și Khoma. Iar acesta, departe de a fi un student eminent sau un om cu fibră morală. În afară de nopțile pe care le petrece terorizat de fata care tot învie din morți, în restul timpului este un bețiv care se bucură de viață și nu știe cum să scape de sarcina ce i-a fost încredințată. În plus, mai este și laș. Iar astfel ajungem la a doua mare calitatea filmului: umorul! Leonid Kuravlyov creează un personaj inedit, extraordinar, a cărui pozne și beții diurne contrabalansează ororile nopții.

Ajungem și la partea de horror a acestui film. Sincer, nu se poate spune că există sperieturi în ”Viy”, dar există un sentiment de amenințare continuu, există teama și presentimentul că urmează să se întâmple ceva neplăcut. Iar realizatorii pun în scenă patru secvențe „de groază” de o mare inventivitate plastică și vizuală: zborul vrăjitoarea în cârca preotului la început, prima noapte de priveghi, în care fata îi dă roată neîncetat preotului, a doua noapte, în care sicriul însuși îl atacă pe nefericit și, în final, a treia, în care vrăjitoarea cheamă toate spiritele malefice, manifestate ca o procesiune de mâini uriașe care ies din pereții biserici, vampiri, vârcolaci și (dezamăgitorul) Viy, șef al trolilor în tradiția rusească. 

Dacă cronica mea despre ”Tôkaidô Yotsuya kaidan ” nu v-a convins, am o slăbiciune pentru horror-uri/thrillere/mistere supranaturale, cum nu prea se mai fac în ultima vreme. ”Viy” este unul dintre cele mai bune din tagma sa, iar la o vârstă de 40 și ceva de ani pare mai în vigoare ca oricând.

Herostratus (UK, 1967)

Herostratus

(UK, 1967)

Regia: Don Levy

Cu: Michael Gothard, Gabriella Licudi, Peter Stephens, Mona Chin, Helen Mirren

Rating: 4/5

Herostrat(us) a ajuns faimos pentru că a vrut să fie: în 356 î.Chr., el a dat foc templului Artemisei din Efes (una dintre cele șapte minuni ale lumii antice!) cu simplul scop de a deveni celebru și ca numele să-i rămâne în istorie. Pedeapsa lui a fost execuția, dar nimeni nu ar fi avut voie să-i pronunțe numele, tocmai pentru ca el să nu rămâne în istorie (noroc cu ceva cronicari mai neobedienți). În filmul lui Don Levy, personajul principal este Max, un tânăr care dorește să-și transforme suicidul într-un spectacol și cere ajutorul unui disprețuitor magnat al industriei publicitare. Filmul dă dovadă e un plus de inteligență prin numele angajatei duplicitare a magnatului, de care Max face prostia să se îndrăgostească. Aceasta se numește Clio, care în mitologia greacă este muza intorie, iar „Clio” (according to Wikipedia) s-ar traduce prin „a face celebru”.

”Herostratus” este un film experimental, specific pentru cinematografia underground a Marii Britanii de la acea vreme. Inlânțuirea imaginilor se face după o logică a absurdului. Există insert-uri fotografice (duble-expuneri sau neclare, în mișcare) sau chiar animate (o superbă secvență care pare scoasă dintr-un Monty Python.. doar că Monty Python încă nu exista). Truman, Churchill, Ginsberg și Hitler apar, printre alții, în imagini de arhivă. Iar imagini dintr-un abator în care vite sunt sfârtecate și o misterioasă femeie îmbrăcată în negru care pare să-l urmărească pe Max (măcar în închipuirea acestuia) sunt leitmotive care revin de mai multe ori pe parcursul filmului. A doua jumătate a peliculei se petrece aproape în întregime într-un spațiu minimalist și abstractizat, un fel de studio întunecat în care se află dour patul lui Max. Scenele care se petrec aici au un straniu aspect de spectacol teatral live, dar încadraturile și mișcările personajelor nu pot fi redate mai bine decât prin intermediul aparatului de filmat. Secvența finală are loc pe acoperișul de pe care Max intenționează să se arunce și este un adevărat climax, plin de suspans, neliniștitor și acrofobic. ”Herostratus” este, în adâncul său, un comentariu politic și social, dar fluxul în care sunt curprinse imaginile care se succed cu frenezie, dar și pauzele dintre aceste torente sunt dovada unui mare talent în stăpânirea imaginii și tehnicilor cinematografice.

Da, filmul are și defectele lui, cu siguranță. Nu este o capodoperă, dar nu cred că există cinefil adevărat care să nu vibreze la calitățile sale subversive. Nu vorbesc aici în sens politic, ci strict subminarea convențiilor cinematografice. De asemenea, ”Herostratus” nu este ”A Clockwork Orange”, deși se poate ca al doilea să datoreze ceva primului. Există similitudini între cele două filme, dar a trebuit să mă gândesc mai mult la ce anume face diferența între ele . Cum nu facem aici critica „Portocalei mecanice” Să spunem doar că filmul lui Kubrick, în ciuda ireverenței, îmi pare o construcție mai organizată, mai riguroasă și cu o conștiință cinematografică superioară. Dar recomand ambele filme în aceeași măsură, iar ”Herostratus” este un film pe care îmi doresc să îl revăd la un moment dat și să îi dau cu adevărat de capăt.

--------------------------

Ca o notă separată, debutul lui Helen Mirren este în acest film, în rolul unei actrițe/model într-o reclamă la mănuși de cauciuc. Momentul este sexy, anarhic și teribil de amuzant.

La lune avec les dents (Elveția, 1967)

La lune avec les dents

(Elveția, 1967)

Regia: Michel Soutter

Cu: William Wissmer, Noëlle Frémont, Michel Fidanza

Rating: 3/5

Prim opus al „noului val elvețian”, Luna cu dinți de Michel Soutter este un film dezordonat, care atestă influența Noului Val Francez. Urmărind vag un fir narativ (rebelul fără cauză William întâlnește o fată etc.), filmul este lăsat absolut liber în cea mai mare parte a timpului, astfel încât scenele se înlănțuie parcă după starea de spirit a protagonistului, personaje apar, dispar și/sau reapar în momente întâmplătoare, zoom-urile și mișcările rapide de aparat abundă, iar oamenii vorbesc în citate.

Nu că nu ar fi lucruri de văzut în la „Lune avec les dents”. Din contră, alb-negrul elegant dă naștere unor imagini aproape feerice, precum plutirea fulgilor de zăpadă deasupra capetelor unor muncitori care își pasează aproape elegant niște lăzi. Alteori, imaginile sunt dure, murdare, precum interioarele mizere sau balta de noroi din fața casei lui William prin care Noëlle este obligată să plece la sfârșitul filmului. Unele cadre statice au încărcătura unor instantanee fotografice (omul care îi urează ”Good Luck!” lui William, acesta din urmă citind singur în pat).

Iar cel mai frumos moment al filmului este cu adevărat abstract. Noëlle dansează în fața picturi, în care o femeie este văzută pe jumătate ca exterior și pe jumătate ca interior, pictură pe care cei doi o vor purta după ei pe stradă, capetele lor ieșind pe deasupra unei imagini care ne arată în același timp fațada și interiorul ființei umane, în cel mai pămîntesc sens al acestora.