Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 

3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici. 
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

One Way Boogie Woogie/27 Years Later - English Language Review

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(USA, 1977/2005)

by James Benning

”One Way Boogie Woogie” was James Benning's first feature-lengh documentary. A filmmaker that was to become famous for his static shots and contemplative attitude towards both the urban and the wild landscape seems to have created an almost unique style from the beginning of his carrer. The film is composed of 60 different static shots taken (of about a minute in length each) taken in the city of Milwaukee, Wisconsin, his hometown. Twenty-seven years after the making of ”One Way Boogie Woogie”, Benning returned to Milwaukee to do a film simply called "27 Years Later", in which he recreated every shot of the first movie in the same locations (more or less affected by the passing of time) and even kept the same soundtrack.

The first movie derives its title from a Piet Mondrian painting, Broadway Boogie Woogie, an abstract network of red, blue, yellow and grey squares that suggest the rectangular disposition of the streets of Manhattan and its colorful night life. James Benning changes the ''Broadway' to a 'One Way' and, indeed, his movie adopts a more monotonous tone, but it's in no way a simple film. Nor is it a boring one... "One Way Boogie Woogie" doesn't just take its title from abstract art, it also is, in many ways, a work of abstract cinema. Benning's compositions, that use telephone poles, fences and objects of various shapes to break the frame into rectangles, that take advantage of the most strikingly colored buildings and that sometimes show us real people engaged in absurd/not-ordinary situations, all look almost like abstract paintings. Adding the movement withing the frames and their succession, Benning takes us beyond the seemingly simple reality he depicts.
 

Even more than that, in "27 Years Later" - as I've said before - he recreates each shot from "One Way Boogie Woogie", but he keeps the sound from the first movie. By the time he made the second movie, Benning had already made several movies in which he investigated the relationship between space and memory, most notably in his 1995 film, "Deseret" (no, it is not a type-O). Furthermore, the two movies put together (as they usually are when they are being screened nowadays) are a dynamic portrait of Milwaukee. It sometimes feels that Benning accentuates the decay and the downfall that the places he had filmed almost three decades before. I don't think (but I don't know either if) this is a fair portrayal of the Milwaukee of the present and it is the only thing I don't appreciate about Benning's double feature.

But nevertheless, the two films are unique in the history of American documentary. "27 Years Later" is not a remake of "One Way Boogie Woogie" made by the same director, not is it its sequel. It takes the origianl and gives it other meanings. The two movies are not just two very well made visual documents, but a meditation on the passing of time and a exploration of the possibilities and meanings of cinema itself.

”American Experimental” - One Way Boogie Woogie/27 Years Later

One Way Boogie Woogie/27 Years Later

(SUA, 1977/2005)

by James Benning

Filmele lui James Benning sunt documentare contemplative, ce consistă - de obicei - dintr-o succesiune de cadre statice. ”One Way Boogie Woogie” este primul său lungmetraj, compus din 60 de astfel de cadre statice care surprind aspecte diverse ale orașului Milwaukee, din Wisconsin. Rareori, îi vedem și pe locuitorii orașului, de obicei în ipostaze inedite, aproape nenaturale (două tinere stau în fața unui magazin, privind înspre cameră, un copil - cred - sare pe o movilă de pământ etc.). Însă șpilul aici este că, peste 27 de ani, Benning s-a întors în Milwaukee și a filmat un film care se numește simplu, ”27 Years Later”, în care recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, în aceleași locații și chiar folosind același fundal sonor.

Titlul primului film este o trimitere la un tablou celebru al lui Piet Mondrian, Broadway Boogie Woogie, o rețea abstractă formată din pătrate roșii, galbene, albastre și gri, inspirată de geografia străzilor din Manhattan și de viața de noapte a orașului. Benning înlocuiește Broadway-ul cu acest ”One Way”, care sugerează un univers mai plat, mai puțin spectaculos decât cel al lui Mondrian. Și, într-adevăr, filmul adoptă un stil monoton, dar este departe de a fi un film simplu sau un film plictisitor. Pe tot parcursul său, Benning creează cadre care par ancorate în realitate (străzile mai degrabă de la periferia orașului, coșurile fumegânde ale fabricilor, depou-rile feroviare etc.), dar sunt exemple extraordinare de imagini abstracte. Modul în care unele obiecte - precum un stâlp sau o sfoară - împart ecranul în sub-părți, formele neobișnuite ale unor clădiri sau obiecte, precum și culorile stridente sau contrastante în care acestea sunt vopsite, toate acestea seamănă cu o translație a operei lui Mondrian (sau alți pictori abstracți) în limbajul cinematografic. 

Așa cum am mai spus, ”27 Years Later” recreează fiecare cadru din ”One Way Boogie Woogie”, fără excepție, păstrând chiar și aceeași coloană sonoră, chiar dacă pe ecran se întâmplă altceva. Această alăturare a sunetelor din „trecut” imaginilor din „prezent” dă o nouă dimensiune experimentului lui Benning și este un debut pentru o temă pe care acesta a explorat-o în întreaga sa carieră (mai ales în ”Deseret”, despre care voi scrie mai târziu) - memoria locurilor. La un nivel mai pământesc, cele două filme puse cap la cap (cum de fapt se și obișnuiește să fie prezentate) fac un portret „în dinamică” al orașului. Spectatorul are ocazia să vadă cum s-a schimbat orașul în decurs de aproape trei decenii. Acestea fiind spuse, consider că portretul ulterior nu este neapărat unul corect. Locațiile pe care Benning le revizitează sunt puternic afectate de trecerea timpului, tonul pare să fie unul foarte pesimist uneori, ca și cum întreaga lume ar fi în descompunere, ceea ce m-a fpcut să mă întreb dacă, într-adevăr, întregul oraș a decăzut sau doar cartierele industriale din filmele lui Benning.

Indiferent de acestea, cele două filme reprezintă un demers unic în istoria cinematografiei americane. „27 Years Later” nu este un remake al lui ”One Way Boogie Woogie” făcut de același regizor, nici un sequel, ci o completare a acestuia, care îi dă un nou sens. Cele două filme sunt astfel nu doar un documentar vizual tipic american, ci o meditație asupra trecerii timpului și o încercare de a vedea cât de reprezentative pentru o epocă sunt imaginile surprinse de aparatul de filmat. Ele vorbesc cel puțin la fel de mult despre cea de-a șaptea artă pe cât ne spun și despre Milwaukee. Și asta fără un narator...

Topul istoric al anului 2005

O excepție notabilă de această dată: ”A History of Violence” (David Cronenberg), pe care nu l-am văzut decât prin ianuarie sau februarie 2006 și a pierdut topul la data la care a fost făcut. Probabil că ar fi intrat pe locul 2. Celelalte filme bune din 2005 au fost:

1. Mar adentro (Alejandro Amenabar)

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu)

3. Noi albinoi (Dagur Kari)

4. Harry Potter and the Goblet of Fire (Mike Newell)

5. War of the Worlds (Steven Spielberg) 

6. Closer (Mike Nichols)

7. The Life and Death of Peter Sellers (Stephen Hopkins)

8. The Aviator (Martin Scorsese)

9. Off the Map (Martin Campbell)

10. El Maquinista (Brad Anderson)



Btw, sunt mândru că am pus ”War of the Worlds” într-o listă înainte să apară ca unul dintre cele mai bune filme ale deceniului în ”Cahiers du cinema”.

Comedy Cluj - Ziua 1

Am sărit deschiderea oficială cu ”Pirate Radio” pentru că Filarmonica Transilvania a cântat Concertul pentru Vioară al lui Tchaikovschi și Simfonia ”Neterminată” a lui Schubert la Biserica Reformată de pe Kogălniceanu... and it was totally worth it. De asemenea, am decis să renunț la fundalul galben, din motive evidente. Anyway, singurul film pe care l-am văzut azi a fost:

El penalti más largo del mundo (Spania, 2005)

Regia: Roberto Santiago

Cu: Fernando Tejero, Marta Larralde, María Botto

Rating: 2.5/5

Nota de mai sus e un pic cam dură, dar așa îmi este obiceiul. Adevărul este că, pentru un început de festival, nu a fost deloc rău. Povestea este ușoară: un portar de mâna a unșpea din liga a III-a spaniolă trebuie să apere un penalti (penalty?) decisiv, care este amânat cu o săptămână în care are timp să se pregătească, să treacă printr-o schimbare profundă și să o cucerească pe fata visurilor sale. Sunt cam multe divagații pe parcurs (filmul se putea termina în 75 de minute, în loc de 101), dar am râs sincer de mai multe ori pe parcurs și în final am simțit tensiunea de dinaintea loviturii de pedeapsă. Iar filmulețul care însoțește genericul de final este un sign-off excelent.

Pare să existe un mesaj încifrat în povestea filmului despre menirea râsului (și, implicit, a comediei), care este văzut drept un instrument care apropie oamenii. Cert este doar că fiindcă filmele despre fotbal european sunt rare, iar cele bune încă și mai și (recomand recentul ”The Damned United”), ”Cel mai lung penalty din lume” este binevenit, atâta timp cât așteptările nu sunt prea mari.